Vervă şi vis în paşi de vals
0
În ajun de Moş Nicolae, Opera Naţională a oferit iubitorilor de balet o premieră deosebită, alăturând, din nou, lucrări preluate de la mari companii, în coregrafia semnată de artişti celebri, alegând, de această dată, DSCH pe muzică de Şostakovici, în coregrafia realizată, în 2008, de Alexei Ratmansky la New York City Ballet şi Visul inspirat de suita „Visul unei nopţi de vară“ de Mendelssohn-Bartholdy
- adaptată însă de dirijorul premierei absolute, John Lanchbery, notat şi ca autor al orchestraţiei, deşi versiunea originală este superbă... pentru orchestră - , pe libretul şi în coregrafia vestitului Sir Frederick Ashton, montată în 1964 la Covent Garden. Dacă primul balet este, la noi, cu adevărat o noutate, cel de al doilea a fost prezentat, chiar în interpretarea ansamblului londonez, în turneul efectuart la Bucureşti, în 1964, deci doi ani după premiera absolută, pe aceeaşi scenă a Operei unde acum s-a adăugat unei alte producţii preluate din creaţia reputatului artist - La fille mal gardee -, în trecuta stagiune. Şi, fără a insista, se cuvine menţionat şi faptul că, în 1991, pornind de la subiectul piesei shakespeariene, Mihaela Atanasiu a creat un balet original, unanim apreciat la acea vreme.
Bazat pe muzica din Concertul nr. 2 de Şostakovici, excelent interpretat de pianistul Ştefan Doniga în compania orchestrei ONB, DSCH se pliază pe ritmica şi spiritul specific partiturii, aducând pe scenă o mişcare alertă, cu o pregnantă tentă de umor şi voioşie, secvenţele rezervate grupurilor alternând sau îmbinându-se cu cele de duo, intervenţiile solistice apărând doar sporadic, într-o combinaţie agreabilă a elementelor neo-clasice cu cele cvasi-moderne, totul având cursivitate şi farmec. Pe scena goală, în ambianţa susţinută doar de lumini (Lighting design Marc Stanley), balerinii în costume simpatice şi multicolore (schiţate de Holly Hynes) au evoluat cu precizie şi reală plăcere sub îndrumarea asistentului de coregrafie Laura Contardi (deopotrivă maestru de repetiţii), fiecare dintre ei remarcându-se prin spontaneitate şi echilibru în relaţionarea cu partenerii, asigurând astfel sincronizarea şi fluenţa în secţiunile alerte, lăsând partea mediană, lentă, unui duet liric de reală frumuseţe. Este o partitură „de echipă”, aşa încât ar trebui notaţi şi aplaudaţi toţi cei care au dat viaţă ideii coregrafice, începând cu Sena Kidaka şi Henry Dowden (Un cuplu), continuând cu Bianca Fota, Takahiro Tamagawa, Shuhei Yoshida (Un trio), apoi cu Akane Ichii, Mihaela Soare, Bianca Stoicheciu, Liam Morris, Egoitz Segura, Barnaby Bishop (Trei cupluri), pentru a împlini aprecierea cu nominalizarea celor Patru cupluri - Nastazia Philippou, Raquel Gil-Bergstrom, Fiona Cameron-Martin, Amy Lee-Bale, Răzvan Cacoveanu, Alessandro Audisio, George Murray-Nightingale, Miquel-Duran Torrents. Chiar dacă se derulează în doar 20 de minute, DSCH este o „pastilă” de succes şi ca impact şi ca realizare, artiştii fiind răsplătiţi, pe bună dreptate, prin ovaţii şi aplauze prelungi.
După o pauză parcă nesfârşită - aşa cum se întâmplă la ONB în cazul unor asemenea coupe-uri „din bucăţele” -, publicul a asistat la versiunea preluată (sau transferată, deşi este notată „în colaborare cu”...) de la Londra a Visului (de ce cu titlul The Dream?!) de această dată maestru de repetiţii şi notaţie coregrafică Patricia Tierney. Într-un decor de poveste, într-o pădure misterioasă, luminată difuz în verde-albastru, ca în orice vis (Lighting design original John B. Read, adaptare Ionuţ-Gabriel Pruteanu), cu ceva fum „de atmosferă”, personaje fantaste apar şi dispar, în costume superbe, elegante sau ciudate (scenografia David Walker), predominând trecerile rapide din stânga în dreapta scenei, cupluri graţioase având doar scurte dar expresive momente mai curând de atitudine şi pantomimă, deşi toţi soliştii ar fi meritat o partitură mai consistentă, prea puţin având parte de un asemenea privilegiu. Desigur, punctul de atracţie maximă subliniat de anunţul teatrului şi preluat generos de mass-media, a fost apariţia balerinei Alina Cojocaru în rolul Titania, conturat cu rafinament în paginile de început şi de final ale baletului, în compania lui Dawid Trzensimiech, un Oberon omni-prezent, suplu, expresiv, cu atitudine princiară, deci autoritară, făcând şi desfăcând încurcăturile între cupluri. Deşi partitura nu este foarte generoasă, Puck a avut, în Shuhei Yoshida, un interpret performant, deopotrivă bun actor, asemeni lui Bottom (Alistair Beattie), deosebit de sugestiv şi în chip de „măgăruş”, cu mişcări de un efect irezistibil, plin de nerv şi în relaţia cu cei Cinci săteni - Alessandro Audisio, Răzvan Cacoveanu, Mircea Ioniţă, Shohya Oheda, Caspar Stadler -; încă din prima clipă, cuceritoare şi charismatice, punctează întreg spectacolul personaje pline de vervă - Măzăriche (Raquel Gil-Bergstrom), Fir-de-Păianjen (Akane Ichii), Molia (Francesca Velicu), Bob-de-Muştar (Nastazia Philippou) -, iar perechile sunt încântătoare, dezinvolte, trecând de la visare la... bătaie şi împăcare, creionând personaje sugestive şi impecabil realizate în plan coregrafic - Helena (Andra Ionete) şi Demetius (Liam Morris), Hermia (Bianca Stoicheciu) şi Lysander (Henry Dowden) -, Copilul (Sasha Davidescu) având siguranţă în scurtele prezenţe scenice, îmbrăcat ca „de curte”... Dansând excelent, sensibil şi captivant, cu o notă de amuzament „obligatorie” într-o poveste de vis, soliştii teatrului şi invitata de onoare s-au intergart unui tot unitar ce a adus, la un nivel artistic remarcabil, un spectacol impecabil pus la punct, lucrat cu minuţie şi în ce priveşte ansamblul, dansând în maniera neo-clasică pe care publicul a redescoperit-o cu încântare. Interesant a fost şi faptul că parte dintre solişti au evoluat în ambele lucrări, deci în coregrafii total diferite, dar la fel de ofertante.
Şi în suita de Mendelssohn-Bartholdy, orchestra a avut o calitate a sunetului cu totul deosebită, cântând cu acurateţe (mai greu la alămuri) şi cu o coloristică bogată, reuşind suprafeţe transparente sau strălucitoare prefect raportate la mişcarea dansantă, sub bagheta lui Cristian Sandu (de la Cluj), care a coordonat, cu o gestică precisă şi clară, întreaga desfăşurare muzical-coregrafică în ambele lucrări cuprinse în spectacol. De asemenea, corul de copii „Symbol” dirijat de Luminiţa Guţianu-Stoian a fost excelent, conferind un plus de puritate demersului artistic.
O seară de balet care din nou a alăturat producţii destul de scurte, cumva complementare, oferite cu dăruire şi profesionalsim de către artiştii trupei, cu nimic mai prejos decât renumita balerină Alina Cojocaru, semn că şi balerinii români „de acasă” sunt cel puţin la fel de performanţi, evoluând împreună cu cei din străinătate angajaţi în acest moment la ONB. Şi tocmai de aceea este păcat că, în prezentarea oficială, se preferă sublinierea invitaţilor, lăsând în umbră valorile noastre autentice - e păcat şi nedrept... Publicul destul de numeros - deşi departe de afluenţa şi entuziasmul întâlnit la evenimente similare - a răsplătit generos efortul şi talentul tuturor celor implicaţi în realizarea premierei, semn că iubitorii genului îşi doresc să urmărească şi balete clasice sau neo-clasice, gustând totodată şi coregrafii de factură modernă cu adevărat reuşite. Mă întreb însă dacă nu va avea soarta precedentelor montări, pentru că, spre exemplu, La fille mal gardee s-a programat de câteva ori şi... a dispărut de pe afiş, de Simfonia clasică, Petit mort sau Marguerite şi Armand (de acelaşi Ashton) am şi uitat; sau poate vor avea soarta operelor „împrumutate” sau montate la noi pentru a fi „exportate” prin amabilitatea regizorilor - aşa cum se întâmplă cu Rigoletto sau cu Traviata sau cu cu Bal mascat -, dispărând şi Otello şi chiar Tosca - parte destul de reuşite, parte discutabile sau aberante, dar oricum lucrări importante în repertoriul unui teatru liric respectabil. Până una-alta, ONB rulează cam 5-6 titluri, celelalte fiind abandonate în lume sau în depozite sau... Să fie oare explicaţia pentru „pauzele” lungi şi dese regăsite constant în structura stagiunii curente? Pentru că numai luna trecută, zece zile nu s-a derulat niciun spectacol pe scena Operei (7-17 noiembrie), iar apoi, între 1-4 decembrie probabil s-a pregătit premiera, iar din 23 decembrie nu se mai anunţă nimic pe site, până după Anul Nou - de ce, ştiu doar unii...
Ne-am bucurat însă de un dar frumos de Moş Nicolae, iar spectatorii vor revedea noua producţie în alte două reprezentaţii programate anul acesta - ce va urma o să constatăm... la anul.
Se încarcă comentariile...
