„Văduva veselă”, un spectacol autografiat Andrei Şerban

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Andrei

Este prima coproducţie realizată între teatre lirice româneşti. Un deziderat despre care am scris în repetate rânduri, apreciindu-l drept una dintre soluţiile pentru depăşirea, pe cât posibil, a lipsurilor din bugetele Operelor finanţate naţional, de la Ministerul Culturii şi local, de la primării.

În străinătate, coproducţiile se practică pe scară largă, chiar între scene foarte mari, ajungându-se până la cinci participanţi la proiecte. Spectacolele itinerează între aceştia.

A fost iniţiativa Operei Naţionale Române Iaşi, în timpul directoratului Beatrice Rancea, să pună în pagină un asemenea demers. S-a ales titlul, opereta „Văduva veselă” de Lehár, s-a ales regizorul, Andrei Şerban, vechi colaborator al teatrului liric de pe malurile Bahluiului şi, odată ce Beatrice Rancea a fost numită, de puţină vreme, manager interimar al primei scene lirice a ţării, s-a ales coproducătorul, Opera Naţională Română Bucureşti. Aşadar, proiectul are un numitor comun, Beatrice Rancea, dar ideea se poate relua şi între alte teatre de operă din ţară, în diverse combinări de colaborare. De la Iaşi, cel care a continuat conlucrarea pentru „Văduva veselă” a fost managerul interimar Cosmin Marcovici.

Prima reprezentare a coproducţiei a fost pe scena Operei bucureştene, cu premiera pe 1 septembrie 2016, în interpretarea ansamblurilor Operei Naţionale Române Iaşi, a soliştilor ieşeni, cărora li s-au adăugat cântăreţi din Bucureşti şi Cluj-Napoca. Dirijor a fost bucureşteanul Vlad Conta.

Premise

Pentru Andrei Şerban, „Văduva veselă” a fost un titlu convenabil spre a-şi pune în aplicare ideatica. Mă gândesc la multele versiuni de adaptări în epocă ale operetei, unele motivate politic la timpul respectiv, care au schimbat numele personajelor faţă de cele originale datorate libretiştilor Victor Léon şi Leo Stein şi prezentate la premiera absolută din 1905, de la Theater an der Wien. Pentru actuala coproducţie, regizorul român a mixat între versiuni, a păstrat parte din numele originale, a modificat, inventat şi eliminat altele, a preluat din variante anterioare, a schimbat ortografieri (în cele ce urmează, le voi nota aşa cum au fost scrise în programul de sală).

Un titlu de operetă i-a fost de asemenea comod pentru ceea ce a dorit să facă, din cauza masei mari de text vorbit, asupra căruia putea interveni, fără să afecteze muzica. Sigur că schimbarea numelor au solicitat şi modificări în slovele ariilor, duetelor dar, repet, istoria reprezentării operetei i-a dat curaj.

În acest mod, a rezultat o adaptare de Daniela Dima şi Andrei Şerban, cu dialoguri inspirate din scrierile lui Radu Paraschivescu şi Andrei Pleşu, după libretul original. Dacă doriţi, o nouă versiune, inaugurată la Bucureşti, specială pentru România, după montările anterioare ale opusului, semnate de Andrei Şerban la Welsh National Opera din Cardiff (1984) şi la Opera de Stat din Viena (1999). Foarte clar, specială pentru ţara noastră, care va rămâne beneficiara unică.

Analogii străvezii

Fenomenul politic românesc a fost întotdeauna preocupant în critica virulentă a regizorului. Aşa încât ducatul Pontevedro, şi el imaginar, a devenit regatul Moldrosovia, ţară „nici destul de estică, nici destul de vestică”, dar „falimentară”, condusă de Regele Nichitauc al XIII-lea, „a nu se confunda cu un fost primar”, s-a accentuat inutil în text. Nepotismul este în floare, însuşi Danilo Danillovici, devenit din prim secretar de ambasadă ataşat militar, este nici mai mult, nici mai puţin decât... nepotul regelui. „Cum nu ştie să facă nimic, a intrat în diplomaţie” s-a comentat şi i s-a aruncat în faţă pericolul suprem, ameninţarea supremă „veţi fi nevoit să reveniţi în ţară”, în cazul neascultării ordinelor. Analogiile sunt străvezii. Cultul personalităţii este la ordinea zilei, potretele regelui atârnă în fiecare ungher al ambasadei de la Paris, unde dezmăţul, în special sexual, este omniprezent, inclusiv în baie. Serviciile secrete coordonate de ambasador primesc sarcini de urmărire, cercetează, caută microfoane, supraveghează „operativ şi investigativ”. „Fiţi vigilenţi, dar distraţi-vă din plin!” sună îndemnul.

Clişee naţionaliste şi patriotarde

Băşcălia este peste tot: „să intrăm în Europa cu picioarele înainte”. Clişeele cu tentă naţionalistă, patriotardă sunt prezente. Ironia muşcă. „Străinii vor să vândă aerul din Moldrosovia pe foarte mulţi bani”, „să deschidem robinetele sentimentului naţional”, „noi am salvat de păgâni civilizaţia occidentală”, „să trădezi bătuta noastră moldrosoviană pe un amărât de vals vienez”, „poezia patriotică este cea în care ne cântăm dragostea de ţară şi ura faţă de duşmani” sunt lozinci tipice. Unele ziceri vin pe fond de cântece patriotice, în ritmuri ante-revoluţionare de tristă amintire. „Cântarea Moldrosoviei” ne inundă. Până şi grizeta Clo-Clo clamează eroic „îmi iubesc ţara şi sunt mândră de ea”.

În anumite secvenţe, Andrei Şerban a devenit foarte direct şi acuzator: „ţara noastră, cu munţii... cu mlaştinile, cu administraţia ei deplorabilă, cu impozitele mari” sau „în politică, cel mai bun adevăr este minciuna... cu condiţia să nu fie descoperită”.

În afara tabloului virtual, actualitatea este prezentă. Se vorbeşte despre „speranţele în guvernul tehnocrat”, cărţile scrise în închisori (explozie de aplauze în public), legea antifumat, doctorate plagiate şi neplagiate („e doar plagiat, nu crimă”, se ironizează), însă autorii adaptării merg şi în trecutul oarecum imediat („toţi suntem Charlie”, „dezmoştenirile regale sunt la modă”, „frunza – marcă simbolică moldrosoviană”) sau destul de îndepărtat („noi muncim, nu gândim”, „fă-te că lucrezi”, sintagme care au dăinuit în subconştient).

Cadre importante au fost rezervate satirizării prin denaturări voite ale tematicilor cu care ne inundă televiziunile: „reconstituirea unui viol”, „o autoincendiere în direct”, „un cadavru dezmembrat şi ronţăit de porci”, „poveste cu lesbiene şi pitici porno”. Njegus a concluzionat „să opreşti manipularea TV este ca şi cum ai da o lege să nu mai plouă în Moldrosovia”.

O „confruntare ideologică” a avut loc în ultimul act între francezii Cascada, St. Brioche şi moldrosovienii Bairamovici, Kromski (în dulce şi minunat dialect). S-a vorbit despre cerşetori şi prostituate, copiii străzii, furturi ca-n codru şi s-a aruncat lozinca „decât o democraţie bolnavă, mai bine o dictatură sănătoasă”.

Mixtum-compositum şi final neconform

Andrei Şerban s-a simţit foarte liber în această viziune, dar totul a fost posibil, repet, datorită volumului prozei originale în care s-a putut mişca în sensul modificării textului şi a permisivităţii pe care i-au oferit-o variantele istorice. Întrucât a rezultat un mixtum-compositum de tematică, sigur că o structură mai organizată, mai concentrată, mai îndreptată către eliminarea naivităţilor verbale, banalului, platitudinilor, forţărilor, ar fi fost posibilă, cu rezultate imediate în reducerea duratei spectacolului, patru ore faţă de circa o oră şi ceva de muzică efectivă.

S-a vorbit şi s-a cântat în mai multe limbi – română, germană, franceză, engleză, succesiv, alternativ. Logica derulării scapă. Poate doar dorinţa de a sublinia cosmopolitismul nostru funciar a răzbătut.

Am regretat cu putere utilizarea microfoanelor. Bine că măcar aria Hannei (cântecul Viljei) din actul secund s-a cântat fără ele. A le utiliza într-o sală de operă mi se pare un sacrilegiu, chiar pentru o operetă clasică.

Ceea ce a denaturat, a distorsionat spiritul partiturii lui Lehár a fost finalul lui Andrei Şerban, prin previziunea pe care o rosteşte aşa-zisul „raisonneur” Njegus într-un cadru trist de iarnă (oare, de unde se ivise în plină atmosferă de cabaret parizian?): „am ajuns masa de manevră a unor golănaşi închipuiţi... deocamdată suntem unde ne aflăm... să ascultăm ninsoarea şi liniştea... să nu ne tulburăm până cade cortina... şi să nu aplaudăm”. Mai ţine cineva minte cum se termină originalul? Cu toate imixtiunile în text, farmecul şi antrenul operetei vieneze trebuiau să triumfe, aşa cum a dorit compozitorul minunatei muzici, primul şi definitivul autor. Şi totuşi, este nevoie s-o spun, gândul a zburat, reflecţiile nu au lipsit... Dar asta este altceva, nu Lehár...

Realizarea scenică...

          ... a purtat amprenta indiscutabilă a regizorului, un plămăditor cunoscut şi puternic de caractere cu joc de scenă amănunţit şi expresiv, din care răzbate cultura gestului infinitesimal, a mişcării corporale minuţioase, adecvate. Aşa cum s-au integrat în spectacol, aşa cum au intrat în pielea personajelor, pare că interpreţii au fost fascinaţi de lucrul cu Andrei Şerban. Au evoluat cu dăruire, cu pasiune. Nu numai ei, ci şi coriştii, figuranţii, balerinii valsurilor poetice şi dansurilor îndrăcite (în reuşita coregrafie a Andreei Gavriliu). Platoul a pulsat dinamic, a atras, a convins prin vivacitate şi atitudini. Regizorul a folosit nu numai scena, ci şi o pasarelă din faţa fosei (pe care s-au perindat multe personaje), două loji din proscenium (pentru un inedit duet al lui Danilo cu Hanna la aria Viljei, pe care partitura nu-l prevede!), intrările în sală (pentru un cor sau defilarea balerinelor de Can Can). Sosirea oaspeţilor la serbarea Hannei Glavary şi la Maxim's a fost spectaculoasă, antrenantă, armonizându-se cu muzica. Spectacolul are viaţă. Cu atât mai mult, finalul posomorât a şocat.

          În dorinţa de a atinge cât mai multe subiecte, chiar cu preţul aglomerărilor, Andrei Şerban a făcut aluzii şi la diversitate. Mă gândesc la prea lungul text dinaintea celebrului septet din actul al doilea (desfăşurat în Sauna Glavary) cu sugestii din comunitatea LGBT. Dar nu numai acolo. Replicile cu tentă „buruienoasă”, grobiană, grosolană, au impresionat neplăcut.

Regizor asociat a fost Daniela Dima, Andrei Şerban asumându-şi şi design-ul oarecum sumar al luminilor, o colaborare cu Lucian Ţurcanu (Iaşi) şi Nicolae Stancu (Bucureşti).

Scenografia Ankăi Lupeş s-a bazat pe decoruri simple, carteziene, ca nişte blocuri, îndeosebi în primul act. Nu a folosit multe piese de mobilier. Cea mai ornată a fost baia, nu de altceva dar să aibă unde sforăi Danilo în cadă, după ce şi-a rezolvat disconfortul gastric în WC!!! N-aveam nevoie de asemenea naturalisme!

Foarte ingenioasă a fost imaginea translucidă a Piscinei Glavary din actul secund. În fine, actul al treilea a avut éclat, cum îi stă bine unui cabaret celebru.

Marea şansă a scenografiei a fost existenţa turnantei de scenă, care a permis schimbarea eficientă a planurilor.

Costumele variat desenate, colorate original, câteodată extravagante,  s-au armonizat cadrului acţiunii, climatului celor trei acte.

S-a născut o stea

          Numele ei, Ana Maria Donose, soprană ieşeancă, interpreta Hannei Glavary. Cu glas rotund şi luminos, cu simţ al stilului (cit. valsării) şi accente potrivite în exprimarea muzicală şi vorbită, a realizat un contur complex al personajului, vampă poetică şi îndrăgostită, patetică şi duioasă în evocări. A jucat şi a cântat cu panaş.

          Acutele suverane alături de frazarea impecabilă au recomandat nu numai o interpretă bine integrată tramei, ci şi o vocalistă importantă. Ultima notă de Si natural, încheierea cântecului „Vilja”, o arie redată cu mult patos şi subtilitate, a fost fabuloasă – atac în forte, urmat de un diminuendo lung, pe acelaşi arc de respiraţie, până la fir de voce. Greu de găsit o asemenea lectură, chiar la nivel internaţional.

          Sosit de la Cluj-Napoca, tenorul Tiberius Simu a fost Danilo Danillovici cu look juvenil şi voce catifelată, de un lirism seducător, recomandat printr-o remarcabilă fluiditate a frazei, venită din omogenitatea între registrele glasului. Împreună cu Ana Maria Donose a compus un cuplu ideal, care a derulat povestea de dragoste cu multă pasiune. Duetul „Lippen schweigen” din ultimul act a plutit, a transpus auditoriul, readus pe pământ doar de contrastul cu prozaicul dialogurilor ce au urmat. Cu toată turbulenţa alegoriilor politice, a replicilor şi citatelor „mobilizatoare”, iubirea „cu năbădăi” dintre Hanna şi Danilo finalizată aşa cum a dorit toată lumea, a reprezentat conductul spectacolului, cu care trebuia să rămânem în esenţe.

          Baritonul cu glas frumos rezonant Valentin Vasiliu, în rolul Ambasadorului Zetta (ironizat drept un „Kissinger al Balcanilor”), a creat un personaj detaliat în toate faţetele, grosier cât trebuie, bănuitor cât trebuie, obedient cât trebuie, şantajist cât încape.

Soţia lui, „dna dr. ambasador” Valencienne, a fost soprana Marta Sandu de la Opera Naţională Bucureşti, conform caietului-program sau de la Opera Naţională Română Iaşi, conform fluturaşului de sală al premierei. Câte nu se întâmplă în timpul tiparului! Indiferent de firma la care figurează pe ştatul de funcţiuni, artista a expus un glas strălucitor şi a avut o prezenţă scenică delicioasă, dezinvoltă, şăgalnică.

Pentru rolul Camille de Jolidon a venit de la Iaşi tânărul tenor Andrei Fermeşanu, voce lirică cu abordări cât de cât transparente ca sonoritate în sensibilul duet din „micul pavilion” (la echipa Andrei Şerban – Anka Lupeş, o gheretă gen militar, inscripţionată în limba franceză!?!), alături de Valencienne.

Ca interpret al lui Njegus, cu aplombul în rostire şi mişcare al unui versat actor de teatru a apărut cunoscutul Claudiu Bleonţ de la Teatrul Naţional Bucureşti.

În alte roluri au fost distribuiţi, de la Teatrul Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian”, Gabriela Daha (Zizi) şi, de la Opera Naţională Română Iaşi, Tatiana Purcaru (Violeta), Ştefan Linu (Cascada), Alexandru Savin (St. Brioche), Vasile Filimon (Bairamovici), Tudor Florenţa (Kromski). Nu-i uit pe cei doi agenţi secreţi, ieşenii Robert Buzilă şi Ovidiu Manolache. Toţi aceştia, foarte buni.  Pentru Andrei Şerban pare că nu există roluri secundare.

Ansamblurile ieşene...

          ... şi-au demonstrat şi la Bucureşti progresele făcute în sensul omogenizărilor de sunet. Este vorba de Corul pregătit de Manuel Giugula şi Raluca Zaharia, precum şi de Orchestra (şef Silviu Butnaru) dirijată la premieră de experimentatul Vlad Conta, un cunoscător al tempourilor optime pentru asocierea cu dramaturgia, o baghetă sigură care a modelat sonorităţile în favoarea platoului. În cea mai mare măsură.

Despre Baletul Operei Naţionale Române Iaşi, numai de bine, aşa cum se ştia din spectacolele de la sediu. Un plus au reprezentat intervenţiile vorbite în actul ultim, grizete care se prezintă, dintre care una, japoneza Miku Okazaki, a atras hazul publicului.

În totalitatea lor, câştigurile din spectacolele ieşene ale ansamblurilor, produse în timpul directoratului Beatrice Rancea, s-au validat acum în Capitală.

Aşa a fost premiera.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite