Viaţa cu o idioată VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

MACHISM Această parafrază după Viktor Erofeev caracterizează cel mai bine, din păcate, tipologia la care reduc personajul feminin realizatorii filmului „Ana, mon amour“, regizorul Călin Peter Netzer, care-şi continuă răfuiala cu părinţii, încercând totuşi o vagă explicaţie psihanalitică.

Filmul „Ana, mon amour“, avându-l drept autor pe Călin Peter Netzer şi inspirat dintr-un roman de Cezar Paul-Bădescu, trebuie văzut neapărat în relaţie cu şi în prelungirea precedentului titlu al regizorului, „Poziţia copilului“ (care are aura de a fi câştigat Ursul de Aur la Berlin, în 2013, deşi e una dintre operele medii ale Noului Cinema Românesc). Congener (de fapt, chiar puţin mai tânăr, fiind născut în 1975) cu marile nume ale „noului val“ cinematografic românesc, e clar că lui Netzer i-a lipsit vocaţia experimentală, care a asigurat cele mai bune titluri ale mişcării (exemple de autori care o au: Puiu, Porumboiu, Sitaru, Jude, chiar şi Cobileanski, câteodată).

De la „Maria“ la „Ana...“

A început cu un bun film social, „Maria“ (în 2003, cu Diana Dumbravă), dar care-a trecut destul de neobservat în acei ani negri pentru cinema. Revine cu două filme „de actori“ (adică la care contribuţia actorului principal este determinantă, aşa că se poate spune că „actorul face filmul“), „Medalia de onoare“ (2009, cu Victor Rebengiuc) şi „Poziţia copilului“ (2013, cu Luminiţa Gheorghiu). Pentru că „trebuia să poarte un nume“, Netzer alege, de la un moment dat, să fie un stilist, să-şi stilizeze filmele, să nu-şi mai spună poveştile direct, pe gustul şi înţelesul oricui.

Începutul este făcut de „Poziţia copilului“ (chiar dacă montajul discontinuu şi transfocările permanente erau, de fapt, alandala, o formă nenecesitată de fond) şi este continuat, acum, de „Ana, mon amour“. De-aceea cred că „Medalia de onoare“ rămâne cel mai bun film al lui, pentru că povestea era spusă simplu, direct şi emoţionant, adecvat dramei personajului principal (interpretat de Rebengiuc), care nu-i alta decât drama senectuţii.

Psihanaliza, dragostea mea

Pentru a fi un „stilist“, trebuie în primul rând să te înconjori de colaboratori foarte buni, şi este ceea ce regizorul face şi acum. Să luăm fiecare departament pe rând. Camera lui Andrei Butică este pusă permanent la treabă, se află într-o permanentă mişcare, iar directorul de imagine face, câteodată, minuni de virtuozitate. Montajul discontinuu al Danei Bunescu este de un rafinament şi o subtilitate indicibile, meritându-şi pe deplin Ursul de Argint câştigat la Berlin („pentru contribuţie artistică uluitoare“). Cei doi actori principali, Mircea Postelnicu (aflat la debut în cinema) şi Diana Cavallioti, fac veritabile creaţii, iar restul – Adrian Titieni, Vlad Ivanov, Tania Popa, Carmen Tănase, Răzvan Vasilescu – sunt în nota excelentă cu care ne-au obişnuit.

Aşadar, luat pe secvenţe, pe bucăţi mici, filmul este superb, unele dintre acestea fiind adevărate bijuterii. Ceea ce lipseşte ansamblului este viziunea unificatoare, marca auctorială, întregul părând de multe ori lung, redundant şi inutil. Aşadar, să zicem, „ştampila“ netzeriană (mă refer stilistic, nu tematic, pentru că aici este plin de obsesiile sale personale – la fel ca şi-n „Poziţie...“ – şi de admiraţia sa neţărmurită pentru psihanaliză).

Regizorul şi scenaristul Netzer (care-a preluat din roman exact cât a avut nevoie, preferând în rest să vorbească despre propriile obsesii: e.g. înjurăturile ca la uşa cortului şi bătaia în parte între Toma şi părinţii lui, inexistente în roman, dar translate aproape tale quale din „Poziţia copilului“) încearcă să monteze totul într-o interpretare psihanalitică de tip clasic (de aici, şi structura nonlineară a scenariului), care rămâne destul de neconvingătoare. Psihanaliza (mai ales cea tradiţional-freudiană) este totuşi un reducţionism, atrăgătoare doar ca ipoteză de lucru. La un moment dat, scenaristul Netzer îşi dă seama că bate câmpii şi simte nevoia să se detaşeze, punându-l – spre final – pe personajul lui Postelnicu să ia la mişto clişeele tratamentului.

Ejaculare ante portas

Acolo unde Paul-Bădescu folosea, pentru a stârni interesul, diverse trucuri narative (de exemplu, personajul principal se numea Cezar Paul-Bădescu şi avea multe din datele biografice ale autorului), Netzer are avantajul imaginii, care, folosită cum trebuie (şi e cazul aici), spune mai mult decât o mie de cuvinte. Astfel, cadre scurte, precum cel frontal cu ejacularea după un coitus interruptus a lui Toma (Mircea Postelnicu) sau cel în care acesta o spală la fund pe Ana (Diana Cavallioti), sunt extrem de sugestive asupra relaţiilor dintre personaje.

Ca şi în carte, însă, totul este spus din perspectiva personajului masculin (de data aceasta, aflat pe sofaua psihanalistului), iar personajul feminin rămâne o enigmă, un mister. Nu aflăm nici acum cine este cu adevărat Ana / Luminiţa şi care sunt resorturile comportamentului ei deviant. Toma / Cezar este pe tot parcursul naraţiunii personajul raţional, stăpân pe instinctele sale, chiar dacă nu înţelege ce i se întâmplă, iar Ea este permanent de o iraţionalitate care o depăşeşte cu mult pe cea tipic-natural feminină. Din acest punct de vedere, povestea (mai exact, felul în care este spusă) este teribil de machistă, aşadar ideologic greşită. Una peste alta, „Ana...“ nu este un film rău (făcut bine, condus sigur, fără stridenţe), dar care putea să fie mult mai bun.

Info

Ana, mon amour (România-Germania-Franţa, 2017)
Regia: Călin Peter Netzer
Cu: Mircea Postelnicu, Diana Cavallioti, Adrian Titieni, Vlad Ivanov

3 stele

Citeşte şi:
„Şi bogaţii plâng“ – cronica la „Poziţia copilului“, precedentul film al lui Călin Peter Netzer

PORTRET DE REGIZOR

James Mangold – un exponent al cinemaului mediu


Ana
james mangold

Regizorul american James Mangold – al cărui cel mai recent film, „Logan“, intră începând de vineri în cinematografele din toată ţara – s-a născut pe 16 decembrie 1963, în metropola New York. Ca orice meseriaş care se respectă, activitatea sa se întinde şi pe platourile de televiziune şi îl prezintă, în afară de calitatea de regizor, şi în cele de scenarist şi producător. „Logan“ este continuarea precedentului său film, „Wolverine“ (ambele cu Hugh Jackman în rolul titular), un fel de side-project faţă de universul oficial „X-Men“ (proprietate Marvel), şi, deşi a beneficiat de recenzii mai pozitive decât acela, pare un fel de fundătură pentru Mangold. Lucrurile nu au stat însă mereu aşa, regizorul debutând şi realizând şi pe parcursul carierei câteva filme foarte interesante. Mangold este un bun regizor mediu (fără a fi mediocru), unul dintre cei care asigură, în ultimă instanţă, osatura unei cinematografii.

Un regizor serios şi destoinic

Contrar majorităţii cazurilor, James Mangold nu a început în televiziune, videoclipuri sau publicitate, excursurile sale în TV fiind mai recente şi limitându-se la filmarea piloturilor pentru trei seriale („Men in Trees“, în 2006, „NYC 22“ şi „Vegas“, ambele în 2012). A debutat în 1995 cu „Heavy“, un film rar văzut, dar apreciat la momentul premierei, o dramă sensibilă care-i deschide calea spre un proiect personal şi mai îndrăzneţ. „Cop Land“ (1997), la care semnează scenariul şi regia, îi prezintă pe Harvey Keitel, Ray Liotta, Robert De Niro şi-un Sylvester Stallone de nerecunoscut, într-o dramă poliţistă atipică.

Are succes şi mai mare cu „Girl, Interrupted“ (1999), datorită Oscarului primit la acest film de Angelina Jolie. Filmele sale prezintă des caractere feminine puternice, şi de altfel Mangold declara că „ar trebui să scriem mai multe roluri mari pentru femei, punct“. Continuă cu comedii romantice precum „Kate & Leopold“ (2001), „Knight and Day“ (2010), chiar şi biopicul „Walk the Line“ (2005), despre Johnny Cash. Stârneşte însă şi mai mult interes cu thrillerul neconvenţional „Identity“ (2003) şi cu „3:10 to Yuma“ (2007), remake onest al unui western clasic.

Top 5 filme importante

1. Cop Land (SUA, 1997) (foto dreapta)
2. Heavy (SUA, 1995)
3. Girl, Interrupted (SUA, 1999)
4. Identity (SUA, 2003)
5. 3:10 to Yuma (SUA, 2007)

james mangold
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite