Un captivant concert al Filarmonicii bucureştene...
0
...a avut loc spre sfârşitul recent încheiatei stagiuni. În mod cert, interesul acestuia a putut fi observat în câteva planuri deloc secundare.
Mă refer la programul însuşi, la prima parte a serii de muzică pe parcursul căreia au putut fi urmărite două concerte pentru două piane şi orchestră; iar aceasta drept element de specială atracţiozitate. In plus, în partea secundă a concertului, celebra Passacaglia în do minor de Johan Sebastian Bach, în original pentru orgă, a putut fi audiată în versiunea orchestrală a lui Ottorino Respighi. A fost o reală noutate pentru melomanii noştri. Dar şi pentru mine!
În plus l-am putut urmări pentru prima oară la noi în ţară, pe scena Atheneului, pe pianistul israelian Alon Goldstein, o prezenţă cu totul dinamică în contextul actual al vieţii muzicale internaţionale. Pe de altă parte, protagonişti cum sunt dirijorul Radu Popa sau pianistul Andrei Licareţ constituie prezenţe obişnuite la noi, apreciate de publiculbucureştean.
Trebuie să recunosc, colaborarea celor doi pianişti solişti a fost dintr-un anume punct de vedere inegală. Goldstein este o natură solistică pregnantă în vreme ce Andrei Licareţ este un artist ce dezvoltă în acest repertoriu o reală delicateţe a expresiei. Iar aceasta atât pe parcursul Concertului mozartian în fa major cât mai ales în realizarea Concertului în re minor de Francis Poulenc. Este de apreciat, cuplajul celor doi pianişti se constituie de obicei într-o echipa instituită ad hoc pe parcursul repetiţiilor pregătitoare ale concertului. In cazul concertului de la Bucureşti, natura temperamentală a celor doi solişti era net diferită. Strălucire solistică spectaculoasă, pe de-o parte, delicateţe hrănită de o anume eleganţă, pe de alta.
Cel mai implinit moment al serii a fost însă realizarea celebrului ciclu al celor patru tablouri simfonice grupate sub titlul generic I pini di Roma. După epoca belcantist-romantică şi mai apoi cea veristă, de la Rossini la Verdi şi Giaccomo Puccini, Respighi este cel care readuce în muzica italiană a secolului XX, interesul pentru dezvoltarea de tip simfonic, pentru sonoritatea orchestrală care fructifică culoarea timbrală a ansamblului.
Momentele simfonice ale concertului Filarmonicii s-au bucurat de coerenţă, de o construcţie, de o gradare logică a sonorităţilor, aspecte care au definit momentele lucrării cu sens puternic sugestiv, deloc static. In mod cert, dirijorul Radu Popa a ştiut a potenţa resursele aparatului orchestral de o manieră stimulatoare atât la nivelu ansamblului cât şi la acela al fiecărui membru în parte al orchestrei.
Recunosc, am fost curios sa ascult în miezul aceluiaşi concert, realizarea celebrei Passacaglia în do minor, de Bach, lucrare destinată în original, orgii. Dezamăgirea privind această translaţie timbrală a fost mare; grandilocvenţa timbral-sonoră, saţietatea timbrală erau copleşitoare. Grandoare există, indiscutabil, şi în cazul versiunii originale. Dar dimensiunea interioară a acesteia nu poate fi pusă în discuţie.
Personal sunt recunoscător pentru această programare. Ştiu că nu voi alege niciodată de acum înainte să ascult această versiune orchestrală! Poate, doar, fortuit! Ca şi de această dată.
Materialul a apărut anterior în publicaţia Actualitatea Muzicală.
Se încarcă comentariile...
