Arte

articolul anterior articolul urmator

Voci importante la Festivalul Rossini din Pesaro

5
30 Aug 2019 17:51:07
Costin Popa
Salome Jicia - Semiramida
Salome Jicia - Semiramida

De 40 de ani, pe malul Adriaticii, în oraşul natal al marelui Gioachino, se desfăşoară festivalul ce-i este dedicat. Anul acesta a ocupat 12 zile din august şi a cuprins, ca de obicei, opere mai mult sau mai puţin cântate, concerte de belcanto şi lirico-simfonice, concertul concluziv al Academiei „Alberto Zedda”, recitaluri din balconul casei natale a compozitorului, conversaţii pregătitoare pentru audiţia unor opere, o Gală festivă de încheiere.

Marchez câteva repere lirice, „Semiramida”, „Demetrio e Polibio”, „L'Equivoco stravagante”, tradiţionala – de fiecare an – „Călătorie la Reims”, cu versiunea ei redusă pentru copii. La Pesaro, în august, este mare desfăşurare de forţe rossiniene, desigur, cea mai mare şi mai importantă din lume.

„Semiramida”...

...a fost primul spectacol văzut, în ambientul Arenei Vitrifrigo (Arena Adriatică de acum câţiva ani), undeva la marginea oraşului, spre Autostrada A14 Bologna-Bari, a treia cea mai mare arenă indoor din Italia, 10000 de locuri reduse la 1000 pentru necesităţile unei reprezentaţii lirice, sală polivalentă cu acustică naturală surprinzătoare.

Compusă la 31 de ani, subintitulată „melodramă tragică pe libret de Gaetano Rossi”, „Semiramida” este de mare complexitate, se derulează pe parcursul a aproape patru ore, împărţită în numai două acte, iar vocile sunt supuse unor grele încercări. Dramaturgia însăşi este complicată şi întortocheată, cu încurcături de situaţii şi relaţionări încâlcite. Elementul fantastic nu lipseşte.

Dar scriitura de pe portativ este belcanto în cea mai pură accepţiune a sa. Să nu uităm că mari exegeţi rossinieni, mari critici muzicali l-au considerat pe maestrul de la Pesaro drept ultimul belcantist autentic, precursor al belcanto-ului romantic donizettiano-bellinian. Aşadar, virtuozitatea pusă în slujba expresiei ar fi comandamentul suprem pentru glasurile din „Semiramida”.

Varduhi Abrahamyan - Arsace

Semiramida şi Arsace        

Soprana georgiană Salome Jicia şi mezzosoprana armeană Varduhi Abrahamyan, pentru rolul titular al Reginei Babilonului, văduvă a Regelui Nino, respectiv personajul Arsace, general al armatei asiriene, au fost performerele majore ale serii de 14 august.

Prima a afişat un glas plin, cu acute nu foarte concentrate la începutul spectacolului, dar cu atu-uri de coloratură dramatică, potrivite rolului. Cea de-a doua a venit cu voce amplă, învelită în armonice de mare bogăţie şi contur, bine pozată, sonoră, cu măreaţă zonă centrală a registrului şi grave de contraltă. Cavatina „Ah, quel giorno ognor rammento” a fost energică, pasională, încheiată însă fără acuta – ce-i drept – nescrisă, dar tradiţională. Pasajele de coloratură au avut virtuozitate şi preciziune. În duetul subsecvent cu Assur din primul act a cântat cu linie vocală exemplară, cu expresivitate derivată din adresarea cu sens a cuvintelor.

În celebra cavatină „Bel raggio lusinghier”, Salome Jicia a adăugat avalanşă de nuanţe, inflexiuni şi accente dramatice. În actul secund, tot alături de Assur, şi-a expus atât virtuţile spinte, cât şi dramatismul teribil de violent.

Împreunarea vocilor celor două, în „canto spianato” şi „canto fiorito” rafinat din marele duet „Serbami onor” s-a dovedit fără reproş.

În actul al doilea, a fost rândul lui Arsace să-şi confirme calităţile preţioase prin aria „In sì barbara sciagura”. În aceeaşi secţiune, duetul celor două, un adevărat tur de forţă, a dus la emoţionalitate maximă.

Carlo Cigni - Marele Preot Oroe

Ceilalţi

Marele Preot Oroe a primit vocea de bas profund a lui Carlo Cigni, deschizătoare a primului act, somptuoasă, metalică, dar şi cu cantilene fluide. Imediat au intrat în scenă Regele indian Idreno (tenorul Antonino Siragusa, glas cu luciu dur şi agilităţi încă prudente pentru început, fruste), precum şi basul cantabil, cu timbralitate rotundă, catifelată, cu largă capabilitate de preluare a desenelor de virtuozitate şi registru acut vibrant, Nahuel di Pierro, brazilian (Principele Assur). Remarci trebuie făcute pentru superbul cantabile adus ariei din finalul operei, pentru expresia cu care a modelat slovele.

Antonino Siragusa şi-a expus în continuare vocea de cvintă acută (până la Re natural) în aria „Ah dov'è?”, prin atacuri directe, şoc, dar şi prin subtile înmuieri de sunet. Îndreptat către spectaculos, tenorul a excelat în agilitatea de forţă, eroică, în cabaletta ce a urmat, cu emisie uşor nazală. La fel, în aria „La speranza più soave”, dovedind o foarte bună tehnică a respiraţiei.

O româncă în distribuţie

M-aş opri puţin asupra prestaţiei mezzosopranei Martiniana Antonie, interpreta rolului minuscul al Principesei Azema, sufficient însă pentru a revela un glas liric, plăcut, cristalin, serafic, plin de muzicalitate şi cu pătrundere în sală. O artistă care presupun că priveşte şi către personaje mai importante.

Pe afiş au mai figurat tenorul Alessandro Luciano (Mitrane, Căpitanul gărzii) şi basul cu voce neagră Sergey Artamonov (un glas impunător pentru Umbra lui Nino).

Michele Mariotti

Bagheta şi montarea

Dirijorului italian Michele Mariotti, paginile rossiniene i-au oferit prilejuri de tălmăcire minuţioasă, cu admirabilă încadrare stilistică şi modelare expresivă a Orchestrei Simfonice Naţionale RAI, a coriştilor de la Teatro Ventidio Basso (pregătiţi de Giovanni Farina). În celebra uvertură şi nu numai, cordarii au cântat elegant, mlădios şi cu blândeţe, îmbinând crescendo-urile atât de caracteristice scriiturilor maestrului de la Pesaro cu atacurile la alămuri, cu accente agresiv „strappate” asemănătoare loviturilor de ghilotină, prevestitoare de dezlănţuiri, până la tutti tumultuoase. Mâna stângă a maestrului a fost cea care a sculptat volutele plastice de expresie dramaturgică. În tempo-uri comode, adecvate, a urmărit soliştii, realizând o construcţie globală de mare consistenţă şi efect.

Plină de controverse a fost montarea renumitului regizor Graham Vick, în echipă cu scenograful Stuart Nunn şi autorul luminilor, Giuseppe Di Iorio. Fără îndoială modernă, stilizată, cu simboluri şi schimbări neconcludente de epoci reflectate prin schimbări de costume, de la antic la contemporan. Măşti, vopseli pe figurile coriştilor, a unor personaje, au avut efect grotesc. Semiramida era grizonată, cu coafură „perie”, aproape masculină. Nu există o coerenţă a viziunii, în afară doar de ochii scrutători ai asasinatului Rege Nino, soţul Semiramidei, ce nu părăsesc fundalul scenei.

Varduhi Abrahamyan şi Salome Jicia        

Să spun că Arsace, personaj în travesti, a fost imaginat ca bisexuat? Distingem prin redingota ce o poartă, bustiera şi sânii generoşi. Ce să mai înţelegem din scenele de apropiere dintre Semiramida şi Arsace? Să mai spun că Assur a dorit s-o violeze pe Semiramida?

„Demetrio e Polibio”...

... „dramma serio” în două acte pe libret de Vincenzina Viganò Mombelli a fost compusă la numai 14 ani şi reprezentată în actuala ediţie a festivalului rossinian la Teatro Rossini, teatrul-bombonieră cu circa 600 de locuri aflat în centrul oraşului Pesaro. O „dramma serio” cu happy-end, rezultată din căutarea lui Demetrio-Siveno la curtea regelui Polibio, de către tatăl său Demetrio-Eumene.

Germenii vocalităţii pe care urma s-o cristalizeze în anii de glorie s-au făcut simţiţi încă din această creaţie de copilărie, desigur imatură, dar purtătoare de geniu. Cu numai patru personaje, Rossini a creat o remarcabilă atmosferă teatrală, a derulat scriituri melodice de extremă dificultate.

Jessica Pratt - Lisinga

Vedeta serii de 15 august...

... a fost soprana australiană, născută în Anglia, Jessica Pratt (Lisinga, fiica lui Polibio), glas de coloratură dramatică de mare performanţă, cu supra-acute emise cu mare uşurinţă şi cu nuanţări speciale în acel registru extrem. Mă refer la cântul vocalizat în pianissimo, la filajele susţinute cu respiraţie prelungă ce validează linia frumoasă de cânt, la cantilenele fluide. Contrastele între atacurile acute („Son tutto furore”) şi desenele pline de moliciuni, agilităţile de forţă pe ţesături înalte şi în condiţiile unor intervale dificil de abordat au fost spectaculoase în marea arie „Superbo, ah! tu vedrai”. Sigur că în condiţiile unor asemenea eforturi, unele note grave „de piept” şi-au pierdut strălucirea ce i-a caracterizat pe de-a-ntregul vocea şi proiecţia sonoră în sală. Pentru o imagine cât mai completă, trebuie să notez că glasul sopranei nu este deloc „subţire”, cum ar putea să pară după asemenea acrobaţii acute, ci are o păstoasă consistenţă.

Iubitul Lisingăi, Demetrio-Siveno, în travesti mezzosoprana italiană Cecilia Molinari, a cântat cu timbru învăluitor de tentă lirică, cu frumoase inflexiuni în lamento-ul „Perdon ti chiedo, o padre”, cu agilităţi perlate, dar uşor distonante pe alocuri.

Juan Francisco Gatell şi Cecilia Molinari - Eumene şi Siveno

Tatăl, Demetrio-Eumene, a primit glasul argentinianului Juan Francisco Gatell, tenor liric lejer cu capabilităţi virtuozistice şi, totuşi, cu preocupări eroice. Fără să aibă calitate timbrală fericită din pricina unor nazalizări, cu acute câteodată opace, Gatell a găsit momente bune în cantilene şi în uşurinţa cu care a abordat ţesătura vocală rossiniană.

Promiţătorul bas italian Riccardo Fassi (Polibio) a făcut o bună impresie prin amploarea glasului, prin energia şi căldura cântului în duetul cu Demetrio-Eumene (primul act) şi aria „Come sperar riposo?” (actul secund).

Performant, dirijorul Paolo Arrivabeni, stăpân al stilului, a dus Filarmonica Gioachino Rossini pe un remarcabil nivel expresiv. Bile albe au meritat corniştii, dar şi alte individualităţi, alături de întreaga orchestră, posesoare de sunet transparent. „Il Coro del Teatro della Fortuna M. Agostini”, foarte bun, a fost pregătit de Mirca Rosciani.

Regie ingenioasă

Davide Livermore a creat producţia în 2010, în compania scenografică a Academiei „di Belle Arti” din Urbino şi a creatorului luminilor, Nicolas Bovey. Îngrijirea reluării din 2019 a revenit Alessandrei Premoli.

O montare modernă, ingenioasă a plasat trama într-un fel de „teatru în teatru”, de care ne-am dat seama încă de la uvertură. Se desfăşoară activităţi de culise, recuziteri mută decoruri, maşinişti cară practicabile, un pompier... fumează nonşalant. Apar actorii în costume de epocă, acţiunea fiind transpusă din originalul de secol II î. Hr. în -să disting - secolele XVIII-XIX. Inventivitatea lui Livermore a dublat cele patru personaje cu un soi de alter-ego-uri, ce comentează vorbele prin mişcări în oglindă, la figurat şi la propriu, prin atitudini şi gesturi de efect, ce exprimă stări sufleteşti. Se întâmplă chiar ca eroii să... dialogheze pantomimic cu propriile lor dubluri. Delicioasă a fost scena din vestiarul teatrului, cu eroii, coriştii, balerinii mişcându-se printre costume şi cea din final în care, la ultimul cvartet al operei, a participat toată suflarea din culise, pompieri, recuziteri, maşinişti, staff.

Rossini Opera Festival 2019 a fost în primul rând o sărbătoare a vocalităţii specifice „lebedei de la Pesaro”, un regal al glasurilor ce au pus-o în pagină.

(Foto – Internet)

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

5 Comentarii

Sorin Ionascu
30.08.2019, 21:07:12

O cronica interesanta, dar cam dezlanata si care lasa pe dinafara cateva aspecte interesante pentru "melomanul de serviciu". Semiramide este una din cele mai lungi opere scrise de Rossini, comparabila doar cu mult mai tarziul Guillaume Tell, scris in cu totul alt stil, pentru opera din Paris. Este ultima opera compusa pentru teatrul napolitan unde star absolut era cea ce avea sa-i devina iubita sotie, Isabella Colbran, creatoarea rolului titular, dar care era spre final de cariera si cu vocea usor uzata, ce nu-i mai permitea unele performante din trecut. Rossini era un fin cunoscator al vocilor si stia exact de ce capabila, de aceea a scris o partitura care sa o serveasca perfect - tesatura ei este, la fel ca in celelalte opere scrise pentru ea - una centrala, ceea ce permite distribuirea in rol fie a unei soprane cu u centru si grav bine structurate, fie a unei mezzosoprane lirice. Partitura este compusa din numere inchise, cu schema clara, separate de scurte recitative, si contine 3 mari ansambluri, fiecare cu durata de aproape jumatae de ora. De fapt, toate numerele muzicale sunt lungi si totul este mare, dar fara a fi plictisitor, in ciuda repetitiilor nenumarate, in cheie baroca, atunci cand sunt corect executate si cu variatiuni ingenioase si de bun gust. Datorita lunginii foarte mari, cele mai multe productii impun taieturi din partitura pentru a aduce spectacolul la o durata mai comoda si pentru teatru si pentru spectatori, dar pierzand din substanta si complexitatea intregului. La Pesaro, Mariotti, care a avut mana libera, a reusit sa prezinte o versiune absolut completa a partiturii, lucru care nu i-a reusit in productia dirijata anterior la Munchen. Fara constrangeri temporale, a ales tempi relaxati, aerati, care au subliniat in mod extraordinar toate nuantele si trairile pe care le exprima muzica, relevand unele subtilitati ale partiturii pe care alte interpretari nu reusesc sa le prezinte, ajutat si de acustica formidabila a salii. Ansamblurile au raspuns excelent cerintelor dirijorale, oferind o paleta de culori si expresii neobisnuita, in care solistii s-au putut exprima perfect, intr-un cadru orchestral si coral care nu i-a stanjenit niciun moment. Pasajele in pianissimo au fost momente supreme, coplesitoare, in care orchestra era abia audibila, dar in care se detalia fiecare sunet si fiecare timbru. Momentele de forta au fost glorioase si imetuoase, fara a fi in vreun fel agresive. S-a vazut o maiestrie rara a artei dirijorale, cu atat mai surprinzatoare la un tanar abia trecut de 40 de ani. Vocile solistice nu au fost nici cele mai celebre si nici cele mai impresionante din lume, dar au fost perfect adecvate rolurilor, chiar si cele mai mici fiin luxuriant acoperite de voci si interpretari de cel mai inalt nivel. Productia a bulversat pe multi, majoritatea neintelegand mare lucru din ea. Graham Vick nu este un regizor comod si nici conventional, el nu se jeneaza sa puna in scena lucruri ce pot deranja, se foloseste de simboluri si transmite mesaje criptice si subtile, a caror intelegere neesita multa atentie si chiar revederea spectacolului de mai mult eori, pentru ca unele detalii pot usor scapa. Aici a ales o montare oarecum "cuminte", dar nu lipsita de unele elemente mai putin confortabile unui public conservator si inchis in clisee clasice. Abstractizata la extrem si foarte modulara, productia are un aer atemporal, amestecand simboluri ale culturii occidentale (inclusiv steagul italian pictat pe fata unor personaje in primul act) cu unele orientale, in special din zona Indiei si a culturii budiste. Amestecul surprinde, dar nu deranjeaza. Decorurile sunt abstracte, panouri modulare dominate de prezenta unor ochi imensi ce urmaresc drama pe aproape tot parcursul, dar si de desene puerile ce descriu o crima. Marile ansambluri sunt dominate de prezenta, in spate, a unui portret din care sunt decupati exact ochii - portret in care l-am recunoscut pe cel ce a fost, pana acum 2 ani, cand a plecat definitiv dintre noi, parintele spiritual al acestui festival, regretatul Alberto Zedda. Un prim mesaj - spiritul sau ne urmareste si de dincolo si nu accepta sa fie tradat spirtul acestui festival si nici al muzicii maestrului de la Pesaro. Apar numeroase simboluri ale unei maternitati pierdute (a Semiramidei) dar si a unei copilarii ce se incheie printr-o maturizare fortata (Arsace). Regizorul foloseste intentionat o aambiguitate sexuala a celor doua personaje interpretate de femei - Semiramide are si atribute masculine, dar este, in acelasi timp, cea mai feminina interpreta pe care am auzit-o vreodata; Arsace este mai mult o amazoana decat un tanar razboinic; relatia dintre ele poate avea conotatii sexuale, dar este in acelasi timp a translatie a maternitatii si a spiritului regal si belicos intre generatii. Rosiini a introdus ambiguitatea sexala distribuind rolul Arsace unei contralte, Vick merge mai departe si o aduce si pe Semiramide in zona bisexualitatii, nefiind foarte clara in niciun moment relatia ei cu Assur, dar lasata deliberat asa. Sunt foarte multe planuri care se intersecteaza, cel politic, cel al identitatii si orientarii sexuale, al iubirii, al maternitatii, al copilariei si maturizarii, al dragostei pure dar si al dorintei. Niciun personaj nu este secundar si neimportant, fiecare are un rol bine definit si bine structurat si toate sunt servite de interpretari de inalt nivel. Cineva a definit aceasta opera un Everest al belcantoului si al cantului ornamentat si nu a gresit. Exigentele vocale sunt imense si rareori interpretii reusesc sa redea in mod adecvat partitura, lucru usor de observat daca vedem numeroasele versiuni inregistrate (exista doar trei de studio, doua din ele complete, dar mai multe din spectacole, pentru ca, dupa ce Joan Sutherland a readus in atentie aceasta opera, ea a fost destul de des reluata in productii mai mult sau mai putin reusite, doar in ultimii doi ani fiind prezentata la Munchen, Londra, Met, Nancy si Venezia in productii diferite si cu distributii foarte diferite). Cu aceasta ocazie, Festivalul Rossini a fost cel ce a realizat o versiune extrem de echilibrata si de reusita, poate cea mai apropiata de adevarul muzical, atat prin vocile alese, cat si prin intreaga constructie muzicala. Spectacolul de premiera a fost difuzat in direct la radio si preluat in reteaua euroradio, pentru redifuzare - speram ca si Romania Muzical sa faca un efort pentru prezentarea acestuia in versiunea sa completa.

Sorin Ionascu
30.08.2019, 21:18:07

Demetrio si Polibio este mai mult o cantata scenica pentru 4 voci si cor, care poate fi pusa in scena, dar a carei drama nu necesita acest lucru, fiind cumva similara oratoriilor handeliene, de cre se apropie ca structura, desi aici corului ii este oferita o partitura mult mai restransa. Montarea de la ROF, documentata la premiera din 2010 pe dvd, este una in care povestea este rescrisa integral, fara a avea mare legatura cu subiectul. Regia este complexa si abstractizata, in stilul cinematic si cinematografic caracteristic lui Livermore. Nu insist asupra ei, cine vrea o poate vedea oricand in versiunea initiala. Reluarea ei s-a facut cu o garnitura noua de solisti si alt dirijor, cre, din pacate, desi a asigurat un bun echilibru intre fortele muzicala, nu areusit sa dea viata spectacolului si sa-l faca sa vibreze. A rezultat o interpretare greoaie si artificiala, care a amplificat senzatia de artificialitate a productiei scenice. Vocile au fost acolo, dar nu au impresionat prin nimic, doar cateva momente reusind sa iasa din automatism si irelevanta. Nici muzica, inca mult tributara clasicismului de secol XVII, unde inca simtim o adiere de Haydn si chiar Mozart, nu reuseste sa impresioneze. Publicul a apreciat spectacolul, dar a cam uitat tot la cateva minute dupa iesirea din sala.

Sorin Ionascu
30.08.2019, 21:38:13

L'Equivoco stravagante a fost a treia opera prezentata in Festival, despre care autorul cronicii nu spune nimic. Este una din operele "minore" ale lui Rossini, cu un subiect destul de fortat si cu o muzica ce nu poate fi considerate "de mana intai", dr servita de un libret inteligent si neobisnuit de indraznet. O noua productie realizata de MOSHE LEISER si PATRICE CAURIER intr-un stil deliberat kitsch si caricatural (pentru a sublinia si absurdul situatiilor), punandu-le personajelor nasuri artificiale, pe care le scot doar in scena finala, unde revin la "normalitate". Interpretarea este gandita in aceeasi cheie si lucrata la detaliu, inclusiv cu corul, cre s-a prezentat magistral, atat vocal, cat si scenic. Solistii, de foarte buna clasa, au servit foarte bine personajele, atat vocal cat si scenic. Teresa Iervolino (Ernestina) este o mezzosoprana cu voce calda, rotunda, egala si - fara a fi de mari dimensiuni - suficient de penetranta. Paolo Bordogna (Gamberotto) este un bas-bariton oarecum specializat in roluri buffo, pe care le construieste cu gust si stil, cu foarte buna tehnica vocala si adecvare scenica si muzicala; poate usor prea baritonal pentru un rol ce ar fi fost ceva mai bine servit de un bas cu voce mai intunecata. Davide Luciano (Buralicchio) este un bariton cu voce de mare calibru, dar rotunda, clara si ductila, suficient de abila pentru virtuozitatea rossiniana, pe care o serveste cu precizie si eleganta, foarte bun interpret scenic. Pavel Kolgatin (in rolu tanarului indragostit Ermanno) este un tenor liric cu lejeritati, care nu straluceste vocal, dar acopera bine o partitura fara exigente spectaculoase, dar nu foarte comoda si facila; scenic a reusit sa intre bine in personaj si sa fie suficient de convingator, desi usor palid ca prezenta. Cele doua roluri secundare (Frontino si Rosalia) au fost rezonabil acoperite de doi tineri (Manuel Amati si Claudia Muschio) prezenti anul trecut la Accademia Rossiniana, institutie afiliata Festivalului, care aduna in fiecare an tineri talentati din intreaga lume, pe care ii instruieste in stilistica interpretarii partiturilor rossiniene si ii ajuta sa-si lanseze ulterior cariere importante in teatrele lumii, multi din absolventi devenind ulterior nume apreciate si iubite. Spectacolul a fost dirijat cu energie si traire de Carlo Rizzi, care a reusit sa ofere o dinamica suficienta pentru a tine publicul interesat pe tot parcursul serii. Spectacolul a fost filmat si speram in aparitia unei inregistrari intr-un viitor apropiat.

Sorin Ionascu
30.08.2019, 21:45:29

Si, daca tot am mentionat de Accademia Rossiniana, ar fi de spus ca anul acesta cele doua spectacole de absolvire, cu Il viaggio a Reims au avut doua distributii foarte bune, cu cativa soisti ce promit cariere de inalt nivel. Dintre ei, m-as gandi mai ales la soprana GIULIANA GIANFALDONI, mezzosoprana CHIARA TIROTTA, tenorii DANIEL UMBELINO, MATTEO ROMA si DIEGO GODOY, baritonii DEAN MURPHY, DMITRY CHEBLYKOV si DIEGO SAVINI. Sa le uram multe succese si cariere cat mai lungi si mai pline de impliniri!

Sorin Ionascu
30.08.2019, 21:46:59

Ar fi cate ceva de spus si despre concertele si recitalurile din Festival, cu multe surprize, unele din ele foarte placute. Dar - poate altatdata.

Modifică Setările