VIDEO Cine este Tyrone Proctor, „naşul“ dansului waacking

Toată lumea a făcut glume pe seama lui Tyrone Proctor atunci când a exclamat, cu hotărâre, că pleacă în Los Angeles să devină vedetă. Şi prietenii, şi părinţii. Tyrone n-a ascultat pe nimeni. Avea 18 ani, ştia el mai bine. În câţiva ani, cei care râdeau de visul tânărului aveau să fie uimiţi: Tyrone Proctor ajunsese unul dintre cei mai cunoscuţi dansatori din America.

Tyrone Proctor avea doar 18 ani atunci când s-a hotărât să plece în Los Angeles. Avea un singur gând: va fi cel mai bun dansator, va deveni cunoscut, poate chiar vedetă. Însă prietenii şi părinţii încercau să-l convingă că n-are rost să-şi facă bagajele – ce şanse are un tânăr de culoare din Philadelphia în raiul vedetelor de la Hollywood? Tyrone însă nu putea fi oprit. Avea un vis.

Dacă, până la începutul anilor ’70, pentru americani, dansul era o activitate mai degrabă periferică, odată cu emanciparea comunităţii afroamericane, dansul a fost valorificat şi promovat ca o componentă esenţială a culturii acestora. În 1971, de pildă, „Soul Train“, prima emisiune TV despre dans prezentată şi promovată de Donald Cortez „Don“ Cornelius, a impresionat repede publicul şi s-a bucurat de o audienţă care creştea cu o viteză uimitoare: după primele şase luni, emisiunea se difuza în aproape toate marile oraşe ale Americii. În scurt timp, dansatorii din emisiune au devenit foarte populari, adevărate repere pentru cei din faţa televizoarelor, care încercau să le copieze mişcările şi stilul vestimentar excentric. Tyrone Proctor era unul dintre ei.

Numai că, spre deosebire de ceilalţi fani din fotolii, Tyrone a vrut mai mult de la el însuşi. În 1972, tânărul a plecat în Los Angeles ca să devină dansator la celebra emisiune. Ajuns în oraşul dominat de strălucirea starurilor de la Hollywood, Tyrone a începus să meargă în cluburi şi la petreceri. Voia să cunoască dansatori şi, cumva, să se integreze în comunitatea la care aspira. Unul dintre aceste cluburi de dans era destinat exclusiv comunităţii LGBT (lesbiebe, gay, bisexuali şi transexuali) din oraş.

Cele şapte muze ale waackingului
Deşi marginalizaţi pe atunci, membrii comunităţii LGBT aveau câteva discoteci unde se puteau desfăşura în voie. Muzica cel mai des întâlnită în astfel de cluburi era disco. Tyrone a fost hipnotizat de unul dintre grupurile care veneau frecvent la petreceri: şapte dansatori îmbrăcaţi în jachete colorate, cu câteva numere mai mari, cizme înalte, pantaloni strâmţi şi pălării ciudate. Vestimentaţia şi dansul special al celor şapte îi făceau remarcabili într-un loc oricum perceput drept excentric şi ţipător. Dansul se chema waacking şi era practicat, în special, de către homosexualii afroamericani şi latini din California.

La început, stilul de dans se chema „Posing“, mai ales pentru că mişcările erau inspirate din show-urile cu travestiţi şi adaptate pentru melodiile în vogă la vremea respectivă. Practic, dansatorii accentuau anumite sunete ale melodiilor prin poziţii elegante care sugerau mândria – lesne de înţeles, mândria e un element central al comunităţii LGBT. De altfel, o sursă de inspiraţie pentru dansatori fusese colecţia de fotografii a lui George Hurell, un fotograf celebru al vedetelor de la Hollywood care inventase aşa-numitul „portret glamour“, folosind o tehnică de iluminare asemănătoare tablourilor lui Rembrandt şi aşezând modelele în poziţii teatrale. Fotograful a surprins pe film actori şi actriţe celebre în special în perioada 1925-1943, printre care Lauren Bacall, James Dean şi Gene Kelly. Modelele sale inspirau eleganţă şi erotism, iar portretele fotografice au devenit, în America interbelică, principala metodă de publicitate folosită de studiorile de film.

Dansatorii LGBT din Los Angeles încercau, aşadar, să reproducă poziţiile actorilor americani. Datorită ritmului rapid al muzicii disco, „fotografiile“ dansatorilor au devenit mişcări ample, în care fiecare sunet era coordonat cu o poziţie graţioasă sau cu rotirea mâinilor în jurul capului şi a umerilor, pentru a simboliza măreţia vedetelor de film.

Ascuns în portbagajul maşinii
Tânărul Tyrone Proctor s-a apropiat din ce în ce mai mult de aceşti dansatori. Le-a învăţat stilul de dans şi l-a rafinat cu delicateţea cunoscătorului. Tyrone a venit cu ideea numelui „Waacking“ pentru noul stil care evoluase din „Posing“, pentru că „to wack“ înseamnă „a lovi“ – în acest caz, „a-ţi arunca mâinile în spate“. Prietenul lui Tyrone, dansatorul Jeffrey Daniels, care avea să ajungă coregraful lui Michael Jackson, a adăugat un „a“ denumirii (n.r. – waacking), pentru a evita confuzia cu sensul secundar al cuvântului („wack“ înseamnă nesatisfăcător, slab). Noul stil elogia nu doar show-urile de travestiţi, ci şi strălucirea vedetelor de film, atât de îndrăgite în perioada respectivă.

Deşi a ajuns unul dintre dansatorii recunoscuţi în Los Angeles, Tyrone nu renunţat însă la visul său: să ajungă pe platourile emisiunii „Soul Train“. Deşi nu participase la audiţii, o parte dintre prietenii săi care dansau în emisiune l-au ascuns pe Tyrone în portbagajul maşinii şi l-au adus până în studio. Pentru că talentul său era de necontestat, nimeni nu l-a întrebat dacă era pe lista emisinii – ba chiar Don Cornelius, gazda „Soul Train“ i-a găsit o parteneră pe cât de populară, pe atât de frumoasă: Sharon Hill.

Câştigătorii
Tyrone şi Sharon au ajuns cel mai iubit cuplu de dansatori ai emisiunii. Frumuseţea ei, stilul lui vestimentar extravagant făceau ca orice cameră de filmat să-i iubească. În 1975, cei doi s-au hotărât să participe la concursul de dans organizat de emisiunea rivală, „American Bandstand“, pe care au câştigat-o în ciuda faptului că erau singurul cuplu de culoare din studio. Explicaţia e simplă: sistemul de votare al emisiunii era prin poştă şi, cum Tyrone şi Sharon aveau reprezentaţii în fiecare seară în cafenele şi cluburi, cei doi îşi încurajau admiratorii să-i voteze. De altminteri, Don Cornelius a văzut potenţialul celor doi şi chiar i-a încurajat să participe la „Bandstand“. Ştia şi el că, de fapt, tot emisiunea sa va avea de câştigat.

Cariera lui Tyrone Proctor abia începea. În urma celor două emisiuni, dansatorul era din ce în ce mai solicitat. Proiectul care l-a aşezat însă în clasamentul celor mai căutaţi coregrafi a fost colaborarea lui cu artista premiată cu Grammy Jody Watley, pentru melodia: „Still a Thrill“. A fost prima dată când cineva a folosit stilul waacking într-un videoclip. Pentru Tyrone, au urmat însă şi alte videoclipuri ale unor artişti precum Johnny Kemp, Keith Sweat şi Taylor Dayne ori alături de trupe precum Breed of Motion.

Tyrone a început să fie cunoscut din Japonia până în Canada, iar stilul său, waacking, a devenit din ce în ce mai popular. Astăzi, bărbatul călătoreşte în toată lumea, conduce ateliere de dans şi le vorbeşte cursanţilor despre moştenirea stilului waacking, despre felul în care un simplu dans poate să schimbe o viaţă, despre valorile comunităţii în care s-a format şi despre mândria de a putea dansa liber.

Această rubrică apare săptămânal cu sprijinul şcolii de dans Artizthick Studios (www.artizthick.com).