Arte

articolul anterior articolul urmator

Un întreg secol pentru muzica noastră

0
6 Oct 2020 15:39:01
Dumitru Avakian
Palatul Cantacuzino, sediul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor.
Palatul Cantacuzino, sediul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor.

Se împlinesc în aceste săptămâni o sută de ani de la înfiinţarea, în toamna târzie a anului 1920, a Societăţii Compozitorilor Români; actuala Uniune a Compozitorilor şi Muzicologilor. In epocă evenimentul s-a consumat prioritar la nivelul profesional al breslei muzicienilor, al compozitorilor. Iniţiativa i-a aparţinut marelui om, marelui intelectual, etnomuzicologului Constantin Brăiloiu.

Intenţia era una firească, aceea de a apăra, de a garanta drepturile creatotorilor în domeniul artei muzicale. Iniţiativa a fost imediat îmbrăţişată cu entuziasm de George Enescu; care a fost ales preşedinte. Nu împlinise încă vârsta de 40 de ani!     
 
Printre membrii fondatori au fost Alfred Alessandrescu, Alfonso Castaldi, Mihail Jora, Victor Gheorghiu, Filip Lazăr, Constantin C. Nottara, Ion Nonna Otescu, Tiberiu Brediceanu, Stan Golestan, Dumitru G. Kiriac, o parte dintre domniile lor s-au ataşat Societăţii ulterior.   
 
Din deceniile începutului de secol, pentru unii maeştri acreditarea în plan componistic era înţeleasă în baza apelului direct la stratul folcloric muzical preluat sau prelucrat „în caracter popular românesc”.   
 
În primii ani de după înfiinţare, evenimentul de specială semnificaţie l-a reprezentat invitaţia pe care Enescu i-a adresat-o lui Bela Bartok de a deveni membru de onoare al Societăţii de curând înfiinţate. Pentru a-l întâmpina Enescu însuşi s-a deplasat la Cluj; apoi, pe parcursul drumului spre Bucureşti, Bartok i-a prezentat cea de a doua Sonată a sa pentru vioară şi pian; lucrare pe care au inclus-o în recitalul susţinut la Bucureşti. Iniţiativele, realizările au fost numerose chiar de la început; mă refer la problema drepturilor de autor, la Premiul de folclor, la hotărârea privind aderarea la Societatea Internaţională de Muzică, la fondarea Arhivei de Folclor, a unei societăţi privind editurile muzicale.   
 
Momente importante în viaţa artistică bucureşteană, momente de semnificaţie ce aparţin ultimilor ani de viaţă de concert susţinută în limitele normalităţii, înainte de anul 1950, au fost cele privind prezentarea la Atheneul Român, în primă audiţie, a celor două oratorii bizantine de Paul Constantinescu; unul dintre acestea a fost dirijat de George Enescu însuşi; a fost unul dintre ultimele momente ce au precedat autoexilul.   
 
Anul 1949 a marcat o cotitură hotărâtoare în viaţa compozitorilor noştri. Societatea Compozitorilor Români a fost desfiinţată drept urmare a plenarei Partidului Comunist Român din sfârşit de octombrie al aceluiaşi an. Conform modelul sovietic a fost înfiinţată Uniunea Compozitorilor; din noua organizaţie au fost excluşi, nu mai faceau parte nici George Enescu şi nici Dinu Lipatti. In ” anii regimului democrat popular” unii artişti au suportat rigorile regimului sovietic, apoi ale celui totalitar-naţionalist al perioadei ce a culminat cu evenimentele anului 1989. Sunt cunoscute avatarurile deportărilor, ale marginalizării personalităţilor care nu se puteau sau nu considerau firesc a se ”adapta” noilor realităţi; Dimitrie Cuclin a fost trimis la muncă silnică; exclus din toate funcţiile, Mihail Andricu a supravieţuit dând lecţii particulare de care au beneficiat unii dintre compozitorii zilelor noastre; alţii au trebuit să cedeze în faţa comandamentelor ” realismului socialist”.
 
 
 
Preşedinte al Uniunii nou create a fost impus compozitorul Matei Socor, omul de încredere al partidului, un profesionist cu studii efectuate în Germania, o persoană obedientă a regimului, reprezentant al politicii proletcultiste a partidului; a ocupat inclusiv funcţia de preşedinte al Comitetului de Radiodifuziune.   
 
A fost una dintre cele mai dificile perioade din istoria Uniunii; ”producţia componistică” promovată de noul regim s-a rezumat la traseul dur al ”internaţionalismului proletar”, al ”luptei de clasă”. Unii au cedat şi au supravieţuit; alimentând o bogată producţie de cântece destinate maselor. Alţii au fost marginalizaţi.         
 
Un moment aparte, un moment de anume curaj de substrat naţional emoţional, l-a reprezentat prima audiţie a oratoriului „Tudor Vladimirescu”, de Gheorghe Dumitrescu; lucrare vocal simfonică amplă prezentată la Atheneul Român sub bagheta maestrului George Georgescu, în anul 1952.    
 
 
După plecarea în eternitate a maestrului Enescu, după anul 1955, Uniunea Compozitorilor şi-a găsit sediul în Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, în baza unui cert act testamentar; cu toate acestea, în anii 70, sediul breselei a fost schimbat în baza hotărârii samavolnice a cuplului dictatorial. Abia cu trei decenii în urmă, Uniunea noastră a revenit în locul firesc, actual.       
 
O nouă generaţie, o nouă motivaţie privind dezvoltatea unui profesionalism autentic a înflorit spre sfârşitul anilor 50, începutul anilor 60. Dintre tinerii compozitori unii şi-au continuat studiile la Moscova, alţii în Franţa sau în Germania; contactele cu marile personalităţi componistice ale timpului, cu Olivier Messiaen, cu marele pedagog Nadia Boulanger, cu Bruno Maderna, cu Aram Haciaturian, de asemenea cu Sigismund Toduţă la Cluj, cu Mihail Jora la Bucureşti, erau contacte profesionale cu totul preţioase. Mă refer la tinerii maeştri ai timpului, afirmaţi în cea de a doua jumătate a secolului, la regretaţii maeştri Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Aurel Stroe, Ştefan Niculescu, Myriam Marbe, Dan Constantinescu, Dan Voiculescu; mai apoi Horaţiu Rădulescu, Costin Cazaban, Cornelia Tăutu, Liviu Dănceanu, Ana Maria Avram, de asemena la maeştrii Cornel Ţăranu, Lucian Meţianu, Adrian Pop, Corneliu Dan Georgescu, Eugen Wendel; la colegii mei mai tineri, la Costin Miereanu, Sever Tipei, Fred Popovici, Ulpiu Vlad, Maya Badian, Dan Dediu, Valentina Sandu-Dediu, Maia Ciobanu, Sorin Lerescu, Călin Ioachimescu, Mihai Cosma, Carmen Cârneci, Diana Rotaru...    
 
Intorcându-mă în timp, consider firesc a evoca personalitatea maestrului Mihail Jora cel care, în anii săi târzii, la începutul anilor 60, parcurgea coridoarele Conservatorului bucureştean sprijinindu-se într-un baston cu care puncta sonor drumul dintre clasele de curs; nu se poate uita faptul că ciclurile sale de lieduri pentru voce şi pian, constituie o culme a componisticii româneşti în zona relaţiei muzical-poetice a unui original tonalismde tip neoclasic; aşa cum consider firesc a aminti personalitatea atât de dinamică, de eficientă în plan componistic şi muzicologic, a regretatului maestru Pascal Bentoiu; opera sa Hamlet se aşează între marile creaţii ale genului în a doua jumătate a secolului; după anul 1989 a devenit primul preşedinte, de această dată ales şi nu numit, al Uniunii; a împlinit gândul enescian completând orchestraţia şi partitura însăşi a ultimelor două simfonii ale maestrului; de asemena a poemului simfonic Isis.               
 
Dintre preşedinţii care s-au ocupat cu eficientă aplecare spre păstrarea şi consolidarea patrimoniului Uniunii, trebuiesc menţionaţi compozitorul Ion Dumitrescu, înainte de anul 1990, şi compozitorul Adrian Iorgulescu în anii din urmă; un interimat remarcabil, în ultimele decenii, l-a exercitat muzicologul acad. prof. dr. Octavian Lazăr Cosma.        
 
Cu totul recent, filiala bucureşteană a U.C.M.R. – Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România împreună cu A.D.A. - Asociaţia Drepturilor de Autor, şi în colaborare cu Centrul Naţional Tinerimea Română, au organizat un original concert aniversar susţinut de Orchestra Română de Tineret; condus de dirijorul Cristian Mandeal, concertul a avut loc în curtea interioară a Universităţii bucureştene de muzică. Mai mult decât atât, evenimentul a făcut parte dintr-un veritabil turneu naţional aniversar desfăşurat, de asemenea, în ultima decadă a lunii septembrie, la Sibiu şi la Timişoara. 
 
În afara carcterului aniversar concertele au avut şi un caracter educativ. Mă refer la susţinerea unui autentic atelier de lucru, la câştigul profesional pe care îl dobândesc tinerii muzicieni instrumentişti proveniţi fiecare dintr-o altă zonă cultural-geografică a ţării; iar aceasta în aria stilistică largă a fenomenului componistic românesc actual. In cuvântul de debut al evenimentului, compozitorul Adrian Iorgulescu a remarcat faptul că, în diferite epoci, toţi compozitorii prezenţi pe afişul concertului, au studiat la Universitatea bucureşteană de muzică; a evocat momentele istorice semnificative pe care le-a parcurs breasla compozitorilor, a muzicologilor.
 
Lucrarea sa Ipostaze II – Concertul pentru clarinet, ansamblu de corzi, percuţie şi pian a beneficiat de evoluţia în adevăr strălucită a clarinetistului Emil Vişenescu. De altfel, structura de baza a ansamblului a fost reprezentată de ansamblul complet al corzilor. Am putut astfel audia lucrările Inmuguriri de Ulpiu Vlad, Melodia Infinită pentru corzi, de Theodor Grigoriu, bine cunoscutul Concert pentru orchestră de coarde, lucrare datorată maestrului Remus Georgescu. Momentul de special entuziasm al serii l-a constituit reaudierea – după decenii bune - a primului Concert pentru flaut, orchestră de coarde şi percuţie de Doina Rotaru, lucrare susţinută cu participarea solistică de impresionant profesionalism, a flautistului Matei Ioachimescu. 
 
Pilduitoare rămâne în lucrul cu tinerii muzicieni, implicarea dirijorului Cristian Mandeal; cel care a mărturisit că pregătirea concertului a fost susţinută de entuziasmul tinerilor, de implicarea temeinică a acestora, zile în şir, de-a lungul unor îndelungi repetiţii. Experienţa câştigată are o valoare incomensurabilă. Ar fi putut exista, desigur, şi alte formule de concert; o lucrare enesciană şi-ar fi putut găsi locul în mod firesc; sau alta aparţinând acelei mari efervescenţe componistice petrecute în a doua jumătate a secolului trecut. Structura programului a fost determinată, probabil, de un factor organizatoric, de prezenţa stabilă a nucleului ansamblului complet al corzilor.   
 
Personal cred că acest concert poate fi considerat drept eveniment etalon; este vizată buna educaţie a ansamblurilor tinerilor muzicieni instrumentişi ce activează la nivelul învăţământului nostru muzical liceal şi universitar.
 
Materialul a apărut initial în publicaţia România Literară.
 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările