Vremea aşteptărilor neliniştite, a regăsirilor în anul muzical Enescu – Bartok 140

Sunt aşteptări care se perpeturază, aparent fără sfârşit. Şi nu numai în viaţa noastră muzicală. Concerte fără melomani în sală, muzicienii performeri lipsiţi de publicul aflat în firească nerăbdare, artişti pe scenă înclinându-se cu incertă  adresare unui spaţiu gol pe care doar imaginaţia l-ar putea împlini...

Concerte limitate în timp, audiţii care exclud pauzele în care puteai schimba impresii despre muzică, puteai cumpăra o carte pe care n-ai gasit-o în librarie. Acum putem înţelege ” la concret” cât de importantă este comunicarea, socializarea în zona actului muzical, socializarea susţinută ”la cald” la sfârşitul concertului, în compania colegilor de breaslă, a melomanului pasionat, a unui student care se confruntă cu părerea maestrului. Iată tabloul dezolant al unei lumi marcate de spectrul unei realităţi virtuale, de o treptată însingurare deloc sănătoasă din care încercăm să evadăm; ...măcar în spaţiul virtual, semi-virtual, al muzicii!

Este o realitate nouă, marcată de stranietăţi cu care încercăm a ne acomoda; în spaţiul familiar al propriei locuinţe, în faţa unui monitor pe care recunoşti siluetele artiştilor performeri, recunoşti arhitectura unei săli de concert; încerci a rememora datele particulare ale acusticii acesteia. 

Poţi recunoaşte lucrarea, dinamica acesteia, mişcarea indicată de compozitor; dar nu regăseşti sunetul natural al instrumentului situat în spaţiul acustic cunoscut. Este sunetul pe care îl poţi ghici depăşind particularităţile unui sistem propriu de amplificare, sistem ale cărui date, calităţi, pot varia în limite greu de configurat.

Nu complic şi nu dramatizez. Căci experienţa de a asculta, de a visa, de a recompune realitatea unui spaţiu muzical depinde de experienţa fiecăruia dintre noi; în plus experienţa de a gândi, de a imagina. Putem dispune de puţin reconstruind pentru noi un spaţiu imens; şi invers.

Rememorez marile momente, marile bucurii ale anului care tocmai ne-a parasit observând totodată oportunităţile perioadelor următoare.

Au trecut două secole şi jumătate de la naşterea lui Beethoven, marele compozitor, marele artist, marele exemplu, marele constructor, marele gânditor într-ale artei sunetelor, cel care a influenţat cursul muzicii, al gândirii muzicale, pe o perioadă de aproape o sută cincizeci de ani. A fost sărbătorit peste tot în lumea cea mare a culturii, a artei. Ce-am învăţat de la Beethoven, cei care am învăţat să învăţăm, nu doar să ne bucurăm de muzica sa? A fost în primul rând omul epocii sale, epocă pe care a scrutat-o cu profundă atenţie. Greu de spus dacă a cunoscut gândirea hegeliana; s-a nascut în acelaşi an cu marele filozof german. Gândirea privind unitatea constructivă a contrastelor, interacţiunea acestora, plutea, cum se spune, cu siguranţă, în aerul epocii. Preluată de la Haydn, forma de sonată – aşa cum o imaginase Beethoven, dăinuie sub o formă sau alta până spre mijlocul secolului XX, în datele unui simfonism quasi peren!

A fost un vizionar care s-a înfruptat din atmosfera epocii configurând datele de bază ale romantismului european, marile sale idealuri umaniste cu tot ceea ce va însemna acesta de la Friedrich Schiller şi până la Brahms sau Bruckner; a configurat în acelaşi timp datele esenţiale ale unui programatism care a evitat situarea muzicii în zona unui imagism pictural; a inspirat însăşi mişcarea neoclasică a începutului de secol XX. A cultivat în muzica sa valorile unei spiritualităţi profunde care nu l-a parasit niciodată. Prin dramatismul ei consubstanţial  Missa Solemnis, spre exemplu, depăşeşte cadrul strict ecleziastic imaginat în epocă. Spiritualitatea înaltă inspirată de divinitatea însăşi, este atinsă cu preţul sacrificiului asumat.

In celebra sonată pentru pian op.111, ultimul opus al ciclului acestor lucrări, extazul apare drept o firească ajungere, drept rezultat al unei teribile lupte interioare. Ultimele cvartete de coarde, Marea fugă însăşi, sunt întruchipări ale unei meditaţii quasi filozofice, în muzică. Este de menţionat, în perioada interbelică George Enescu este cel care – pentru prima oară la noi în ţară, la Atheneul Român – a condus realizarea ciclului integral al celor şaisprezece cvartete de coarde; aşa cum, tot lui Enescu îi datorăm prima realizare la noi a ciclului integral al celor zece sonate pentru vioară şi pian, ciclu care intră astăzi în repertoriul curent, de bază, al oricărui muzician violonist de bun renume.     La fel ca şi cvartetele de coarde cele treizeci şi două de sonate pentru pian acoperă toate cele trei mari perioade ale creaţiei beethoveniene, de la avântul constructiv post-haydnian al primelor sonate, la gândirea realmente simfonică a marei sonate op.106, supranumite ”fűr das Hammerklavier”, o veritabilă sonată-simfonie! Nu sunt mulţi muzicienii pianişti care au abordat de-a lungul ultimelor două secole întregul ciclu; complexitatea copleşitoare a acestuia este în bună parte dezarmantă! Unicul pianist care a prezentat la noi întregul ciclu al sonatelor beethoveniene a fost pianistul Gheorghe Halmoş; le-a cântat la Cluj în deceniile de mijloc ale secolului trecut, de asemenea, parţial la Bucureşti; o parte dintre acestea au fost reţinute în condiţiile imprimării magnetice.

Cu totul recent, în luna decembrie, în condiţiile pandemiei actuale, tot la Atheneul Român, în spaţiul dezolant, vid al sălii, pianistul Viniciu Moroianu l-a omagiat pentru noi pe Beethoven oferindu-ne trei dintre sonatele de pian. Recitalul a culminat cu marea sonată-simfonie în si bemol major marcată în acest caz – nu poţi să nu remarci – de o inteligenţă emoţională care susţine în egală măsură atât marea arhitectură a lucrării cât şi articulaţiile acesteia drept componente ale unui excurs de amplă extensie. Impresionantă apare la Moroianu valoarea pe care o dobândeşte maleabilitatea timbrală, un excelent dozaj al transparenţelor timbrale, aspect care susţine elocvenţa însăşi a declamaţiei şi – în egală măsură - construcţia de ansamblu cea care culminează cu marea fuga finală. 

Punte peste ani, tot în Sala Mare a Atheneului, în ultimele săptămâni ale anului trecut, dar chiar şi în aceste zile, formaţia Trio Affresco – flautistul Ion Bogdan Ştefănescu, pianista Diana Ionescu, violonistul Vlad Maistorovici, continuă prezentarea simfoniilor beethoveniene, de această dată în versiune camerală, pentru prima oară la noi în ţară; transcrierea a fost împlinită cu aproape două secole în urmă de un celebru în epocă compozitor şi pianist, Johann Nepomuk Hummel. Sâmbătă seara, realizarea Simfoniei a 2-a, în re major, va fi susţinută cu participarea violocelistei Mădălina Fara.

Ultimele momente ale anului omagial Beethoven au fost susţinute în zilele sfârşitului de decembrie, de marea pianistă a epocii noastre, de Martha Argerich în compania dirijorului Ion Marin, a Orchestrei della Svizzera Italiana din Lugano. In sala Teatro Lac au prezentat cel de al doilea concert pentru pian şi orchestră în si bemol major.

In alt sens, nu trebuie uitat, primul important muzician performer de consistentă tradiţie beethoveniană a fost, la noi, maestrul George Georgescu. A condus în multe rânduri ciclul simfoniilor drept o condiţie a existenţei sale. A prezentat ciclul complet atât la sediul Filarmonicii bucureştene cât şi, ne aducem aminte, în debutul anilor 60, la Sala Palatului; energia însăşi a comunicării scazuse, tempourile seveniseră mai lente. Dar statura personalităţii artistice a maestrului era de recunoscut.

Un an a trecut, o mare aniversare, o mare sărbătoare, cea beethoveniană se încheie; altele apar la orizontul aşteptărilor.    Se implinesc în acest an o sută patruzeci de ani; anul naşterii a două importante personalităţi ale muzicii secolului XX. Mă refer la George Enescu şi la Bela Bartok. Atât în calitate de muzicieni performeri cât şi de creatori, de compozitori, au marcat una dintre cele mai spectaculoase epoci ale întregii istorii a muzicii. Cum este firesc, datele muzicianului performer s-au atentuat în timp, în conştiinţa colectivă; cele ale creatorului rămân parcă mai pregnante. Au cântat împreună - Bartok la pian, Enescu la vioară - într-un concert susţinut în Sala Ziariştilor, în toamna anului 1924, concert dedicat în întregime creaţiei bartokene; fusese invitat să prezideze juriul Concursului de Compoziţie, competiţie iniţiată de Enescu şi care-i purta numele.

La propunerea sa Bartok devenea membru al Societăţii Compozitorilor Români. Vorbea perfect româneşte. Cu ani în urmă realizase prima culegere ştiinţific elborată de ”Cântece poporale româeşti din comitatul Bihor”, apoi din Maramureş. Prima a fost prefaţată de o emoţionantă prezentare: ”Muzica populară românească este, poate, cea mai minunată muzică care, luată chiar şi în chip absolut, este atât de fermecătoare încât ar putea-o admira toţi oamenii de muzică ai Europei”. Culegerea a fost publicată la Bucureşti sub egida Academiei Române în anul 1913, iar cea de a doua , zece ani mai târziu, la Műnchen; cea de a treia colecţie, Colecţia de colinde – marea lor majoritate tot din Bihor, a fost publicată ulterior la Viena. Indiscutabil, îndatoririle instituţiilor noastre muzicale faţă de Enescu, faţă de Bartok, sunt greu de imaginat! Consider firesc – în încheierea acestor notaţii - să readuc în atenţie profesiunea de credinţă a unui mare muzician al timpului nostru, a dirijorului Riccardo Muti – în curând va deveni octogenar, cuvânt rostit cu o lună în urmă cu prilejul Concertului de An Nou 2021, concert susţinut de domnia sa la pupitrul Filarmonicii vieneze: ”Ne aflăm aici întrucât credem în mesajul muzicii... aducem bucurie, speranţă, pace, fraternitate, dragoste... florile sunt armele noastre. Muzica este o misiune, nu numai o profesiune, anume misiunea de a face lumea mai bună... Sănătatea este un lucru foarte important, inclusiv sănătatea mentală... iar muzica ajută în acest sens. Mesajul meu adresat tuturor conducătorilor de aici, de oriunde, este acela de a considera cultura drept primordială pentru a face o lume mai bună”. Referindu-se ulterior la muzica valsului Dunărea albastră, Muti a adăugat: ”Cred în valurile acestei frumoase muzici hrănite de bucurie şi de tristeţe, de viaţă şi de moarte... căci putem spera într-un an mai bun. Muzica ne face să trecem prin aceste zile întunecate spre o existenţă fericită”.

Materialul a apărut anterior în publicaţia  România Literară.