Arte

articolul anterior articolul urmator

Vara lui 1910. „Într-un sat de pescari...“ VIDEO

0
8 Dec 2017 06:03:41
Doinel Tronaru
„Întâlnirea improbabilă a unei umbrele cu o maşină de cusut“ (Lautréamont). Detectivul
Alfred Machin (Didier Després) şi „femeia cu umbrelă galbenă“ (Maya
Sarac), pe plaja din Slack Bay, în „Ma Loute“ al lui Bruno Dumont
„Întâlnirea improbabilă a unei umbrele cu o maşină de cusut“ (Lautréamont). Detectivul Alfred Machin (Didier Després) şi „femeia cu umbrelă galbenă“ (Maya Sarac), pe plaja din Slack Bay, în „Ma Loute“ al lui Bruno Dumont

NORD E una dintre ultimele veri ale „vechii lumi“, de dinainte de 1914, iar în mirificul „sat de pescari“ Slack Bay, de pe coasta Mânecii, roiesc dispariţii misterioase, acte de canibalism, poveşti de dragoste adolescentine, androginie şi detectivi levitatori, în imaginaţia dezlănţuită a regizorului Bruno Dumont din filmul său „Ma Loute“.

Societatea VitoFilm îi regalează pe cinefilii români, mai ales bucureşteni, aducând pe marile ecrane, chiar dacă cu oarecare întârziere, filmul regizorului francez Bruno Dumont „Ma Loute“ (intitulat la noi, calchiind versiunea engleză, „Mister în Slack Bay“), film care a avut premiera în competiţia Festivalului de la Cannes din 2016 (unde a câştigat un premiu pentru... soundtrack, revenit tot lui Dumont) şi a mai fost proiectat în România doar la festivalul organizat în toamnă de Cristian Mungiu din acelaşi an.

Pentru mulţi dintre cinefili, mai ales pentru bressonienii puri şi duri, Bruno Dumont este, poate, cel mai important cineast contemporan (al generaţiei sale, vreau să spun) din lume, aşa că proiecţia lui „Ma Loute“ pe marele ecran (chiar dacă nu mai e cel mai nou film al său, el revenind anul acesta cu musical-ul, evident la fel de neconvenţional, „Jeannette, copilăria Ioanei d’Arc“, care n-a putut fi văzut în România decât la TIFF Cluj-Napoca din iunie) nu poate fi decât un veritabil eveniment, un festin.

„Cântarea Flandrei“

Bruno Dumont (la acest film este, pe lângă scenarist şi regizor, ca-n toată filmografia sa, şi co-editor, ceea ce face la ultimele sale cinci filme, probabil pentru un mai bun control al produsului artistic final, pentru impunerea viziunii sale particulare), care anul viitor va împlini 60 de ani, şi-a pus semnătura până acum doar pe 10 titluri, dar numai unul şi unul, devenind un fel de idol al iubitorilor de cinema de artă, cu filiaţie bressoniană. Mai toate peliculele sale sunt plasate în ţinutul din nordul Franţei în care s-a născut (regiunea Nord-Pas-de-Calais), Flandra franceză („Flandres“ chiar se cheamă un film al său din 2006), opera sa devenind un fel de „cântare“ a acesteia, dar pe dos, cu iubire (înşelată)-ură, cum ar veni una care cere „schimbarea la faţă a Flandrei“ (franceze).

Barcagiul Ma Loute (Brandon Lavieville) şi „androgioaica“ Billie Van Peteghem (Raph), un cuplu pe care totu-l desparte

„Ma Loute“, penultimul său titlu, nu face excepţie în acest sens, dar pe lângă asta mai avem ceva, un ceva care-a fost vizibil încă de la serialul TV realizat de Dumont mai devreme, în 2014: „Li’l Quinquin“ (4 episoade, aparent un policier), serial a cărui viziune „Ma Loute“ o continuă magistral. Este vorba despre un sarcasm, un cinism, un umor şi-un nerv satiric dezlănţuite, care transformă totul într-o (minunată) comedie neagră. Povestea din filmul actual este plasată în vara lui 1910, aşa că avem de-a face şi cu un (impecabil) film de („belle“) epocă. În plus, mai avem şi alte elemente de gen în care putem încadra filmul: poveste de dragoste (love story), mister (mystery), groază (horror) şi umor absurd, din moment ce acţiunea se învârte în jurul unor dispariţii misterioase şi al unor (presupuse) acte de canibalism, aşadar un fel de „de toate pentru toţi“.

Barcagiul şi androginul

Ma Loute (Brandon Lavieville) este numele fiului cel mai mare (dar încă adolescent: 18 ani) al familiei de pescari şi barcagii Brufort, din golful Slack de la Canalul Mânecii (care, de!, „famelie mare“, se mai rezolvă dând în cap unui turist şi făcându-l dispărut). Dur şi necioplit, dar încă nepervertit complet, acesta se îndrăgosteşte şi o seduce pe Billie Van Peteghem (Raph, descoperită cu acest film), personaj cu o puternică latură androginică, din moment ce mare parte din film apare travestită în băiat, aparent de nerecunoscut sub deghizare. Van Peteghem-ii, care-au un conac în apropiere, pe plajă, şi-şi petrec aici fiecare vară, sunt o familie de zărghiţi (Fabrice Luchini, Juliette Binoche, Valeria Bruni Tedeschi, Jean-Luc Vincent), şi de-aici imaginaţia lui Dumont se dezlănţuie. În mod normal, nu s-ar uita la nişte slinoşi ca cei din neamul Brufort, dar Billie a crescut, se află la vârsta hormonilor şi-aceştia-şi cer drepturile.

Fuga tuturor personajelor pe plajă din final aminteşte de cea din „Entr’acte“-ul lui René Clair

Valabil şi pentru Ma Loute, care e nevoit să-şi pună sentimentele şi senzualitatea sa deasupra intereselor culinare ale familiei! Reapare şi detectivul Alfred Machin (Didier Després), introdus de autor (scenarist-regizor) încă în „Li’l Quinquin“, secondat aici de partenerul său Malfoy (Cyril Rigaux), un cuplu comic discordant (gras-slab), pe sistemul Pat şi Patachon. Grasul se-ndrăgosteşte şi-o aleargă pe plajă pe o misterioasă „femeie cu umbrelă galbenă“ (Maya Sarac), mai apoi va levita pe deasupra ţărmurilor, şi tot aşa. Dumont, care până la un punct (adică până la „Camille Claudel 1915“) a lucrat numai cu neprofesionişti, pe principiul lui Bresson, continuă aici să amestece-n distribuţie vedetele consacrate (cei enumeraţi la maturii familiei Van Peteghem, dintre care cu Binoche, dar şi cu Vincent, a lucrat şi la „Claudel“) cu numele neprofesioniste (Després, Rigaux şi toţi ceilalţi), eventual folosite doar într-un alt film al lui.

„Fii ai Nordului“

S-a spus, despre „Ma Loute“ al lui Bruno Dumont, că este ca „o întâlnire între Magritte, Duchamp şi Bacon“, şi, la nivel vizual, da, este-adevărat. Dar noul (deja vechiul) film al lui Dumont este, de fapt – la nivel al conţinutului şi stilistic –, o combinaţie uluitoare de Buster Keaton, René Clair („Entr’acte“), Samuel Beckett, Federico Fellini, Roy Andersson şi... Bruno Dumont însuşi, pentru că multe dintre filmele anterioare ale cineastului anunţau această „chef-d’œuvre“ (mai ales seria compusă din „La vie de Jésus“, „L’humanité“, „P’tit Quinquin“, chiar şi „Hors Satan“).

Dumont îşi continuă aici metoda sa de lucru (fireşte, bressoniană) cu actori neprofesionişti, „fii ai Nordului“, dar oferă şi câteva partituri savuroase unor actori profesionişti de prim rang. Sunt de nerecunoscut (sau cu greu) Fabrice Luchini, Juliette Binoche şi Valeria Bruni Tedeschi, în rolurile membrilor familiei „de sonaţi“ Van Peteghem. Iar un/o misterios/asă Raph (neprofesionist/ă, debut) oferă unul dintre cele mai reuşite personaje-androgin din întreaga istorie a cinemaului.

Info

Mister în Slack Bay / Ma Loute (Franţa-Germania-Belgia, 2016)
Regia: Bruno Dumont
Cu: Fabrice Luchini, Juliette Binoche, Valeria Bruni Tedeschi, Brandon Lavieville, Raph

5 stele

PORTRET DE REGIZOR

Bruno Dumont – cel mai demn urmaş al lui Robert Bresson


Regizorul francez Bruno Dumont – unul dintre cei mai titraţi cineaşti contemporani din Hexagon (Grand Prix la Cannes pentru „L’humanité“, 1999, şi „Flandres“, 2006, nominalizări şi selecţii la toate festivalurile importante) – s-a născut pe 14 martie 1958, în mica localitate Bailleul din nordul Franţei (regiunea Flandrei franceze), un ţinut aspru şi sălbatic, aproape pustiu, cu climă rece şi oameni pe măsură, pe care l-a şi i-a portretizat în aproape toate filmele sale.

Cinema bressonian

Încă de la debutul său cu „La vie de Jésus“ (1997), o memorabilă opera prima, de o forţă şi profunzime rar întâlnite la un prim film, Dumont s-a afirmat ca un cineast de afiliere bressoniană (aflat sub egida lui Robert Bresson, unul dintre cei mai importanţi şi influenţi autori de film, nu numai din Franţa, ci şi din istorie): lucru exclusiv cu neprofesionişti, cinema auster, metafizică / transcendenţă a cadrului şi a situaţiilor, dar fără nicio aluzie, conotaţie religioase etc., dar a continuat şi să facă acelaşi lucru sistematic, cu fiecare film al său.

Mai există cineaşti, în cinemaul francez şi nu numai, contemporani sau post-’60, influenţaţi de Bresson, aflaţi sub zodia şi auspiciile acestuia: regretatul Maurice Pialat, fraţii Dardenne etc., dar Dumont e singurul care a făcut acest lucru de la bun început şi l-a continuat în toată opera, în toată filmografia sa (poate cel mai bressonian film al său să fie, totuşi, „Hors Satan“, din 2011, o operă perfectă în ambiguitatea şi cruzimea sa).

În căutarea „Umanităţii“

Posibil ca doar seria începută acum ceva vreme, cu serialul TV „Li’l Quinquin“, „Ma Loute“ şi actualul „Jeannette“, prin umorul său negru şi vâna satirică, să aducă o schimbare în această paradigmă, în această manieră. Revenind, „La vie de Jésus“, în pofida titlului, era o poveste contemporană, cu tineri („flamanzi“ francezi?) familiari autorului, care evident trimitea la traiectul biblic. Dacă această „Viaţă a lui Iisus“ afirma un (mare) cineast, următorul film, „L’humanité“ / „Umanitatea“ (1999, Marele Premiu al juriului la Cannes) – sub aparenţa unui policier, o extraordinară questă a „umanităţii“ din noi, a ceea ce ne defineşte ca oameni – l-a confirmat şi, în acelaşi timp, l-a consacrat.

„Camille Claudel 1915“ (2013), Dumont introduce o schimbare radicală în cinemaul său: pentru prima oară foloseşte actori profesionişti, chiar o vedetă (Juliette Binoche, în rolul titular, dar şi Jean-Luc Vincent, în cel al fratelui sculptoriţei, poetul Paul Claudel) şi, în acelaşi timp, deşi rămâne scenarist exclusiv ca şi până atunci, foloseşte, pentru subiect, o sursă prexistentă (scrisorile, corespondenţa purtată de cei doi fraţi, Paul şi Camille). Similar oarecum, dincolo de schimbarea de stil şi de ton, procedează şi în cel mai recent film al său, „Jeannette, l’enfance de Jeanne d’Arc“ (2017), un musical uşchit, deloc (i)reverenţios, bazat, cică, pe piesa „Les Mysteres de la charité de Jeanne d’Arc“ a lui... Charles Péguy (1873-1914)! (Şi Bresson s-a apropiat, dar în cu totul alt gen, de această figură tutelară a Franţei.)

Top 5 filme importante

1. L’humanité (Franţa, 1999)
2. La vie de Jésus (Franţa, 1997)
3. Hadewijch (Franţa, 2009)
4. Hors Satan (Franţa, 2011)
5. Camille Claudel 1915 (Franţa, 2013)

Citeşte şi:

„Falconetti 2013“ – cronica la filmul „Camille Claudel 1915“ (2013) al lui Bruno Dumont

 Emmanuel Schotté şi Séverine Caneele, în „L’humanité“ (1999)

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările