Arte

articolul anterior articolul urmator

Un Lohengrin pentru un deceniu

6
13 Dec 2021 08:20:51
Alexandru Pătraşcu
Imaginile din producţia lui Silviu Purcărete pentru Lohengrin rămân memorabile, în special giganţii din final, sugerând cavalerii Graalului din Montsalvat
Imaginile din producţia lui Silviu Purcărete pentru Lohengrin rămân memorabile, în special giganţii din final, sugerând cavalerii Graalului din Montsalvat

Numai faptul în sine că producţia centenară a lui Lohengrin i-a revenit lui Silviu Purcărete este un eveniment şi drept urmare trebuie tratat ca atare, ca un spectacol care trebuie văzut neapărat. Mai ales că… nu se ştie când îl veţi mai prinde după această stagiune.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Lohengrin e mai important decât centenarul ONB

Voi repeta şi eu ceea ce toată lumea ştie: Opera Naţională Bucureşti sărbătoreşte 100 de ani, reluând pe 8 Decembrie inauguralul titlu de repertoriu Lohengrin, dirijat acum un secol de George Enescu. Este încă un lucru pentru care trebuie să-i mulţumim în primul rând lui Enescu, mai mult decât lui George Stephănescu, primul director la Operei. Fără acel debut al lui în fosa orchestrală (o experienţă pe care o găsea foarte amuzantă, după cum reiese dintr-un interviu acordat presei vremii), Wagner ar fi dispărut cu totul din repertoriul ONB al ultimilor 30 de ani. Aşa, la fiecare 10 ani, avem parte (măcar) de Lohengrin. Ultima oară s-a întâmplat în 2011, în timpul Festivalului Enescu, atunci când Cristian Mandeal dirija o distribuţie cu regretatul tenor Johan Botha în rolul titular, Emily Magee (Elsa), dar şi Petra Lang şi Valentin Vasiliu, supravieţuind artistic şi în 2021 în rolurile lui Ortrud şi Telramund.

Iată de ce Lohengrin este atât de important pentru Opera din România în primul rând şi pentru Opera din Bucureşti în aceeaşi măsură. E mai puţin important că acest centenar aniversează de fapt 100 de ani de când Opera din Bucureşti a devenit bugetară, pentru că spectacole se dădeau încă din secolul XIX. Decizia statului, reprezentat în cultură în primul rând de monarhie, de a subvenţiona integral lefurile artiştilor a fost revoluţionară în 1921, cu zeci de ani înaintea vremurilor, dacă ne gândim că Royal Opera House of Covent Garden a căpătat acest statut de operă de stat abia după 1945!

Silviu Purcărete revine la Bucureşti

Cam tot un deceniu s-a scurs şi de când Silviu Purcărete n-a mai montat nimic în Bucureşti. Legendă urbană sau nu, reputatul regizor a promis că nu mai vine în capitală după experienţe dezamăgitoare în teatrele de aici. Şi a revenit acolo unde, în mod normal, e locul cel mai prestigios: la Operă. Numai faptul în sine că producţia centenară a lui Lohengrin i-a revenit este un eveniment şi drept urmare trebuie tratat ca atare, ca un spectacol care trebuie văzut neapărat. Mai ales că… nu se ştie când îl veţi mai prinde după această stagiune.

Producţia lui Purcărete este un monstru. Un arsenal complet de tehnici regizorale de mare clasă, trimiţând imediat în ridicol penibilele premiere din interimatul lui Ştefan Ignat, realizate de tristul şi omniplicticosul Mario de Carlo. Dar asta nu-l scuteşte pe marele regizor de critică. Cortina de incediu din tablă nituită, folosită genial de Andrei Şerban în 1995 în Œdipe ca o metaforă a Cortinei de Fier, ce separa scena Sfinxului reprezentat de Stalin de ciuma din Teba sub forma Mineriadei din 1990, se deschide de astă dată spre o scenă aproape goală, dar vastă, mai ales în profunzime. Scenografia e minimală: o masă de machiaj pentru Ortrud şi o scenă mai mică, pe scenă. E o idee teatrală perenă: lumea e un teatru şi vieţile noastre sunt o poveste. Teatrum mundi. Un amic care m-a însoţit la spectacol mi-a spus că acea scenă mai mică acoperită de o cortină roşie îi sugerează un vagin. Mie nu, dar chiar şi această perspectivă îmi confirmă percepţia, pentru că tocmai aşa intrăm fiecare dintre noi pe scena vieţii.

Mai departe, Purcărete apelează la un alt procedeu „clasic” al regiei moderne: dedublarea. Cele două cupluri (Elsa-Lohengrin şi Ortrud-Telramund) sunt dublate de actori mimi pe toată durata spectacolului. Prima pereche aparţine unei distopii androgine, greu de încadrat altfel decât prin culoarea albă, în timp ce a doua e situată la periferia societăţii, cu coafuri de oameni ai străzii, lombrozieni şi întunecaţi, iată o dihotomie explicită a binelui şi răului, a purităţii şi a mizeriei etc.

Lohengrin, ONB 2021 (regia: Silviu Purcărete)

Însă ceea ce-i lipseşte acestei puneri în scenă este coerenţa dramatică. Tocmai pentru că procedeul nu e nou. Există un Evgheni Oneghin încă din anii ’50, la Veneţia, în care Tatiana şi Evgheni sunt dublaţi de actori, într-un spectacol în care cânta Virginia Zeani, pus în scenă de… Lorin Maazel. Dar acest procedeu trebuie să spună foarte clar o poveste ca să evite catalogarea drept clişeu. Or, Purcărete n-a reuşit asta. În momentul în care tenorul se adresează într-un duet sopranei, pentru a continua apoi să-i cânte actriţei, e limpede că această „subtilitate” nu reuşeşte să ascundă o lipsă de idei. În regia de operă, „subtilitatea” e riscantă, pentru că adevărata subtilitate, care completează tuşa groasă a machiajului şi a unei montări oricât de explicite şi de directe ar fi ea, se regăseşte în muzică. O arie sau un duet, mai ales la Wagner, unde aceste momente pot dura zeci de minute, nu sunt neapărat replici reale, ca în teatru, ci pot fi doar sentimentele personajelor, în inimile şi minţile lor, iar muzica le face palpabile, audibile.

Aici, Purcărete a greşit, amestecând într-o dramaturgie confuză, ca să nu spun de-a dreptul slabă, o veritabilă excelenţă tehnică. Pentru că imaginile rămân memorabile, în special giganţii din final, sugerând cavalerii Graalului din Montsalvat, conduşi de spiritul scheletic al lui Titurel, cu doza de umor aferentă apariţiei unui al treilea gigant cu pălărie de fetru, desprins dintr-un film noir.

Această dramaturgie firavă nu face decât să scurteze viaţa producţiei lui Purcărete. Ar fi ideală pentru un festival. Dar cred că, după 2-3 reluări în stagiuni succesive (dacă va fi cazul), ar putea îmbătrâni rapid şi accelerat. Dar să menţinem proporţiile: chiar şi aşa, e cea mai bună punere în scenă de la Opera Naţională Bucureşti din ultimii 4-5 ani, mai precis de la Lucia di Lammermoor a lui Andrei Şerban şi de la Fidelio al lui Graham Vick.

Dar până la urmă suntem la Operă…

… iar blogul acesta este despre muzică. N-am fost la primul spectacol, preferând să văd distribuţia „germană” din al doilea. Lohengrin e o operă care scapă clişeului wagnerian al heldentenorului şi al sopranei spinto dramatice. E mai degrabă un fel de belcanto german cu voci situate cu o treaptă mai sus pe scara dificultăţii, astfel că rolul titular poate fi cântat foarte bine de un tenor lirico-spinto, iar Elsa de o soprană lirică, doar Ortrud fiind dramatică. De aceea marile nume care au făcut istorie cu acest titlu de repertoriu sunt tenori precum Sandor Konya sau, mai nou, Piotr Beczała (şi cred că e cel mai bun rol al lui Jonas Kaufmann), sau soprane precum Elisabeth Grümmer sau Cheryl Studer şi a permis inclusiv incursiunea neaşteptat de bună a Annei Netrebko pe teritoriul wagnerian, deşi adevărata bravură rezidă în declamaţiile animalice, mai ales în final, ale lui Ortrud, unde soprana dramatică e inevitabilă.

Benjamin Bruns e un tenor mai degrabă liric decât spinto şi a avut o intrare destul de dificilă în primul act, părând nesigur. Dar s-a încălzit repede şi a demonstrat clasă, în special în ultimul act, când beneficiază şi de una dintre cele mai frumoase arii scrise vreodată, In Fernem Land. Tenorul austriac, bine şcolit în muzica lui Mozart, are o nobleţe intrinsecă în timbru, iar cultura muzicală şi instinctul artistic au completat o interpretare uluitoare, în care a alternat pianissimi sublimi cu impostaţii penetrante. Ca să fiu cât mai concret cu putinţă: e cel mai bun tenor pe care l-am văzut vreodată la ONB.

Valentin Vasiliu (Telramund), Petra Lang (Ortrud)

Prin comparaţie cu Bruns, Diana Gouglina a părut doar onestă, dar în realitate nu i-a lipsit nimic din ce e necesar unei Elsa de foarte bună calitate: o voce completă de soprană lirică, având însă şi accente spinto, mai tăioase. Dar adevărata plăcere melomaniacă a venit de la „urletele” şi imprecaţiile Petrei Lang, care a reuşit (în ciuda unui infim derapaj vocal) să rămână muzicală în terifiantul Fahr heim! Fahr heim, du stolzer Helde! din final. O adevărată autoritate vocală, aparent inaccesibilă sopranelor din România pe acest tip de voce (vom verifica în spectacolele următoare, cu distribuţia locală, validitatea acestei percepţii). Paradoxal, deşi în mod obişnuit nu-mi place cum cântă Valentin Vasiliu, baritonul bucureştean a fost cel mai bun din distribuţia „naţională”. Chiar dacă defectele au fost aceleaşi (o voce îngustă şi cu resurse tot mai puţine), dar, pentru o dată, o dicţie clară (chiar dacă avea accente vulgare), însă Vasiliu a demonstrat bravură, determinare şi experienţă în compania unor parteneri de nivel Bayreuth, ceea ce nu e deloc puţin lucru.

În rest, Vasile Chişiu a fost de un ridicol involuntar, inclusiv cu dicţia de tip Ken Lee(dacă nu ştiţi despre ce vorbesc, vedeţi acest videoclip), însă Filip Panait a lăsat o bună impresie printr-o anumită eleganţă vocală în rolul regelui, deşi a fost greu de detectat în ce limbă cânta, iar vocea sa a părut mereu un pic mai mică decât trebuia. Acelaşi handicap lingvistic a lovit şi corul, mai muzical decât în alte dăţi, omogen şi cu o bună textură vocală, dar din care nu se distingea nici un cuvânt în afară de „Brabant”, atunci când era cazul.

În fosă, vorba lui Caragiale: „a fost un început îndrăzneţ, dar modest”. Efortul de a se ridica la înălţimea importanţei evenimentului a fost indiscutabil şi puteai număra în minte multele repetiţii în acest sens. Didascaliile din partitură au fost urmărite cu atenţie, însă problemele cronice nu pot fi rezolvate peste noapte. Practic, tot ce se afla în dreapta lui Tiberiu Soare a sunat exagerat de tare şi uneori fals. O tubă asurzitoare şi cam multele chixuri ale alămurilor din lojă în actul 3 au relevat încă o dată problemele de balans ale dirijorului.

Pe post de „Procesul etapei”: a fost bine? a fost rău?

În ansamblu, a fost un spectacol peste media de la ONB, asta e cert. Cu atât mai mult cu cât această premieră vine după aproape de doi ani de pandemie, când s-a cântat foarte rar şi foarte prost, mai ales în 2020. Din acest punct de vedere, nu atât nivelul artistic e de remarcat, cât creşterea lui în doar câteva luni, practic. E un început de drum, unul bun. Există însă speranţă?

E indiscutabilă bravura ONB de a continua să ţină aprinsă flacăra în condiţiile unei toamne în care România a traversat cel mai devastator val pandemic. Şi Opera chiar a trecut prin acest tsunami, spre deosebire de Festivalul Enescu, strecurat miraculos pe sub el. Un adevărat exemplu de rezilienţă culturală, din păcate neurmat de Filarmonica George Enescu, de exemplu, care a ezitat între a închide complet stagiunea sau a da concerte cu efective reduse sub nivelul oricărei integrităţi artistice. Între Daniel Jinga şi Andrei Dimitriu (recent evaluat pentru întregul mandat cu o notă sub 8) e o diferenţă de atitudine şi chiar de mentalitate, ceea ce poate fi începutul unei schimbări condiţionate însă de încurajarea directorului ONB şi stoparea directorului FGE.

Pe de altă parte, paradoxurile româneşti rămân mereu valabile. Până la nişte lămuriri oficiale, se pare că ONB ar putea intra în cartea recordurilor ca fiind singura Operă din lume cu doi directori oficiali şi plini în funcţie, fiecare cu alt program de management, în timp ce instituţia e condusă de un interimar fără nici un program. Cătălin Ionescu Arbore, contestatar al concursului de management din 2013, e director de jure (dar suspendat din cauza unui dosar penal), iar Ştefan Ignat a câştigat parţial (nu ştim care parte însă) în instanţă contestaţia privind concursul de management anulat, din 2018. Nevoia de reformă instituţională la nivelul ministerului culturii devine mai mult decât evidentă, încă o dată, iar în absenţa ei, centenarul ONB ar putea deveni repede doar minunea care ţine trei zile.

Pentru cronica spectacolului de Duminică, 12 Decembrie, continuaţi pe blogul Despre Opera.

Caseta tehnică:

într-o vineri, 10 Decembrie, la Opera Naţională Bucureşti, premieră
Richard Wagner: Lohengrin
Regia: Silviu Purcărete; scenografie şi light design: Dragoş Buhagiar; colaborator artistic regie: Rareş Zaharia; asistent regie: Paula Stoica; asistent decor: Vladimir Iuganu; asistent costume: Andrada Chiriac; asistent dirijor: Mircea Pădurariu
Benjamin Bruns (Lohengrin), Diana Gouglina (Elsa von Brabant), Valentin Vasiliu (Friedrich von Telramund), Petra Lang (Ortrud), Filip Panait (Heinrich der Vogler), Vasile Chişiu (Heerrufer)
Istvan Teglas (Lohengrin actorul), Anda Saltelechi (Elsa actriţă), Alina Petrică (Ortrud actriţă), Rareş Florin Stoica (Telramund actorul);
Patru paji: Tania Ruskova, Oana Ştefania Ionescu, Andreea Grigore, Florentina Picuş
Patru nobili: Mihai Geambaşu, Narcis Brebeanu, Adrian Strezea, Octavian Creţu
Actori: Ionel Barac, Vlad Benescu, Larisa Enache, Anamaria Olaş, Vlad Milotoi, Tudor Morgovan, Ioan Paraschiv, Lavinia Pele, Alexandru Petcu, Adrian Pop, Alexandru Pribeagu, Alexandra Stroe, Magda Zimbran
Corul şi Orchestra Operei Naţionale Bucureşti
Maeştri de cor: Daniel Jinga, Adrian Ionescu

 

Dirijor: Tiberiu Soare

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

6 Comentarii

Sorin Ionascu
13.12.2021, 16:11:34

Nu m-am hotarat inca daca sa du un minus sau un plus articolului. Nu imi place sa repeta copy/paste fraze scrise anterior si nu imi place sa e "partizan" si, ca atare, nu tocmai onest. In rest, sunt in mare parte de acord. In primul rand, stim demult ca autorul e un "bun prieten" al dirijorului si ca are toate motivele sa-l toace marunt, ceea ce face fara jena, dar si fara a avea dreptate. Principalul "vinovat" al unei reusite muzicale de exceptie (cel putin pentru ONB, dar si pentru scene mai prestigioase) este chiar dirijorul, care s-a straduit si chiar a reusit sa realizeze o constructie muzicala unitara, coerenta, complexa, cu un fin lucru de detaliu, cautand si obtinand, cel putin in cea mai mare parte, un bun echilibru intre fortele muzicale, nu putine. Orchestra a sunat aerisit, fuid, legat, cu o dinamica formidabila, de la pianissimi abia audibili la momente de forta dezlantuita coplesitoare, dar permanent controlate. Desigur, au fost doua mici derapaje ale trompetilor din loja (singura data din cele 3 seri de pana acum), sesizabile dar nu deranjante si nu suficiente sa strice o seara de exceptie sau sa puna o eticheta negativa dirijorului. Sa dam Cezarului ce e al Cezarului - stim ca Tiberiu Soare poate avea zile foarte proaste, iar cele cu uadevarat excelente nu sunt dese, insa acum chiar a fost la un nivel de excelenta pe care nu l-am intalnit deseori in viata. In mare corecte observatiile despre voci, doar ca soprana bulgara a oferit o voce cam rigida, cu unele stridente in acut si un "cretz" destul de accentuat, iar interpretativ a fost destul de neconvingatoare. Filip Panait are o voce frumoasa, insa insuficient maturata, inca mai are timbralitate de tenor in acut, saltul spre un rol wagnerian, chiar de mici dimensiuni, fiind cam prea timpuriu - vocea are timp sa "se coaca" si sa-si capete timbralitatea corecta de bas, dar repertoriul adecvat pentru el este, deocamdata, in alte sfere stilistice. O mentiune aparte merita, dupa mine, actorii-mimi, cei 4 actori principali si cei 12 actori in rol-suport, intens folositi, cu un joc fenomenal, pana la cele mai mici detalii - practic ei au realizat spectacolul vizual, cantaretilor fiindu-le rezervat doar rolul de a canta si a face, din cand in cand, cateva gesturi. Probabil regizorului ii e mai usor sa lucreze cu actori decat cu cantareti, pe care ii foloseste doar minimal (aici includ si corul, care are strict rol de masa amorfa si informa, dar a carui prestatie vocala a fost - in ciuda dictiei neclare - mult peste ceea ce se aude in mod obisnuit). Dar chiar daca micarea scenica e deseori neclara, prolixa, greu de descifrat (oricum, marca Purcarete, care lasa deseori la latitudinea publicului sa descifreze mesajele dintr-o montare), ea nu e niciodata in contradictie cu muzica si se vede ca el stie bine partitura cu care lucreaza.

-1 (3 voturi)
Sorin Ionascu
13.12.2021, 16:22:39

Addendum - cateva cuvinte despre cei ce au mai aparut in distributie in alte zile. In primul rand, Marta Sandu (Elsa - miercuri si duminica), cu un salt surprinzator de la Adina si Susanna, cu o mica escala la Violetta, care ofera un timbru foarte liric si luminos, poate usor inconsistent in registrul grav si mediu, dar foarte sigur in acut, unde are o deschidere foarte frumoasa si atacuri de mare eleganta ale notelor inalte. Expresiv nu este peste bulgaroaica, dar e de presupus ca, dupa trecerea emotiilor debutului, va creste in rol, daca i se va da ocazia. Urmeaza Madeleine Pascu (Ortrud - duminica), o voce care nu exceleaza prin frumusete, dar care este perfect adaptata acestui repertoriu si, mai ales, acestui rol, in care se arunca total si pe care il rezolva glorios. E drept, nu are gravele unei mezzosoprane, nici experienta pe mari scene a Petrei Lang, dar reuseste un rol de mare intensitate. Marius Bolos (regele - miercuri si duminica), cu un timbru nu tocmai placut si o emisie usor problematica, a reusit o performanta peste nivelul sau obisnuit, avand o dezinvoltura si o interpretare neasteptate. A reusit sa contureze eficient un personaj bine pus la punct, atat vocal, cat si scenic. Dan Indricau (heraldul - miercuri si duminica) nu a stralucit, problemele vocale sunt evidente, dar a fost net superior lui Chisiu, fiind chiar acceptabil. Daniel Magdal (Lohengrin - miercuri si cel ce va asigura celelalte reprezentatii din aceasta stagiune) a fost in nota lui obisnuita, plangacios-plicticos, reusind sa acopere fara accidente partitura, dar fiind deseori la limita, uneori nevoit sa forteze, inclusiv in pasaje care se cereau rezolvate delicat, alteori utilizand un falsetto ce ne trimite cu gandul la opera franceza de secol XVIII. Nu e un vis frumos, din niciun punct de vedere, dar am vazut nume mult mai cunoscute facand lucruri similare sau mai rele. Scenic e cel putin la fel de plicticos ca in plan vocal. Unul din motivele pentru care voi evita sa mai vin la alte reprezentatii ale acestei productii.

-1 (3 voturi)
Nicoleta Dascălu
13.12.2021, 16:37:09

Dar cum vi s-a părut Benjamin Bruns? :)

+1 (1 vot)
Sorin Ionascu
13.12.2021, 20:14:55

"Dar cum vi s-a părut Benjamin Bruns? :)" Pe Bruns l-a descris destul de bine autorul articolului. Un tenor de esenta lirica, cu timbralitate inalta, dar care poate cobora rezonabil in registrul grav, cu o paleta de nuante si culori vocale uluitoare, paleta pe care rar am avut ocazia sa o vad chiar la cantareti de lied, unde este un sine qua non. Se vede foarte bine asezarea impecabila a vocii, tehnica perfecta de proiectie a sunetului, care ii permite sa se joace cu vocea fara sa dezimposteze sau sa isi schimbe timbrul (precum Magdal, care incerca un pianissimo si intra imediat in falsetto). Se vede experienta in belcanto, in roluri precum Don Ramiro (Cenerentola), Don Ottavio ori Tamino, de asemenea experienta in oratoriu si vocal-simfonic. Nu stiu daca as spune ca e "cel mai bun tenor pe care l-am vazut la ONB", nu imi plac ierarhizarile si - chiar daca foarte rar - am mai vazut tenori de foarte inalta clasa pe aceasta scena; pot insa spune ca e unul din cei mai buni si, probabil, unul din cei mai buni interpreti ai rolului pe plan mondial, mai ales in aceasta perioada de oarece penurie de cantareti wagnerieni, unde se accepta foarte multe compromisuri. As mai adauga un detaliu - acustica salii la ONB este destul de proasta si foarte inegala, sunt zone in care vocile patrund foarte greu sau deloc, chiar voci foarte mari pareau cam mititele acolo. In schimb, orchestra penetreaza mult mai eficient si, daca nimeresti unul din punctele ingrate, vei vea impresia ca dirijorul "tuna" cu orchestra si inghite complet vocile, lucru nu tocmai adevarat. In aceste conditii, Bruns s-a auzit perfect in toate zonele salii, din orice pozitie de pe scena, chiar peste orchestra in forta. In plan expresiv, personajul lui nu este unul eroic, ci unul mai degraba sentimental, insa marcat de omnivalenta fortei divine si a dreptatii. Cu toate acestea, aduce suficient metal si are forta necesara sa se impuna in momentul acuzarii din actul 3. Nu stiu daca se va apropia si de alte roluri wagneriene, majoritatea sunt substantial mai dramatice, poate cu exceptia lui Walter von Stolzing din Maestrii cantareti din Nurnberg. Pentru Lohengrin este aproape perfect, singurul lucru care ii lipseste este o timbralitate mai plina, mai virila si ceva mai multa consistenta in registrul grav. Dar e un minus relativ si care nu deranjeaza substantial.

0 (2 voturi)
Sorin Ionascu
13.12.2021, 20:17:32

N.B. Spectacolul de premiera a fost filmat de TVR si va fi difuzat candva, speram curand, astfel incat fiecare isi poate face o idee despre spectacol daca nu a fost in sala. Din pacate, filmarea nu l-a inclus pe tenorul invitat, care a ridicat substantial nivelul artistic, nu doar prin prestatia personala, ci si prin modul uimitor in care i-a "tras in sus" pe toti ceilalti.

0 (2 voturi)

Vezi toate comentariile (6)

Modifică Setările