Arte

articolul anterior articolul urmator

Un „Ballo” în care măştile cad

3
9 Apr 2017 13:24:12
Alexandru Pătraşcu
Un ballo in maschera la ONB
Un ballo in maschera la ONB

Anunţul unei premiere cu Un ballo in maschera a fost o surpriză. Când Beatrice Rancea a prezentat programul stagiunii 2017-18, într-un interviu acordat ziarului Adevărul, n-a pomenit nimic de această operă.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Tot aşa cum a aruncat în discuţie multe alte titluri ce nu s-au mai făcut apoi (Cavalleria rusticana, Pagliaci, L'Italiana in Algeri, Evgheni Oneghin - balet sau Les Indes galantes). Subiectul nu e închis, dar nu e momentul să-l dezvolt acum. E bine că au dispărut filmările de la aeroport cu flori înmânate unor semi-anonimi ai operei veniţi să onoreze contracte la Bucureşti, lăsând locul unor videoclipuri de promovare mult mai profesioniste. Şi barul de la etaj s-a redeschis, pufuleţii de la tejghelele de lângă garderobe au dispărut, statuile kitsch amintind de gale cu premii ruşinoase au rămas însă să bântuie foaierele. Tot aşa a rămas şi gestul provincial al direcţiunii care dăruieşte flori şi se pupă cu protagoniştii pe scenă, la final, demonstrând „proverbiala ospitalitate românească” (I-aţi văzut pe Lissner sau pe Gelb făcând aşa ceva?).

Grischa Asagaroff e cunoscut în primul rând în calitate de curator al producţiilor lui Jean Pierre Ponnelle, supravieţuirea multora dintre ele la Metropolitan sau aiurea i se datorează. Dar şi câteva puneri în scenă proprii au avut succes de-a lungul timpului, una dintre cele mai bune fiind un Bărbier de la Zürich, de prin anii '90, imortalizat pe DVD (şi distribuit acum câţiva ani buni de Erc Press). Distribuţia noului Bal mascat de la ONB, deşi nu foarte rezonantă ca nume, ridica nişte aşteptări bune. În mod curios, doi critici muzicali autohtoni prevedeau dezastrul, în buna tradiţie locală a celor care muşcă mâinile pe care le-au sărutat în forma cuvântului „excepţional”, cu doar câteva luni în urmă. O, da! E vorba de Anca Florea şi de Luminiţa Constantinescu, să nu mă ascund după vorbe.

În teatru, diavolul se ascunde sub forma plictiselii

Aşa sună un proverb din lumea teatrului şi producţia lui Asagaroff a fost plicticoasă. Anunţată ca fiind o pendulare între clasic şi modern, punerea în scenă a fost mai degrabă clasică (destul de previzibil, având în vedere filiaţia Ponnelle a regizorului), cu excepţii care nu meritau încercate, de exemplu geaca de piele a lui Riccardo din primul act, înlocuită apoi de uniformă. Simbolurile au fost de o banalitate exasperantă: ceasul din actul întâi, luminat neinspirat în timpul preludiului încât părea o gogoaşă, care îşi muta acele la ora trei fix exact atunci când tenorul cânta Incognito, alle tre (simbolul fiind complet abandonat apoi); acelaşi ceas având ca verso un ochi ce nu-ţi putea provoca decât frisoanele unui déjà vu tăbăcaro-hogesc (Don Giovanni), la fel ca spiralele de pe costumele figuranţilor (vechiul Œdipe), bustul inexplicabil (semănând vag cu Teodor Ilincăi) din biroul lui Renato şi multe altele, culminând cu deja tradiţionala culme a kitsch-ului modern românesc din operă: draperia folosită ca fundal în scena finală, în faţa căreia tronau trei candelabre tip Dragonul roşu, exagerat de mari.

Continuarea articolului, pe blogul Despre Opera.

Caseta tehnică:

Sâmbătă, 8 aprilie 2017, la Opera Naţională Bucureşti
Giuseppe Verdi: Bal mascat
Regia : Grischa Asagaroff, coregrafia : Renato Zanella, scenografia : Luigi Perego, lighting design : Gigi Saccomandi
Dario Di Vietri (Riccardo), Andrea Dankova (Amelia), Lucian Petrean (Renato), Liliana Matei Ciucă (Ulrica), Ramona Păun (Oscar), Filip Panait (Tom), Iustinian Zetea (Samuel), Radu Ion (Silvano), Ciprian Pahonea (Primul judecător), Constantin Negru (Servitorul Ameliei)
Orchestra şi Corul Operei Naţionale Bucureşti
Dirijor: Marcello Mottadelli

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

3 Comentarii

Utilizator Adevărul
9.04.2017, 14:46:40

Comentariu considerat abuziv.

Sorin Ionascu
10.04.2017, 14:40:51

Chiar daca in alte ocazii am mai carcotit disensual, acum chiar nu prea stiu ce as putea spune diferit. Niste decoruri si costume anoste si ridicole, in care poti reprezenta cel putin trei sferturi din repertoriu, care arata ieftin (desi sunt convins ca nu sunt) si prost. O regie care „e sublima dar lipseste cu desavarsire”, singurul moment interesant fiind intrarea lui Riccardo (care s-a trezit brusc din somn si a venit pregatit de vanatoare sau direct de la vanatoare) cu un catel dragalas, care a avut bunul simt sa nu faca la premiera ce a facut la repetitie. Un tenor care e o combinatie nefasta de Costel Busuioc si Boccelli, luand ce e mai rau si de la unul si de la altul, care are o voce buna dar o tehnica total absenta si a cantat „pe coarda” toata seara, de ma durea si pe mine gatul. Poate ar fi fost interesant de mentionat ca nu a facut transpozitia traditionala la „Di tu se fedele” si a cantat notele grave scrise de Verdi, care au pus si mai bine in evidenta lipsa tehnicii. O invitata pe post de soprana dramatica (mai mult tragica) care suna precum M. Nicolesco in zbaterile finale de cariera, cu un acut stans si urlat, cu un grav ingolat si un mediu „cret”, cu sunet urat, uzat, aratand si jucand ca o gospodina din reclamele de detergenti ieftini. Un bariton cu o voce buna dar care nu stie decat sa urle si sa se incrunte, fiind mai mult o caricatura de Scarpia decat un personaj verdian complex si plin de contradictii – cine are ocazia ar face bine sa dea o fuga la Viena sa-l vada pe George Petean in acest rol, va fi o experienta care-i va ramane in memorie. http://www.wiener-staatsoper.at/en/artists/artist-detail/artist/495-petean-george/ Un Oscar care se aude doar sus, pierde ritmul si a uitat toate trilurile acasa. O mezzosoprana-devenita-contralta destul de decenta dar cam liniara Doi basi cu voci frumoase, putin cam tepeni, dar, paradoxal, poate cei mai buni din distributie. Un cor omogen si sonor, cu usoare tendinte de a acoperi vocile solistice. O orchestra care nu a mai chixat vizibil, dar a fost foarte blazata si anemica (aici nu stiu cat e vina dirijorului sau pur si simplu indolenta lor constitutionala in care se complac de ani buni si in care fiecare face doar ce are chef); mica trupa de pe scena din ultimul tablou a evoluat insa bine. Un pic de dans (ca balet e cam mult spus) in ultimul tablou, care a mai inviorat atmosfera, dar nu a reusit sa dreaga busuiocul.

Sorin Ionascu
10.04.2017, 14:41:30

Un update dupa cea de-a doua seara. Desi doar cateva erau premisele de mai bine, in final am constatat ca intre cele doua seri a fost o diferenta enorma. In a doua seara chiar am avut un spectacol, nu perfect, dar rezonabil si cu multe reusite. In primul rand, au fost voci adevarate si adecvate rolurilor. Borin a fost mult mai adunat si coerent, mult mai omogen si mai „pe ton” decat in Traviata, a avut o interpretare nuantata si credibila, astfel incat, chiar daca a mai avut unele derapaje iar vocea nu a impresionat nici prin volum si nici prin timbru, a fost mult mai bine decat cel din seara anterioara. Bianca Margean are o voce impunatoare, masiva, extinsa, destul de omogena, penetranta, dar are si destule stridente si o oarecare rigiditate in emisie care o impiedica sa rezolve elegant si facil cerintele de virtuozitate ale rolului; scenic a fost incomparabil mai credibila si mai implicata decat invitata straina. Catalin Toropoc a incercat un personaj mai nuantat si mai implicat si ar fi avut toata sala la picioare daca nu forta si impingea excesiv sunetul in unele momente, cel mai sesizabil in aria din actul al 2-lea, care, in loc sa fie un triumf, a fost la limita unei ratari. Nu-l inteleg de ce face asta, are o voce suficient de mare si de sonora ca sa se auda, iar acest mod de a canta nu rezolva nimic, ba chiar strica o emisie altfel foarte frumoasa. Veronica Anusca a fost si vocal si scenic mult peste colega ei de rol, o voce poate nu atat de sonora si de stralucitoare, dar mult mai omogena, mai bine pusa la punct tehnic; o interpreta implicata, nuantata, vie, credibila. Sorana Negrea a fost acceptabila, intr-un rol care e putin cam mult pentru posibilitatile ei actuale. Comprimarii au fost aceiasi, parca ceva mai degajati si mai siguri pe ei. Corul a fost foarte omogen si bine condus, ramane o usoara tendinta a partii masculine de a forta putin in momente in care ar putea fi ceva mai retinut. Orchestra a raspuns mai suplu si putin mai nuantat dirijorului. In concluzie se poate spune ca, daca in prima seara a fost cel mult o tentativa, in seara a doua a fost o premiera rezonabila.

Modifică Setările