Vioara la superlativ: Maxim Vengerov la Ateneul Român

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Vengerov 1

Între draperiile groase, roşu închis, ale Sălii mari a Ateneului Român, ochiul unei camere de filmat se iţeşte curios – şi rămâne acolo pe întreaga durată a unui recital de mare clasă: negru şi roşu, Maxim Vengerov şi Polina Osetinskaya, pe scena Festivalului Enescu, în cea de-a treia de săptămână de graţie pe care o petrecem în compania Marii Muzici la Bucureşti.

Ochiul acela suntem noi toţi. E ochiul lumii înspre bucurie. Ochiul care îndrăzneşte să spere, să ceară şi să primească emoţie.

E vineri, 17 septembrie 2021, al doilea an e.p., era pandemică, şi Ateneul Român e pavăza noastră de toate relele pentru următoarele două ore şi un pic. Pe scenă urcă un fost copil minune al viorii, violonist de top, rusul Maxim Vengerov, născut în 1974 în oraşul siberian Novosibirsk. Îi stă alături un alt fost copil minune, al pianului, Polina Osetinskaya, născută în 1975 la Moscova, care a susţinut primul recital atunci când avea 6 ani şi care şi-a descris începuturile într-un volum autobiografic cu nume sugestiv, La revedere, tristeţe.

Ştim deja că ne aşteaptă un regal de la primele acorduri ale melodioasei Sonate nr. 32 pentru vioară şi pian de Mozart (dar ce nu e melodios din Mozart?) – iar Maxim Vengerov, ai senzaţia, se înalţă el însuşi odată cu sunetul; şi mai că-ţi vine şi ţie să întinzi gâtul, ca o lebădă graţioasă, în aerul sălii. Dar nu, noi n-avem nimic de-a face cu naşterea acestui sunet fin, înălţător; noi primim, ne bucurăm, ştim că suntem privilegiaţi.

Vengerov 2



Şi vine în curând, pentru spectatorii din Sala mare, chiar miezul acestui recital: Sonata nr. 2 pentru pian şi vioară de George Enescu, de care Maxim Vengerov se apropie, e atât de evident!, cu respect, aproape cu sfinţenie. E o sonată pe care o asculţi cu inima în palmă. Şi pe care o pregătesc sârguincios toţi violoniştii care ajung în semifinala secţiunii Vioară a Concursului Enescu: ţi-i aminteşti de la ediţiile trecute, sunt roşii, concentraţi, nu vor să se facă de ruşine pe scena pe care însuşi Enescu şi-a cântat lucrările.

Vioara lui Vengerov cântă cu uşurinţă Sonata, iar solistul e interiorizat şi dăruit piesei. Un aer de tristeţe, de melancolie, de zbucium, de linişte, de tensiune acoperită, de linişte iar... Hotărât lucru, această sonată enesciană e o creaţie minunată şi, ascultând-o, pluteşte mereu în aer revelaţia unei descoperiri.  

Iar eu îi invidiez cu toată inima, prieteneşte, pe toţi aceia care l-au ascultat chiar pe Enescu cântând Sonata...

Vengerov e însă un tălmăcitor extraordinar al intenţiilor lui Enescu. Şi nu e mai puţin lucru ce face Polina Osetinskaya pe clape: creează o lume pe care vioara lui Vengerov să o străbată sprinten, cu agilitate.

Şi după subţirimea, graţia părţii lente – Tranquillement, a lăsat scris Enescu – în cea finală, Vif, ai chiar senzaţia că, în zbuciumul ei, vioara ar vrea parcă să zboare din mâinile lui Vengerov, iar el abia reuşeşte s-o păstreze în braţe.

Vengerov 3
Polina



Ah, ce splendoare!, te miri, te bucuri la final – şi-aştepţi partea a doua, pentru un plus de graţie. Care vine cu Richard Strauss, Sonata pentru vioară şi pian, şi care debutează insolit: Vengerov reconstituie, râzând, pe corzile viorii, sunetul unui telefon mobil. Micul incident nu tulbură, amuză – şi ascultăm Strauss, şi apoi Ravel, Tzigane, care pare, desigur, că împărtăşeşte aceeaşi atmosferă cu sonata lui Enescu. Nu-i de mirare: cei doi nu numai că au fost contemporani, au fost chiar colegi în clasa de Compoziţie a lui Fauré la Conservatorul din Paris.

…şi cu cât o bucată muzicală e mai cunoscută, cu cât e, să-i spunem, „şlagăr” de muzică clasică, cu atât creşte în sală dorinţa de a o înregistra, de-a înmagazina totul în memoria telefonului mobil. În faţa mea, o fată înregistrează aproape tot Tzigane – nu pot decât să sper că vrea să studieze tehnica lui Vengerov acasă; sau măcar că va mai deschide vreodată acel filmuleţ din arhiva telefonului.

La 18:20 programul oficial al recitalului e gata. Dar, bucurie!, nu e gata. Căci valuri de aplauze îi conving pe cei doi artişti să ofere nu unul, nu două, nu trei, ci patru bisuri publicului din această „sală maiestuoasă” care e Ateneul Român (descrierea încântată a lui Vengerov). E, mai întâi, Dansul ungar nr. 1 al lui Brahms, apoi Meditaţie din Opera „Thais” de Jules Massenet, apoi Dansul ungar nr. 2 de Brahms... „şi pe ultima nu v-o mai spun, o să o recunoaşteţi!, eu o iubesc foarte mult!”.

Iar Maxim Vengerov cântă primele note ale Baladei pentru vioară şi orchestră de Enescu (cu pianul Polinei Osetinskaya pe post de orchestră) şi sala întreagă se bucură, se emoţionează. La finalul acestui dar pe care l-a constituit Balada suntem toţi în picioare, de parc-am fi avut arcuri pe scaune. E un triumf: ei zâmbesc încântaţi către noi, noi către ei, noi spunem Mulţumesc!, ei spun Spasiba!

Şi, spre ieşire, o doamnă îi spune alteia: „Mă, Doiniţa, a fost superb!”

A fost! A fost!

Vengerov 4
Vengerov 5



Fotografii de Andrada Pavel / George Enescu Festival



















 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite