Un om, un destin, o vocaţie. Dumitru Avakian în dialog cu prof. dr. Veronica Gaspar

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Recent a plecat dintre noi, la o vârstă avansată, profesoara Georgeta Sandu, dirijor de cor, un animator fervent privind rolul muzicii în formarea personalităţii copilului, indiferent de orientarea profesională ulterioară a acestuia.

A fost, în fapt, un om devotat profesiei de dascăl; a fost un entuziast constructor al sufletelor, al conştiinţelor; ...un om a cărui râvnă era întrecută, poate, doar de o exemplară modestie, de un simţ acut al demnităţii profesionale, de conştiinţa misiunii sale.

A cunoscut-o mai îndeaproape muzicianul Veronica Gaspar, prof.dr. al Universităţii bucureştene de muzică; împreună am putut rememora cutele interioare dar şi pe cele observate în plan public, privind personalitatea acestui minunat dascăl.

V.G. - Nu ştiu câţi îşi amintesc de concertele dedicate copiilor, cele pe care Doamna Sandu le organiza în anii ’80 la Universitatea Populară „Dalles”. Suplinea o dublă carenţă a sistemului acelor timpuri; oferea un spaţiu generos pentru ca micii instrumentişti să se poată manifesta public, să se obişnuiască cu scena; în plus se străduia să creeze un public dedicate muzicii clasice; ...reuşind prin eforturi eroice să aducă la concerte zeci de copii, de profesori de la diferite şcoli generale.

D.Av. - E bine să nu uităm, anii ’80 ai secolului trecut au constituit o perioadă neagră în istoria ţării.

V.G. - Au fost anii prigoanei ceauşiste împotriva spiritului umanist, cu precădere împotriva artiştilor, a intelectualilor.

D.Av. – Se urmărea în mod forţat construcţia unui produs monstrous, a aşa-numitului „om nou” al epoocii ceauşiste.

V.G. – S-ar fi distrus poate mai mult dacă nu ar fi existat şi oameni precum doamna profesoară Sandu, oameni care să reziste, care „să facă... să se facă” muzică în spaţiul public; ...să ofere elevilor şcolilor de muzică, tuturor tinerilor, profesorilor lor, o fărâmă de bucurie...

D. Av. - ...de lumină, de speranţă.


Ne-a părăsit d-na profesoară Georgerta Sandu

image

V.G. – Iar aceasta în pofida dublului val al ameninţărilor directe, limitative, ce vizau înăsprirea condiţiilor, limitarea drastică a cifrei de şcolarizare atât în învăţământul liceal vocaţional, cât şi în cel universitar, limitarea circulaţiei valorilor, a oamenilor, a tinerilor în spaţiul european al culturii, al artei.

D. Av. - Cum se desfăşurau spectacolele-concert ale doamnei Sandu?

V.G. – Fiecare apariţie muzicală a micului muzician era precedată de o prezentare liberă făcută în mod special de doamna prof. Sandu; era evocată epoca, compozitorul, dar şi personalitatea micuţului artist, distincţiile obţinute.

D. Av. – Stimulându-i pe micii instrumentişti era stimulat interesul pentru muzică al celor tineri aflaţi în sală.

V.G. - Cântau aproape toţi cei doritori de a ieşi în public; spectacolele-concert se prelungeau peste limitele obişnuite.

D.Av. – Dar bucuria revenirii, a revederii era mare!

V.G. – Doamna Georgeta Sandu era un om extrem de modest. Avea pasiunea muzicii. Ii iubea pe copiii şi nu precupeţea nici-un efort pentru a le oferi ocazia de a cânta în public. Nu am auzit-o niciodată lăudându-se, subliniindu-şi meritele. Ii lăuda şi îi vorbea de bine doar pe ceilalţi. Rar am văzut un om atât de firesc înclinat a sublinia partea bună, valabilă a cântatului unui copil.

D. Av. - Georgeta Sandu şi-a făcut studiile muzicale la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, în anii ’50.

V.G. - Vorbea cu deferenţă şi, aş putea spune, chiar cu adoraţie mistică referitor la marii profesori cărora le frecventase cursurile. Deja în generaţia următoare, în generaţia mea, un asemenea ton devenise neobişnuit. Domnia sa, cei ca dânsa, trăiau firesc iubirea pentru muzică pe care o slujeau cu abnegaţie. Vorbele atribuite lui Dinu Lipatti, „slujeşte muzica, nu te sluji de ea” – se potrivesc destul de rar cu breasla noastră – căpătau substanţă prin oameni precum doamna Sandu. Asumarea anonimatului făcea parte firesc din ceea ce considera a fi misiunea ei.

D. Av. - Singurul ei orgoliu...

V.G. - ...era fiul ei, pianistul Constantin Sandu. A trăit suficient de mult ca să-l vadă împlinit, desfăşurând o carieră pianistică şi didactică internaţională.

D. Av. – Doamna profesoară Sandu, un personaj exemplar?

V.G. - Puţini au puterea unui asemenea devotament. Rămâne o figură luminoasă, unică în felul ei. Harul acestor oameni a contribuit la rezistenţa muzicienilor în cei mai grei ani; a adus frumuseţe şi bunătate celor pe care i-a întâlnit.

D.Av. – Din această dragoste pentru valorile umaniste ale muzicii, ale culturii, ale artei, s-a format fiul domniei sale, pianistul concertist şi profesorul Constantin Sandu; un magistru al pedagogiei instrumentului său, profesor al Universităţii din Porto – Portugalia, un apropiat al vieţii muzicale româneşti.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite