Arte

articolul anterior articolul urmator

Un mare eveniment: Berliner Philharmoniker a deschis Festivalul Enescu

3
1 Sep 2019 00:59:45
Alexandru Pătraşcu
Kirill Petrenko
Kirill Petrenko

Recunosc că motto-ul Festivalului de anul acesta, „Lumea în armonie” mi s-a părut o găselniţă de PR, o formulă generică şi foarte corect politică. Am trăit cu această percepţie luni de zile, până acum câteva zile, când mi-am dat seama că gata! Festivalul acesta pe care-l aşteptăm timp de doi ani, chiar începe.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Programul concertului de deschidere cuprindea în el toată esenţa acestui idealism al umanităţii înfrăţite, mai sesizabil ca niciodată pentru noi, cei din această parte a Europei de Est, acum parte a unei Uniuni Europene de mai bine de un deceniu şi la 30 de ani de la căderea zidului Berlinului. Am simţit acest progres foarte lent, dar inexorabil, al europenizării, fie şi în amănuntul că, pentru prima dată, presa a avut câteva locuri rezervate de organizatorii bienalei. Şi ce armonie dătătoare de emoţii ar putea fi mai potrivită decât alăturarea lui Enescu de Beethoven, în concertul inaugural al celei mai importante orchestre simfonice din lume?

Dacă ai căuta să cuprinzi într-un titlu esenţa (dacă nu clişeul) muzicii clasice, aş opta pentru Simfonia nr. 9 de Beethoven cântată de Berliner Philharmoniker. Falanga germană are atât de multe discuri înregistrate cu această capodoperă, încât atunci când au fost stabilite standardele tehnice ale compact discului, durata sa a fost aleasă astfel încât simfonia lui Beethoven în interpretarea lui Herbert von Karajan să încapă pe un singur platan de 72 de minute. Orchestra berlinezilor şi muzica lui Beethoven sunt legate indisolubil, chiar dacă muzica înregistrată trăieşte astăzi dematerializarea prin streaming (mai aproape de ce gândea Celibidache?), iar compactul a devenit un artefact cultural pe cale de extincţie.

Şi a fost şi concertul de deschidere al lui Enescu 2019. Aş putea spune însă că exprimarea artistică a muzicii a fost depăşită de grandoarea evenimentului, cu toate semnificaţiile lui, lapidar şi incomplet descrise mai sus. Acum, după concert, mă gândesc că poate tocmai de aceea berlinezii au refuzat să fie televizaţi, pentru ca idealizarea să rămână intactă şi poate că e mai bine aşa.

E o tradiţie a Festivalului ca marile orchestre invitate să cânte o Rapsodie sau Poema română de Enescu. Rezultatul e uşor decepţionant de cele mai multe ori. Folclorul cu care sunt impregnate cele mai populare lucrări ale compozitorului naţional cer o interpretare idiomatică, pe care ansamblurile occidentale n-o pot obţine în câteva repetiţii şi de aici rămâne impresia de complezenţă.

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

3 Comentarii

Razvan Georgescu
1.09.2019, 10:07:40

Nu înțeleg articolul. Cred că ați văzut alt concert! Dacă ați fi venit la Sala Palatului aseară ați fi observat că niciodată în istoria concertelor din România, Simfonia a noua nu s-a cântat mai bine și nu a avut un asemenea impact emoțional. Dar, ca de obicei, ați fost mai degrabă atent să nu cumva să vă lăsați mișcat afectiv de muzică ci doar să vânați sau să inventați orice detaliu negativ, probabil pentru a vă consolida faima oribilă pe care o aveți în răndul muzicienilor profesioniști (din care. vă reamintesc, nu faceți parte).

-1 (3 voturi)
Sorin Ionascu
1.09.2019, 13:25:03

Nu am citit articolul integral pentru ca imi repugna ideea ca autorul cuprins iar de lene si de proaste maniere, sa puna un clickbait catre bolgul lui personal, pe care nu simt deloc nevia sa intru. Lipsa de deontologie si de bun simt se vad inca o data si nu le iert. Dar despre concertul de aseara pot spune ca - in cea mai mare parte - m-a plictisit la culme. Desigur, orchestra e un angrenaj perfect pus la punct si excelent functional, iar dirijorul a aratat sa stie sa construiasca un sunet de o extrordinara frumuseste, fara fisuri tehnice sau formale. Inceputul parea promitator, Rapsodia enesciana a primit nu doar o interpretare foarte frumoasa, ci si o redare care a gasit spiritul acestreia si radacinile folclorice ale muzicii, fara insa a cadea in vreo extrema, totul intr-un perfect echilibru, atat formal, cat si emotional. Pianissimo-ul final a fost chiar cireasa de pe tort. In acest context sper ca acei manuitori romani de batz care se considera mari dirijori, prezenti in sala, sa fi invatat macar un pic cum se dirijeaza o orchestra, cum se construieste un sunet, o expresie. Cu simfonia Beethoveniana lucrurile au stat oarecum diferit. Sunetul frumos si rotund a ramas, expresia si emotiile nu. Stiam ca Kirill Petrenko e un dirijor cu o personalitate puternica si care nu merge pe cai batute, care are cam intotdeauna drumul sau si care gaseste cai inovatoare de redare a unor partituri. De data aceasta nu am gasit nimic original si nimic interesant. Sunetul a curs cald si rotund, dar monoton si inexpresiv, nuantele au lipsit in cea mai mare parte, emotia la fel. Vocile au fost si ele prezente, bine incadrate in ansamblu, dar nu au spus nici ele nimic. Nici nu aveau ce. Cineva spunea ca dirijorul are o abordare intelectuala, cerebrala, dar, chiar si asa, nu au lipsit "pompierismele" (atat de frecvente in interpretarile muzicii beethoveniene), in schimb au lipsit nuantele, culorile, diversitatea formelor si sublinierea armoniilor. Probabil ca daca nu era o fosgaiala continua a vecinilor de scaun m-ar fi apucat somnul. Nu m-a apucat, dar nici nu m-am putut concentra pe muzica, a curs pe langa mine fara sa ma atinga, in orice caz fara sa ma ia pe sus si sa ma poarte catre acele zone ale sublimului unde ar fi trebuit sa ma duca. Si cam toate persoanele cu care am vorbit ulterior au exprimat exact aceeasi parere - nu ca asa avea nevoie de vreo confirmare, dar acum chiar s-a dovedit ca nu eram o voce in pustiu.

0 (0 voturi)
Razvan Georgescu
2.09.2019, 17:01:04

Link-ul din articol e la discreția recenzorului și cine-l știe pe dl. inginer Pătrașcu știe și că nu publică comentariile critice. Deprofesionalizarea criticii muzicale în starea ei cea mai perversă...