Turchian Guzin Nasurla, actriţă şi personaj în filmul „Jurnal de România. Jurnal de musulman“

Un documentar semnat de regizoarea Carmen Lidia Vidu face de o vreme încoace turul festivalurilor importante dedicate scurtmetrajelor. A primit deja şi premii şi aprecieri ale specialiştilor şi ale marelui public din Berlin până în India.

 Pelicula „Jurnal de România. Jurnal de musulman“ spune povestea adevărată a singurei actriţe de etnie tătară şi de religie musulmană din ţara noastră: Turchian Guzin Nasurla de la Teatrul de Stat Constanţa.

De câţiva ani, Carmen Lidia Vidu a început un proiect dedicat actorilor şi comunităţilor din care aceştia fac parte. Aşa au luat naştere spectacolele-documentar „Jurnal de România. Sfântu Gheorghe“ şi „Jurnal de România. Constanţa“ urmând ca „Jurnal de România. Timişoara“ să aibă premiera în această toamnă. Pe când pregătea spectacolul de la Constanţa, regizoarea a cunoscut-o pe actriţa Turchian Guzin Nasurla cu care a lucrat la spectacol. Povestea actriţei a devenit apoi şi subiect de film.

Despre „Jurnal de România. Jurnal de musulman“ am vorbit şi noi cu Turchian Guzin Nasurla.

Turchi, eşti personajul principal al unui documentar, „Jurnal de România. Jurnal de musulman“, un film despre viaţa ta care a călătorit pe la multe festivaluri şi a fost multipremiat. Cum îţi explicit acest succes?

Etnia mea m-a făcut personaj principal al acestui film. Faptul că sunt tătăroaică le-a părut probabil unora un pic exotic. Fiindcă pe teritoriul României musulmanii pot fi întâlniţi în număr mare doar în Dobrogea. Avem o istorie aici datorită apropierii geografice şi influenţei culturale a Orientului. Ne-am putut conserva tradiţiile şi cultura. Asta pentru că pe teritoriul Dobrogei se află foarte multe etnii: români, aromâni, greci, lipoveni, etnii cu care noi, tătarii, am învăţat să trăim în pace. Succesul scurtmetrajului se datorează probabil faptului că sunt atât de puţini tătari într-o ţară preponderent creştin ortodoxă. Dar trebuie spus că acest film, „Jurnal de musulman“, este extensia spectacolului „Jurnal de România. Constanţa“, ambele fiind creaţia regizoarei Carmen Lidia Vidu..

Cum ai intrat în proiect?

În momentul în care am auzit că regizoarea Carmen Lidia Vidu realizează un casting pentru proiectul „Jurnal de România“ am dorit să o întâlnesc. Întâlnirea cu Carmen a fost una revelatoare, ne-am descoperit una pe cealaltă cu mare plăcere. La casting i-am povestit o întâmplare reală din viaţa mea de asistent medical, nu de actriţă, întâmplare care se regăseşte în spectacol şi astfel am intrat în proiectul ei.

Ai crescut într-o familie de tătari, dar şcoala ai făcut-o în româneşte. Ai fi preferat să ai învăţământ în limba ta, cum au, de pildă, maghiarii?

Nu am simţit nici o secundă nevoia să învăţ în limba maternă. Dar este drept că la grădiniţă am avut probleme la început pentru că eu am crescut vorbind limba tătară. Eram cumva asemeni familiilor de români care locuiesc pe teritoriul altor ţări, dar pe copii îi învaţă limba română.

Cât de dificil ţi-a fost să te afirmi într-o comunitate relativ închisă ca femeie puternică şi cu spirit liber?

Pe mine m-au ajutat foarte mult cele două profesii ale mele. Sunt actriţă şi asistent medical. Aşa că spre deosebire de alte femei musulmane, care trăiesc în comunităţi închise, mie mi-a fost mult mai uşor. Dar trebuie să spun că niciodată nu am crescut cu senzaţia că a fi musulman este o „malformaţie“.

Este greu oricum pentru o femeie să fie actriţă, cred că pentru o femeie musulmană cu atât mai mult. Ai primit critici din partea comunităţii pentru alegerea profesiunii tale?

E drept că sunt singura femeie tătăroaică din Constanţa care este şi actriţă. Da, am primit critici din partea comunităţii, dar nu a fost nimic deplasat. Dar eu prefer să fiu judecată ca actriţă şi nu ca om aparţinând unei anume etnii. Şi nu trebuie sa fii musulman ca sa fii judecat ca artist.

În film povesteşti că erai judecată de comunitate că nu te-ai căsătorit de foarte tânără. Este căsătoria o obligaţie pentru o fată musulmană?

Da, este o trăsătură a femeii musulmane aceea de a avea mai întâi un statut social înaintea unuia profesional. Toate fetele sunt presate de familie să se mărite, dar asta se întâmplă mai ales în religia mea, unde bărbatul este educat să deţină un monopol şi social şi familial. Un proverb tătăresc spune: „Soģan başî bol ama baş bol“, adică „fie şi căpăţână de ceapă să fii, dar cap sa fii“. Bărbaţii noştri sunt crescuţi să fie şefi în familie.

Cum ţi-ai cunoscut soţul în cele din urmă?

Jucam în spectacolul „Terorism“ în regia lui Felix Alexa şi aveam o scenă de striptease. Soţul meu era spectator, aveam un prieten comun, care, după spectacol ne-a făcut cunoştinţă.Şi soţul meu este tot tătar.

Ce învăţăminte îi dai tu fiicei tale şi cât de importantă este religia în viaţa voastră?

Pentru copilul meu religia este importantă mai mult ca informaţie de cultură generală. Îi explic să înţeleagă de ce avem obiceiuri diferite de alţi oameni, de ce nu mâncăm carne de porc şi de ce în luna Ramadamului ţinem post negru până la apusul soarelui, avem Bayram şi sacrificăm berbecul. O învăţ că religia islamică este una a iubirii aproapelui şi a blândeţii de miel.

Ce mesaj ai dorit tu să transmiţi celor care văd filmul „Jurnal de musulman“?

Aş vrea ca oamenii să nu mai trăiască cu impresia că toţi musulmanii sunt terorişti şi să înţeleagă că, indiferent de etnie, religie, presiuni sociale, eu am realizat ceea ce mi-am dorit în viaţă: să fiu independentă şi să mă simt în siguranţă în familia, în profesia şi în ţara mea.

Povestea documentarului „Jurnal de România. Jurnal de musulman“ spusă de regizoarea Carmen Lidia Vidu:

„«Jurnal de România. Jurnal de musulman» nu e nici teatru, nu e nici film. E mai mult documentar şi fotografie. Nu caut forme noi, caut oameni, poveşti, caut un sens.

Eram la Constanţa în 2017. Zăpadă înaltă, viscol, taxiurile mă culegeau de pe stradă şi apoi îmi cereau sume fabuloase pentru doi paşi. În holul teatrului era frig, stăteam la o masă şi vorbeam cu fiecare actor în parte cam 15-20-30 de minute pentru a-mi face distribuţia la «Jurnal de România. Constanţa». Turchian Guzin Nasurla este singura actriţă tătăroaică a Teatrului de Stat din Constanţa. Are două profesii: asistentă la spital şi actriţă. Vorbeşte mult, are haz, are nerv, e un povestitor excelent.

Prin ea am cunoscut comunitatea tătarilor din Constanţa, am citit despre musulmani, despre religia islamică, am filmat acasă la femeile care recită din Coran. Turchi mi-a povestit despre presiunea socială a măritişului, despre minorităţi, despre toleranţă şi toate astea m-au cucerit. Am lucrat cu poftă la momentul ei din spectacol şi apoi l-am transformat într-un scurtmetraj. E interesant cum o lume care trăieşte la doi paşi de mine e atât de necunoscută şi de izolată. Mă refer la comunitatea tătarilor din Constanţa. Încă nu înţeleg ignoranţa. Unde începe şi la ce foloseşte? E foarte puternic dialogul din proiectul «Jurnal de România» fiindcă prin el prinde carne şi concreteţe tot ceea ce e vag şi general. Este un proiect care pe mine mă maturizează, mă face un om puternic. Cunoaşterea de acest gen este parte din cultura vie atât de necesară României.

Adevărul e că Turchi nu era trecută în lista de interviuri programate pentru casting fiindcă nu este angajata teatrului, e doar colaborator. Scurtmetrajul e o bucată adaptată din spectacol. Filmul l-am făcut pentru un festival experimental din România care nici măcar nu m-a selecţionat. Am câştigat premii internaţionale şi nominalizări la care nici nu am visat. «Jurnal de România. Jurnal de musulman» are o poveste ciudată. Nici nu trebuia să fie şi a fost ceva ce nici nu mă aşteptam să devină. Bucuriile astea apar din când în când în viaţă şi nu ştiu dacă e meritul meu sau e pur şi simplu un cadou de sus, o încurajare.“