Un Trubadur de provincie

După mulţi ani de absenţă cauzată de lipsa unor voci potrivite, Trubadurula revenit anul acesta pe scenele naţionale: la Sala Radio, în iarnă, în concert, apoi la Opera Braşov, iar acum la Opera Naţională.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

ONB şi-a dorit o mare premieră, cu o distribuţie puternică: Marcello Giordani, Cellia Costea, Carmen Topciu, însă aceştia au anulat, fără ca soliştii doriţi iniţial să fie înlocuiţi de voci de calibru comparabil. Aşa că, din compromis în compromis, am ajuns înapoi la „suspecţii de serviciu”: Andrada Roşu, Lucian Petrean în chip de vedete, scăzând cota artistică a spectacolului, dar păstrând preţurile ridicate ale biletelor, că doar era premieră. Într-un fel, povestea acestui spectacol este o metaforă a crizei prelungite a instituţiei şi a lipsei de viziune a ministerului culturii care aşteaptă, interimat după interimat (am ajuns la al optulea în numai trei ani) ca aceiaşi oameni, folosind aceleaşi metode, să producă rezultate diferite. Am ajuns, cu această premieră de producţie, ca un ilustru necunoscut precum Mario de Carlo să semneze nu mai puţin de patru premiere la cel mai important teatru de operă din România. E un rezultat prost, cum au fost, de altfel, toate rezultatele interimatelor Operei din Aprilie 2016 încoace.

În mod normal, ar trebui să încep această cronică cu un comentariu asupra producţiei, dar voi prefera o naraţiune. Voi remarca doar că, după o Tosca de gresie şi faianţă, Mario de Carlo a evoluat ca scenograf înspre confecţiile metalice, propunând un decor axat pe ziduri din tablă nituită. Ai zice că aceste decoruri de la Operă par mai degrabă o reclamă menită să ridice cota de piaţă a unui decorator decât un efort de creaţe artistică. Regizorul italian a încercat să explice în caietul program o viziune în alb şi negru a operei Trubadurul (mai precis în gri metalic şi roşu – culorile taberelor lui Manrico şi a Contelui de Luna), justificându-se printr-un elogiu nemăsurat adus lui Giuseppe Verdi. Numai că realitatea muzicologică îl contrazice flagrant: măreţia acestei opere nu stă în libret, care este ridicol, ci în muzică. Redusă la esenţă, povestea din Trubadurul e o telenovelă medievală, despre bebeluşi schimbaţi între ei la naştere, în care fraţi despărţiţi se regăsesc tragic la final şi nu într-un happy end, schimbările de situaţie fiind atât de dese încât totul pare implauzibil de la un capăt la altul al operei. În schimb, muzica este senzaţională, e practic ultima operă belcanto, dar un belcanto altoit cu vigoarea stilului verdian, plin de forţă, în ciuda lipsei oricărei explorări psihologice a personajelor, care însă va deveni semnătura compozitorului mai târziu. Confuzia din libret s-a transpus într-o harababură regizorală.

Mai remarc aici şi o lipsă de finisaj a decorurilor, precum şi timpii lungi de pauză necesari pentru a schimba elemente minime de scenografie; este partea vizibilă a unei crize de personal tehnic, mereu redus în urma tăierilor de buget. E o explicaţie şi pentru minimalismul unor producţii, altfel destul de costisitoare din punct de vedere al materialelor folosite.

Într-o scenă foarte puţin decorată, cu un perete de tablă nituită peste care e lipit, în chip de basorelief, un leu uriaş sculptat în stil chinezesc şi rupt în două, Marius Boloş, aşezat într-un scaun cu rotile, cântă poveşti de groază soldaţilor care picotesc în gardă. În mod normal, vocea de bas folosită în această scenă e una cât mai muzicală posibil, pentru a accentua naraţiunea, căci monologul personajului e destul de lung. Însă vocea lugubră a basului bucureştean funcţionează foarte bine în context şi episodul este unul destul de reuşit. Apare apoi Apollonia Egyed...

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.