Arte

articolul anterior articolul urmator

Un veac de viaţă şi culori: la 100 de ani, pictoriţa basarabeană Valentina Rusu  Ciobanu a expus în premieră în România

0
28 Nov 2020 22:02:27
Autor: Redacţia Adevărul

La 100 de ani împliniţi, Valentina Rusu-Ciobanu, cea mai mare pictoriţă a Basarabiei, şi-a expus pentru prima dată lucrările în România. Tablourile sale sunt frânturi pline de tâlc dintr-o viaţă trăită, în mare parte, în singurătate şi visare.

Text semnat de Valentin Iacob 
 
În sălile înalte ale Palatului Suţu din centrul Bucureştiului sunt expuse, până pe 29 noiembrie, tablourile 
pictoriţei basarabene Valentina Rusu-Ciobanu. Stilurile diverse, formele stranii şi cascada de culori te fac să zăboveşti minute bune în faţa fiecărei lucrări. Dincolo de artă, viaţa pictoriţei este încă şi mai fascinantă. De curând, Valentina Rusu-Ciobanu a împlinit frumoasa vârstă de 100 de ani – o viaţă cât istoria României Mari. 
 
Călăuză prin lumea de culori şi prin povestea pictoriţei este Victoria Nagy-Vajda, ea însăşi basarabeancă, stabilită în România, care şi-a propus să facă peste Prut un pod al artelor frumoase. Ea a fost şi cea care şi-a dorit să umple un gol al istoriei artei româneşti cu această expoziţie, prima a Valentinei Rusu-Ciobanu în România.  
 
Întâmplări din tablouri
Aproape fiecare lucrare e o mărturie despre viaţa artistei şi a lumii din jur. Dintr-un tablou, de pildă, te priveşte cu ochi gravi şi hâtri soţul artistei, pictorul Glebus Sainciuc. Pluteşte pe mare, purtat de o tablă de clasă. Nu departe este „Diogene sau îmblânzitorii de lei“, care înfăţişează un leu întins, mângâiat de trei personaje. Trei mari pictori basarabeni: soţul artistei, Igor Vieru şi Mihai Grecu – toţi plutesc în aer şi au acelaşi chip. Iar Diogene, care ţine în mâini o lumânare aprinsă, e Dumitru Fusu, actor important al Chişinăului. Caută cu lumânarea un om cinstit şi îi găseşte pe cei trei pictori care îmblânzesc şi adorm leul – Molohul sovietic.
 
 
Pe un alt perete este un tablou cu un Grigore Vieru tânăr. E ca un robot închis într-o colivie, cu gândul tot la poezie. Cu o carte deschisă în faţă, poetul este înconjurat de tot soiul de fragmente împrăştiate: capete, oale, mâini, busturi. Nu departe de Vieru robotizat stă atârnat „Saltimbancul“. Are o privire tristă şi caută un punct de sprijin, de care să se agaţe, atârnând în gol de o funie ce iese din tablou. 
 
Poate că acest univers cu personaje stranii, şi totuşi atât de direct redate, s-a născut dintr-un crez vechi al pictoriţei. „Pe mine m-a interesat întotdeauna viaţa interioară a oamenilor, cu ce trăiesc ei dincolo de aparenţe. Şi asta am vrut să redau – că fiecare dintre ei ascunde o mare taină. Dacă nu este umbră şi lumină, neapărat este culoare. Iar oamenii care pozează sunt nemaipomeniţi! Ei devin idolii noştri, modele de pus la icoane. Te uiţi cu uimire cum cade lumina, umbra. Ce mişcări fac, cât de inteligenţi sunt. Cum să le cuprinzi pe toate? Ce poţi face? Nici nu ştii ce şanse infinite ai!“ 
 
 
„Tare nu-mi plăcea disciplina dirijată“
Aşadar, pictoriţa a încuiat în tablouri multe poveşti de viaţă. Destinul Valentinei Rusu-Ciobanu a fost cu totul special. A făcut parte din acea generaţie de basarabeni formaţi în aburul occidental al României interbelice. În familia ei se citea mult, se ascultau muzici bune, iar pictura era la mare preţ. „Fratele meu mai mare, Victor, a fost cu adevărat pictor. El a adus culorile la noi în casă, desena foarte bine. Îl admiram cum făcea tot felul de figurine, cum lipea, tăia, desena, vopsea. Nu eu, ci Victor era pictor! Dacă nu ar fi fost el, ca să aleagă acest drum, atunci eu ar fi trebuit să mă gândesc la altceva. Lui i-a venit în cap să picteze, iar eu m-am luat după el. Şi nu vedeam altă cale decât ceea ce descoperise deja fratele meu. Căci tare nu-mi plăcea disciplina bine dirijată. Nu-mi plăcea cazarma. Pictura era ceea ce-mi plăcea să fac permanent“, povesteşte pictoriţa. 
 
Tot fratele mai mare a dus-o la Şcoala de Arte din Chişinău, unde i-a avut profesori pe Alexandru Plămădeală şi pe August Baillayre, cele mai importante figuri artistice interbelice ale Moldovei. „Plămădeală a fost un sculptor important al epocii, cel care a realizat sculptura lui Ştefan cel Mare de la Chişinău. Era adeptul vechii şcoli în artele plastice, pe când Baillayre era atras de artele decorative. Pe Valentina, ca pe toţi studenţii săi, acesta din urmă a învăţat-o tainele artei occidentale“, spune Victoria Nagy-Vajda. 
 
Ce urmează după război
În 1941, în plin război, Valentina Rusu-Ciobanu s-a mutat la Iaşi şi a devenit studentă la Academia de Arte Frumoase. A avut drept mentori o pleiadă strălucită – Jean L. Cosmovici, pictor şcolit la Paris, Corneliu Baba, viitor pictor de renume, Ion Irimescu, un mare sculptor. „Corneliu Baba era pe atunci un tânăr modest, înalt, uşor gârbovit, cu voce calmă şi privire pătrunzătoare. Dincolo de aspectul lui paşnic, dar distant, se ascundea un rebel“, povesteşte artista. 
 
La 100 de ani, îşi aminteşte cu nostalgie şi precizie acele vremuri. Atmosfera la Iaşi era foarte paşnică, deşi se simţea faptul că ţara era în război. Era plin de militari: la cafenea, la estradă şi la teatru. De altfel, majoritatea băieţilor din anul ei au fost recrutaţi. În acel dulce calm apocaliptic ce acoperea oraşul, Valentina Rusu-Ciobanu cunoaşte şi alte personalităţi române. Trei îi stăruie în amintiri: criticul de artă 
Petru Comarnescu, Sanda Marin, autoarea celebrei „Cartea de bucate“, şi Miluţă Gheorghiu, actorul din „Chiriţa“ lui Alecsandri. 
 
Ruleta rusească a războiului avea să-şi schimbe sorţii în 1944, când ruşii ocupă din nou Basarabia, iar destinul Valentinei Rusu-Ciobanu suferă o ruptură. Este nevoită să se întoarcă la Chişinău, fără a termina Academia de Arte din Iaşi, şi să se înscrie din nou la Şcoala de Artă din Chişinău. Primii 20-30 de ani i-a trăit într-o izolare neagră, mărturiseşte pictoriţa. 
 
„M-am căsătorit cu Glebus Sainciuc după război. Fiul nostru, Lică, s-a născut după marea foamete din Moldova şi Basarabia. Ca să supravieţuim, am vândut tot ce aveam mai de preţ în casă. Au fost timpuri atât de grele! În acei ani, deja eram membră a Uniunii Artiştilor Plastici. Şi am împodobit noi un brad frumos la Uniune, pentru copiii pictorilor, dar şi pentru noi. Jucăriile le-am făcut noi, pictorii. Desenam, coloram, în tehnica papier mâché, şi am făcut un Moş Crăciun. Era cel mai frumos brad, o adevărată operă de artă, creată de atâţia artişti. Şi am zis: «După ce vor trece sărbătorile, să nu aruncaţi pomul, să mi-l daţi mie». Şi aşa a stat Moş Crăciun mulţi ani la noi în casă.“ 
 
 
Emisarii Moscovei, impresionaţi de „mâzgăleli“
Admirându-i tablourile nu ai cum să nu observi că toate aceste întâmplări i-au influenţat arta, schimbându-i des stilul. „În acelaşi deceniu putea să picteze în maniere complet diferite. Picta ce poftea ea. Au fost vremuri în care Valentina Rusu-Ciobanu a fost persecutată pentru asta“, spune Victoria Nagy-Vajda. În presa scrisă de la Chişinău, din anii ’60-’70, pictoriţa era mereu criticată, chiar dacă nu i se reproşau pe faţă influenţele occidentale. Azi, totul pare absurd, dar pe atunci, picturile moderne ale pictoriţei nu erau pe placul Uniunii Artiştilor Plastici, aşa că se încerca intimidarea ei. Totul a culminat cu un denunţ al pictoriţei. Motivul? S-a şcolit la şcoala vestică. Asta determină Moscova să trimită emisari care să inspecteze mediul artistic de la Chişinău. Oamenii Moscovei însă sunt impresionaţi de lucrările Valentinei Rusu-Ciobanu şi raportează că vina pentru modul de lucru al artiştilor o poartă „trecutul lor burghez“, de care pictorii nu sunt responsabili. „Mâzgăleli!“, exclamau criticii cu simbrie roşie, care au marginalizat-o multă vreme. Dar pictoriţa nu s-a lăsat niciodată intimidată şi a continut să picteze aşa cum visa. 
 
„Eu sunt o familistă, nu o feministă!“
Valentina Rusu-Ciobanu s-a dedicat cu totul artei, la fel ca soţul ei, dar şi-a iubit enorm copiii, fiind o mamă tandră. „Eu sunt o familistă, nu o feministă. Lucram în camera vecină. Şi aveam susţinerea celor apropiaţi. Nimeni nu îndrăznea să mă deranjeze“, spune pictoriţa. Abia în anii ’70, la vârsta de 50 de ani, au început să-i vină contracte de la Muzeul Literaturii „Mihail Kogălniceanu“ şi de la Muzeul de Artă. Erau comenzi de portrete ale unor scriitori şi oameni de cultură. Toţi acei intelectuali de frunte 
de la Chişinău zăboveau în atelierul artistei, unde aveau lungi discuţii despre valori şi despre rezistenţă. Ba mai mult, unii o rugau să-i înveţe să picteze.  
 
Viaţa la 100 de ani
În anul 1990, Valentina Rusu-Ciobanu era deja spre sfârşitul carierei sale artistice, mai ales că începea să aibă probleme cu ochii. La 75 de ani, după ce medicii au avertizat-o că şi-ar putea pierde vederea, a renunţat să mai picteze şi s-a refugiat în lectură, rară, dar susţinută. „Şi la 100 de ani, Valentina 
Rusu-Ciobanu încă mai citeşte în patru-cinci limbi moderne. Vreau să ştiţi că, încă din anii ’80, în pictura ei a început să apară familia. Aşa că după toţi anii de muncă grea în care s-a dedicat total picturii, Valentina Rusu-Ciobanu a putut să-şi recâştige timpul pentru familie. La 100 de ani, când a fost întrebată ce consideră ea important în viaţă, a rostit numele strănepoatei ei, care are 19 ani, locuieşte în Franţa şi o vizitează în fiecare vară. Dar din cauza pandemiei, anul acesta n-a mai venit. Familia a fost cea mai importantă pentru ea din clipa în care s-a lăsat de pictură. Este superactivă, senină, un om lucid, care poate povesti multe“, spune Victoria Nagy-Vajda.
 
Un pod cultural peste Prut
Expoziţia Valentinei Rusu-Ciobanu de la Palatul Suţu nu este singura din România. La Galeria Arbor, din strada Transilvaniei nr. 11, există o alta, mai mică, intitulată „Un veac de singurătate“. Este tot opera Victoriei Nagy-Vajda, care şi-a făcut o misiune din a face cunoscuţi artiştii din Basarabia în România, prin intermediul asociaţiei sale.
 
„În 2017, am înfiinţat o asociaţie pentru cultură şi arte pe care am numit-o Arbor. Am ales acest simbol al copacului, căci m-am gândit că noi putem reprezenta cultura şi arta prin arbori – atât prin ramurile, cât şi prin rădăcinile unui arbore, pentru a atinge cât mai multe sectoare ale culturii. Am vrut să fac o mobilizare culturală. 
 
Mie îmi pare rău că doar o mică parte din cultura din Basarabia e cunoscută în România. Iar cultura şi produsele culturale din România sunt mult mai cunoscute în Basarabia, pentru că sunt incluse în programa şcolară. Dar şi artiştii mai noi din România sunt mult mai cunoscuţi la Chişinău. În Republica Moldova se citeşte presa şi se urmăreşte televiziunea din România. În schimb, artele basarabene nu sunt prezente în România. De aceea, eu vreau să aduc în România şi să promovez artişti, pictori mai ales, din Republica Moldova, dar şi invers. Din Republica Moldova am adus pictori care n-au fost expuşi aici niciodată, cum este şi Valentina Rusu-Ciobanu. Şi pe lângă ea, pictori tineri necunoscuţi în România, dar cu valoare internaţională. Am făcut deja un proiect de ateliere la Chişinău, cu tineri plasticieni români. I-am invitat să le arate studenţilor moldoveni o altă perspectivă de «a fi artist». Să le demonstreze că poţi rămâne artist şi să rezişti, să te ţii de ţelul tău. Pentru că azi, mulţi studiază arta, dar nu rămân artişti. Se îndreaptă spre zone în care pot câştiga mai mulţi bani. Scopul meu a fost şi ca artiştii din România să le vorbească studenţilor din Chişinău despre arta contemporană. Căci una e să înveţi de la aceiaşi profesori, cumva într-un spaţiu închis, şi alta e să vezi şi ce fac alţii dintr-un spaţiu cu o deschidere culturală mult mai mare, cum este România“, explică Victoria Nagy-Vajda.  
 
 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările