VIDEO Democratizarea muzicii clasice

Dacă aş fi scris acest articol în urmă cu 10 ani, probabil că aş fi văzut altfel fenomenul. Despre cum se petreceau lucrurile în România înainte de 1989 în această privinţă parcă îmi e şi mai greu să-mi amintesc. Ce să mai spunem despre vremurile în care muzica clasică era doar a celor care aveau un anumit grad de educaţie.

Acum muzica clasică poate fi a oricui. Cei mai mulţi fac cunoştinţă cu acest misterios domeniu prin intermediul soneriei telefonului mobil. Sunt mulţi cei pentru care Badineria de Bach sau Mica serenadă de Mozart sunt opţiunile favorite în domeniu. A merge mai departe însă este o chestiune de curiozitate sau de şansă.

Există acea categorie a publicului care află în familie despre acest misterios, dar atât de agreabil, domeniu al muzicii clasice. Dar ei nu sunt mulţi. La şcoală, în România, nu prea mai află nimeni. Nu există nici obişnuinţa învăţării unui instrument muzical ca în alte ţări, nici măcar educaţia muzicală care se făcea de către profesorul de muzică. Câteva iniţiative educative ale radioului public de a aduce muzica clasică sau teatrul în şcoli – Ora de educaţie muzicală, Cinci minute de muzică clasică – nu sunt suficiente pentru a creea un curent veritabil. Concerte şi spectacole pentru copii există fie ca acţiuni publice – Opera comică pentru copii, spectacolele pentru copii ale operei sau operetei, fie private – Clasic e fantastic. Dar menţinerea interesului pentru domeniu ar trebui realizată de părinţi, ceea ce nu se întâmplă decât în cazuri disparate.

Dacă depăşim zona publicului şcolar ajungem la cel tânăr, la cei care se apropie de muzica clasică dacă li se pare că e cool. Şi dat fiindcă este o chestiune exclusivistă, ea poate fi destul de atractivă. Totuşi, pentru a ajunge la ea trebuie să afli că există şi mai ales unde poate fi ascultată. Aşadar tinerii, cei care compun acel public născut după 1990, ajung la concerte de muzică clasică dacă ele sunt promovate într-o manieră care să li se pară lor atractivă prin reţelele pe care le frecventează (facebook, twitter etc.) sau dacă muzica clasică vine în mediile în care îşi petrec ei timpul liber. Aşadar, festivaluri cum este Sonoro, promovat aproape exclusiv către acest public, sau proiecte de tipul Pianul călător, Duelul viorilor, Flautul de aur, care sunt construite pe o poveste non-muzicală ce însoţeşte discursul clasic au şanse mai mari să atragă tinerii, decât concertele obişnuite de stagiune.

Promenada Operei 2013

Publicul matur care ajunge la concerte de muzică clasică în România se împarte în două categorii. Prima e compusă din cei care, din Bucureşti fiind, ştiu nu doar unde este Ateneul, ci şi Sala Radio, Opera Naţională, iar în oraşe cum sunt Iaşi, Cluj ori Timişoara au auzit şi de alte săli decât Opera şi Teatrul Naţional, respectiv au depăşit nivelul clădirilor emblematice pentru oraşul lor, cele care apar pe vederi. Aceia sunt fie abonaţi ai unora dintre aceste stagiuni, fie ajung la cele mai importante concerte şi evenimente, după cum le permite timpul. A doua categorie e compusă din cei care vin la concerte doar când e Festivalul Enescu pe principiul... vai dragă ce bine că se mai poate auzi şi la noi muzică bună. Aceştia de multe ori nu ştiu exact când trebuie să aplaude şi exagerează cu entuziasmul faţă de actul artistic aplaudând de câte ori este linişte pe scenă, fără să aibă minima curiozitate de a se interesa că e bine să aplauzi doar atunci când dirijorul de întoarce cu faţa la public şi mimează o cunoaştere a domeniului binevenită în conversaţiile de a doua zi de la birou. Aceştia vor reveni într-o sală de concert doar peste doi ani, când revine festivalul. Sau dacă apare vreun eveniment de tipul Andrea Bocelli la Romexpo la care biletele sunt atât de scumpe încât nu se poate să lipseşti.

 Festivalul Balchik FOTO: Virgil Oprina

Deşi la concertele de muzică clasică, în 99 la sută din cazuri, biletele sunt accesibile (inclusiv la Festivalul Enescu), pentru că publicul de muzică clasică din România nu este în general un public bogat, manifestările gratuite îi sunt extrem de dragi. Aşa se face că la concertele din Piaţa Festivalului sau Bucharest Music Film Festival în Bucureşti, la evenimentele în aer liber în general (cum a fost recent Pianul călător în Cişmigiu şi Herăstrău sau un festival de muzică clasică în aer liber la care am fost la Balcic în această vară) se vine cu mic cu mare şi lumea nu stă cinci minute, şi pleacă. Ci vine şi rămâne să asculte concertele integral cu acelaşi respect cu care ar face-o în sala de concert. Iar în unele cazuri ştie şi când e cazul sau nu să aplaude.

 Festivalul Balchik FOTO: Virgil Oprina

Chiar dacă acei spectatori de elită care mai există şi la noi m-ar putea contrazice pentru că nu le place să se amestece cu amatorii, pentru gradul de educaţie al publicului din România, acest tip de manifestări sunt de departe cele mai utile la acest moment dacă te interesează cauza atragerii de noi spectatori către muzica clasică. Ele nu constrâng, nu dau senzaţia că este vorba despre ceva ce nu e accesibil celor care nu au în spate sute de CD-uri ascultate acasă şi nu fac publicul să se teamă că riscă să nu se comporte corect în relaţie cu cei aflaţi pe scenă.

Aşadar, muzica clasică venind către publicul real, curajul artiştilor de a cânta în spaţii neconvenţionale pentru a-i atrage pe cei care altfel nu vor intra niciodată într-o sală de concert reprezintă soluţia pentru a creşte numărul celor care ar putea profita de beneficiile spirituale pe care le aduce acest tip de discurs cultural ce poate fi decodificat pe mai multe paliere de complexitate, care merg de la o reală îmbogăţire spirituală, până la starea reflectată de schimbul sincer de replici pe care l-am surprins la un cuplu care trecea în primăvară în Herăstrău pe lângă foişorul din care se auzea sonata Patetica de Beethoven cântată live la pian. El a trecut mai departe, ea s-a oprit câteva secunde. El întoarce capul după ea şi o întreabă : ce, ţie îţi place muzica clasică ? Ea răspunde : da dragă, mă linişteşte, aşa... După care au plecat mai departe.

Orchestra Naţională Radio a concertat în cadrul celei de-a IV-a ediţii a Festivalului Balchik Classic Days

Cât despre muzica clasică ascultată la radio, pe CD sau pe internet, aici începe o altă poveste. Ca recomandare, ca să ne lămurim dacă avem sau nu nevoie de ea, dacă ne face bine sau nu o astfel de muzică, contactul real, pe viu, cu muzica clasică pe care o cântă muzicieni contemporani nouă este însă, o soluţie la îndemâna tuturor pentru a se lămuri.