Weekend cu cinema pe lipie la Sarajevo

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

A 24-a ediţie a Festivalului de Film de la Sarajevo (SFF), cu o participare-record a cineaştilor români, s-a deschis vineri (10 august 2018).

Filmul care a deschis SFF anul acesta a fost unul foarte atractiv pentru publicul numeros al importantului evenimentului cinematografic organizat anual în capitala Bosniei şi Herţegovinei. După foarte apreciatul – şi oscarizatul – „Ida“, regizorul de origine poloneză Paweł Pawlikowski a revenit în atenţia marilor festivaluri cu „Războiul Rece“ („Cold War“ / „Zimna wojna“), o coproducţie polono-franco-britanică cu mari şanse de a fi desemnată intrarea Poloniei în cursa pentru Oscarul rezervat Celui mai bun film vorbit într-o limbă străină.

Şi de această dată, Pawlikowski – care semnează scenariul alături de Janusz Glowacki, colaborator de asemenea al lui Wajda, la „Walesa“ – abordează o dramă din perioada comunistă a ţării sale natale (story-ul se întinde pe un interval de 15 ani, între 1949-1964) şi o filmează tot în alb-negru, cu acelaşi director de imagine, Łukasz Żal. Cele două personaje principale (inspirate de persoane reale), urmărite în Polonia, Franţa şi fostele RDG şi Iugoslavia, pe parcursul acelui deceniu şi jumătate, sunt cântăreaţa-dansatoare Zula (interpretată de Joanna Kulig) şi pianistul-dirijor-aranjor-compozitor Wiktor (Tomasz Kot), protagonişti într-o „poveste de dragoste imposibilă în vremuri imposibile“ (după cum ne anunţă sinopsisul filmului).

„Războiul Rece“ are un ritm mai antrenant ca „Ida“ (iar secvenţele muzicale şi coregrafice, foarte bune, nu reduc tempoul) şi Pawlikowski orchestrează eficient o impresionantă desfăşurare de forţe (premiul pentru Cel mai bun regizor obţinut la cea mai recentă ediţie a Festivalului de la Cannes este, din câte îmi dau seama, meritat), însă ţelul cineastului devine repede străveziu, fiecare elipsă narativă reprezentând un nou pas către finalul implacabil. Practic, întregul film e o demonstraţie – sugerată încă din titlu, explicitată în sinopsis – pe tema iubirii imposibile. Războiul Rece e în toi, iar Tristan şi Isolda cântă jazz.

Cinematograful practicat de Pawlikowski pare a se îndrepta către un arthouse accesibil, meşteşugit lucrat, dar văduvit de subtilitate. Întrebarea e cât va mai ţine această formulă. Oricum, „Războiul Rece“ ar trebui văzut, atât pentru măiestria regizorală, cât şi pentru minunata Joanna Kulig, care încinge ecranul.

Primele două filme din competiţia principală, rezervată lungmetrajelor din ficţiune din sud-estul Europei, tratează, în maniere diferite, infernul urban cotidian.

Mai vrednic de laudă este debutul regizoarei maghiare Zsófia Szilágyi, „O zi“ („One Day“ / „Egy nap“), film distins anul acesta cu Premiul FIPRESCI al secţiunii canneze „Semaine de la Critique“ şi prezentat la Sarajevo în premieră regională. Anna (Zsófia Szamosi) are 40 de ani, trei copii, un soţ, un post de profesor de italiană şi, desigur, inevitabile probleme financiare. Fiecare zi a ei este un slalom printre task-uri şi deadline-uri.

Elementul declanşator al crizei protagonistei surprinse în film îl reprezintă apariţia, la uşa apartamentului familiei, a unei foste prietene, care avusese cu soţul Annei ceva mai mult – cu cât mai mult, asta nu prea ştim – decât un simplu schimb de amabilităţi. Cele două femei discută chestiunea între patru ochi şi lucrurile par să se oprească aici, însă cealaltă femeie îi solicită o întâlnire şi soţului, acesta acceptă şi iluzia lumii perfecte a Annei riscă să se destrame.

Regizoarea debutantă reprezintă exemplar cursa contracronometru a protagonistei din ziua ce ar putea decide viitorul cuplului, presiunea perpetuă a tic-tacului angoasant, presimţirea unei catastrofe iminente, insecuritatea şi nevoia de protecţie. Probabil mulţi spectatori ai filmului se vor identifica cu Anna, visând ca şi ea la posibilitatea de a se ascunde sub masă (la propriu) şi de a da uitării toate grijile lumii. Merită remarcată şi insolita secvenţă onirică cu cei doi parteneri, care – la fel ca în „Un prinţ şi jumătate“ de Ana Lungu, selecţionat de asemenea la Sarajevo – precedă şi anunţă finalul.

Al doilea film prezentat – de această dată, în premieră mondială – în cadrul competiţiei principale la SFF 2018 a fost al doilea lungmetraj individual al regizorului-scenarist croat Bobo Jelčić. „Cu totul singur“ („All Alone“ / „Sam samcat“) este o coproducţie Croaţia-Olanda-Serbia-Muntenegru-Bosnia şi Herţegovina, al cărei principal atú îl reprezintă distribuirea, într-un rol important, a fermecătorului Miki Manojlović, actor bine cunoscut din filmele lui Emir Kusturica. Din păcate, viciile scenariului nu pot fi camuflate de convingătoarea redare a atmosferei tipic balcanice.

Marko (Rakan Rushaidat) este şi el un părinte pe la 40 de ani, dar unul divorţat, care se zbate pentru dreptul de a petrece mai mult timp cu fiica sa. El se deplasează între absurdul kafkian al birocraţiei, filmat nervos, „din mână“ şi cu perspectiva deseori obturată (într-un cadru sugestiv, camera-observator îl urmăreşte pe protagonist printre doi munţi de dosare), acompaniat permanent de un haos sonor, şi viaţa ceva mai tihnită din casa unchiului (Manojlović) şi a mătuşii sale, îngrijoraţi şi ei de relaţia fiicei lor cu un partener neagreat. Singura secvenţă notabilă, de un comic surprinzător, este cea în care, după o scurtă discuţie, filmată prin geamul unui local, între, pe de o parte, unchiul şi nepotul împovăraţi de griji, şi, pe de altă parte, omul-care-ştie-oameni şi omul-care-rezolvă-probleme, încheiată cu o ciocnire, în afara cadrului, a maşinii luxoase a celui din urmă (la prima şi ultima sa apariţie în film).

Tot despre lupta pentru custodie a unui bărbat de 40 de ani este vorba şi în celălalt film croat din competiţia principală. „Mali“, al patrulea lungmetraj scris şi regizat de Antonio Nuić (cineast născut la Sarajevo), a avut premiera internaţională în cadrul SFF. Filmul, ca şi cel prezentat anterior, acreditează ideea că, în ultimul ani, cinematograful croat a devenit, într-o mare măsură, un cinema machist, făcut de bărbaţi pentru bărbaţi, în care personajele feminine interesante strălucesc prin absenţă. De altfel, în buddy movie-ul „Mali“, singurul personaj feminin important este chiar absent de pe ecran, deşi joacă un rol esenţial pentru motivaţiile personajelor masculine şi implicit, pentru evoluţia naraţiunii (e vorba de mama muribundă a băiatului ce dă titlul filmului).

Dar protagonistul nu e Mali, un puşti cu un IQ foarte ridicat, ci tatăl său, Franjo (Franjo Dijak), traficant de droguri care nu s-a cuminţit după cei patru ani petrecuţi la răcoare, ba dimpotrivă, este din nou pus pe fapte mari. Scopul lui principal este să obţină custodia fiului său după ce acesta nu va mai avea mamă. Şi, pentru a-şi atinge scopul, Franjo este dispus să-şi sacrifice prietenii de-o viaţă, atunci când i-o cer oamenii ce îl pot ajuta pe căi nu tocmai legale (deşi aceştia sunt oficial tocmai reprezentanţi ai legii, corupţi şi machiavelici).

Filmul este dinamic şi are destule momente comice (în general, construite în jurul opoziţiei educaţie vs. infracţiune, cam ca în „Filantropica“ lui Nae Caranfil) ce pot fi gustate chiar şi de spectatorii ce nu percep backstory-ul încărcat şi umorul de limbaj la fel ca publicul croat. Însă „Mali“ este, ca şi „Cu totul singur“, un film tributar clişeelor despre lumea balcanică, iar finalul discutabil (bazat pe ideea violenţei care naşte violenţă) îi compromite şansele de a ieşi din maldărul de producţii regionale de duzină.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite