Vasile Ernu a scris „Izgoniţii“, a treia parte din Mica trilogie a marginalilor

Vasile Ernu

Volumul ”Izgoniţii” este al treilea din ”Mica trilogie a marginalilor”, din care mai fac parte ”Sectanţii” şi ”Bandiţii”, cărţi publicate de Editur aPolirom.”Sectanţii” a fost distins cu Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru Literatură în 2015. ”Bandiţii” a fost distins cu Premiul Observator cultural pentru Eseistică/Publicistică în 2017. Adevărul.ro publică un fragment în avanpremieră din "Izgoniţii".

Biblia ne povesteşte despre Iacov şi Esau, fiii gemeni ai patriarhului Isaac. Esau, care, potrivit legii, trebuie să fie moştenitorul, pierde totul în faţa lui Iacov. Acesta, cu ajutorul mamei sale, fură binecuvîntarea tatălui, iar cu un blid de mîncare îi „cumpără drepturile” flămîndului Esau. Urmarea acestui „furt” este primul război civil din istorie. Izgoniţii repovesteşte acest mit fondator prin istoria unei familii de evrei din Chişinău de la începutul secolului XX. Este istoria a doi fraţi: Sara şi Aaron. Viaţa şi aventurile lor se desfăşoară în imperiul ţarist între 1903 – cînd la Chişinău are loc primul pogrom cu rezonanţă globală – şi 1917 – anul Revoluţiei ruse. Este şi istoria unui război civil modern, în condiţii total diferite, laice şi radicale. Este povestea frământărilor celor doi şi a felului în care reacţionează cînd au de-a face cu violenţa şi cînd li se fură drepturile sociale, politice sau economice. Aaron şi Sara dau răspunsuri radical diferite la aceleaşi probleme într-un debut de secol nebun, se arată în prezentarea volumului "Izgoniţii", a treia parte din "Mica trilogie a marginalilor", scrisă de Vasile Ernu şi publicată de Polirom.

FRAGMENT

"În fiecare an, primăvara, când începeau muncile cîmpului, începea şi „sezonul cimitirelor“. La ţară, bătrînii merg regulat la cimitir, ca în propria ogradă sau grădină: strîng iarba uscată, fac curăţenie, pun flori noi, dau cu var tulpinile copacilor, vopsesc masa şi gărduţul. Fac toată această muncă de întreţinere a mormintelor celor dragi de cîteva ori în fiecare an. Nu e uşor pentru ei.

Natura este nemiloasă: iarba creşte, materia din care sînt făcute lucrurile se sfarmă, se dizolvă în timp. Pînă şi metalul rugineşte. Timpul şi natura au grijă să distrugă, să ducă tot în uitare. Doar nişte bătrîni au grijă cu încăpăţînare să li se opună.

Cînd eram mai tînăr, nu înţelegeam nimic din această muncă inutilă şi epuizantă. Pentru ce? De ce? Cu ce folos? M i se părea că seamănă cu citirea listelor interminabile de patriarhi cu toţi copiii, nepoţii şi strănepoţii lor. Total inutilă.

Ce ascunde toată această poveste, ritualul îngrijirii unor morminte invadate de buruieni? Un anumit fel de a menţine memoria vie. De a o întreţine. E memoria omului simplu şi sărac. Singurul lui fel de a menţine amintirea vie sînt aceste munci cotidiene, deloc uşoare şi deloc comode. Memoria este întreţinută prin aceste greutăţi şi munci ritmate. Dacă nu le ai, ele trebuie inventate. Doar aşa poate fi menţinută memoria celui simplu care nu are alte mijloace. Altfel, intervine uitarea. Iar „în viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea“. Uitarea este unul dintre ele.

Mama plivea mormîntul tatei. Acum îl are şi pe al fratelui. Mai are părinţii. Cele două rînduri de părinţi. Mai are fraţi şi multe rude apropiate. Trei generaţii se odihnesc aici, pe cîmpiile Bugeacului.

An de an, mormintele trebuie îngrijite. Nu e deloc simplu, la vîrsta ei. Mai ales în sudul torid al Bugeacului. Dar memoria are un preţ. Ea trebuie întreţinută, altfel uităm şi murim.

Mormintele sînt foarte diferite. Avem mormintele pravoslavnice, majoritare: cu cruci impunătoare de lemn sau piatră. Avem mormintele „sectanţilor“, despărţite de celelalte printr‑un drum prin mijlocul cimitirului, pentru că nu pot sta alături. Aceste morminte nu au cruce, ci doar nişte mici postamente sau pietre funerare pe care, pe lîngă nume, data naşterii şi data morţii, este scris de obicei un verset din Biblie. De ce nu au cruce? E o poveste lungă – pentru că ei vor să poarte crucea altfel.

Aici mai sînt cîteva pietre funerare, vechi. Foarte vechi. Plasate departe, în capătul cimitirului, separate cumva de celelalte două grupuri. Cînd eram mic, mă fascinau literele scrise acolo. Steaua care aducea cu cea comunistă, dar nu era comunistă. Erau atît de vechi, încît pînă şi culoarea pietrei lua culoarea pămîntului şi a ierbii. Erau atît de vechi, încît aveam impresia că nu mai sînt morminte, ci fac parte deja din natură. Mi se părea că acele pietre funerare cresc direct din pămînt. Erau atît de diferite de celelalte, „ale noastre“, încît nu‑mi puteam nici măcar imagina cui aparţin. Ele aparţineau unui trecut care aproape că nu mai avea memorie. Nu mai erau pietre de aducere aminte, ci mai degrabă pietre de uitare. Erau nişte pietre funerare care ne aminteau că am uitat ceva important, dar nu ştiam ce". (Copyright Editura Polirom)

Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971. A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă + societate. În ultimii ani a avut rubrici de opinie în România liberă, HotNews, Timpul, Adevărul, CriticAtac şi Libertatea, precum şi rubrici permanente în revistele Noua literatură, Suplimentul de cultură şi Observator cultural. A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom, 2006, 2007, 2010, 2013), nominalizat la numeroase premii şi distins cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat: Ultimii eretici ai Imperiului (2009); Ceea ce ne desparte (în colab., 2010); Intelighenţia rusă azi (2012); Sînt un om de stînga (2013); Sectanţii (2015, 2017); Intelighenţia basarabeană azi (2016); Bandiţii (2016, 2017); Jurnal la sfîrşitul lumii (2019); Războiul pisicilor (2019). A coordonat: Iluzia anticomunismului (în colab., 2008); Ucraina live (în colab., 2014); Republica Moldova la 25 de ani (în colab., 2016). Este unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro.