Weekend sub semnul lui Verdi

În... mileniul trecut, am descoperit, la Staatsoper Viena, o partitură mai puţin cunoscută din creaţia verdiană - Simon Boccanegra -, beneficiind de o distribuţie superbă, cu Thomas Hampson în rolul Dogelui şi Ferrucio Furlaneto în Fiesco.

O muzică absolut cuceritoare, pe care, în 22 iunie 2001, au ascultat-o şi melomanii noştri, la sala Radio, în cadrul ciclului „Opera în concert” ce-şi propunea prezentarea unor partituri ce nu figurau în repertoriul teatrelor lirice din ţară.

Era „Anul Verdi”, iar reputatul bariton Eduard Tumageanian a ales acest titlu tocmai pentru ca publicul din România să se bucure de frumuseţea unor pagini pe care doar puţini le ştiau fie din versiuni discografice, fie în urma popasurilor prin lume, acolo unde opera era pusă în scenă. În acea seară magică, a cântat alături de soprana Eliane Coelho şi de soţul acesteia, tenorul Juremir Vieira, de başii Sorin Coliban şi Pompei Hărăşteanu sau de baritonul Ştefan Ignat, colaborând cu dirijorul brazilian Luis Fernando Malheiro, în compania Orchestrei Naţionale şi a Corului Radio. Ulterior, după succesul aparte repurtat de demersul prin care s-a adus în atenţia noastră lucrarea verdiană, şi Opera Naţională a dorit să o monteze, pentru prima oară, aşa încât, în 18 decembrie 2004, am asistat la premiera propusă în regia Andei Tăbăcaru-Hogea, cu Ciprian Teodoraşcu în fosă, iar solişti Iordache Basalic, Roxana Briban, acelaşi Pompei Hărăşteanu, Sever Barnea sau Virgil Profeanu. Firesc, a fost invitat apoi şi Eduard Tumageanian să redevină Simon Boccanegra, abordând astfel rolul şi pe scena „de acasă”.

A trecut mai bine de un deceniu de la acel moment, producţia nu a rezistat prea mult în repertoriul curent, dar anul trecut, Opera din Craiova a ales să ofere, la rândul său, o versiune scenică, apelând la solişti precum Ştefan Ignat (de la ONB), Celia Costea (sosind de la Atena) sau Sorin Drăniceanu, dirijor italianul Marcello Mottadelli. Interesant este însă că acum, în 5 februarie, şi Opera din Timişoara a prezentat, de asemenea pentru prima oară în oraşul de pe Bega, dar în concert, Simon Boccanegra, în distribuţie regăsindu-se acelaşi bariton în rolul titular, dar şi Lăcrămioara Cristescu, cea care debutase în rolul Amelia în montarea craioveană, Gelu Dobrea în Fiesco, Remus Alăzăroae „atacând” rolul Gabriele Adorno, alături de George Proca sau Marius Goşa, sub bagheta lui David Crescenzi.

Coincidenţa a făcut ca, după doar câteva zile, la sala Radio, apreciatul dirijor italian să reia partitura, în concert, colaborând din nou cu basul Gelu Dobrea, dar şi cu soprana Celia Costea, invitat să contureze personajul central binecunoscutul bariton George Petean, având deja experienţa apariţiilor precedente în reprezentaţii cu opera verdiană la Roma, Avignon, Sydney sau Tokyo. Se prea poate ca cei ce gândesc stagiunea Radio să fi programat din nou Simon Boccanegra tocmai pentru ca solistul să-l cânte şi aici, chiar dacă opera a ieşit din sfera celor... necunoscute la noi, deci nu s-ar mai încadra în formula ciclului conceput iniţial.

Într-o zi geroasă, un public numeros a venit să asculte muzică frumoasă şi să-şi (re)întâlnească solişti preferaţi, în timp ce mulţi au preferat să urmărească, în direct, transmisiunea pe internet; cu siguranţă, diferenţele de percepţie şi deci de apreciere au fost diferite, microfonul captând altfel şi amplificând eventualele deficienţe sau detalii de cânt şi de interpretare, comparativ cu ceea ce s-a auzit în sală. Oricum, cu toţii au remarcat faptul că Orchestra Naţională a sunat excelent (trecând peste „scăpările” de la suflători), omogen, dens şi nuanţat, reuşind pagini de un lirism sau, dimpotrivă, de o tensiune aparte, cerute de dirijorul care a demonstrat încă o dată că domeniul său de bază rămâne cel al operei, construind întreg edificiul muzical într-o viziune foarte teatrală. La rândul său, Corul Radio a evoluat cu acurateţe şi mai ales într-o manieră specifică genului (şi pentru că maestrul de cor Ciprian Ţuţu are o experienţă serioasă în teatrul liric). În ce priveşte distribuţia, se cuvine subliniată calitatea vocilor alese, asigurând astfel un nivel remarcabil sub acest aspect, soliştii departajându-se, evident, prin ştiinţa de a interpreta (sau nu) cu adevărat, prin datele tehnice şi expresive.

Era previzibil ca George Petean să se ridice deasupra tuturor în acest sens, pentru că glasul său rotund, cald, liric, uneori tenoral, frazarea şi linia generoasă a cântului, modul în care spune cuvântul, reliefând pregnant accentele specifice textului în limba italiană, tot ce a acumulat în timp pe mari scene ale lumii, îi asigurau un asemenea statut; dar m-a surprins deosebit de plăcut faptul că, pe lângă anvergura vocală, a adus, spre deosebire de evoluţii anterioare, şi o implicare, un plus de expresivitate prin culori şi nuanţe mult mai bogate ca altădată, trăind frământările personajului, elemente pe drept cuvânt aplaudate entuziast. Soprana Celia Costea pare să fi plăcut în sală, în timp ce ascultătorii transmisiunii au fost dezamăgiţi de faptul că glasul său cândva încărcat, cu un timbru superb, se aude acum inconsistent, cu mari probleme în acut (şi nu numai), cu respiraţii nefireşti sau uneori cu deficienţe intonaţionale, deşi am apreciat intenţia de a creiona pianissime, momente crescendo-decrescendo şi linia adecvată eroinei; iar faptul că în sală, aplauzele după aria sa au fost firave, spune multe... Dacă la cei doi solişti se simte că au (nu doar) experienţa colaborării cu artişti de marcă în străinătate, nu acelaşi lucru se poate spune de această dată referitor la tenorul Cosmin Ifrim - a cărui voce lirică oricum nu era potrivită rolului Adorno -, nelăsând să se „ghicească” faptul că a activat ani la rând la Staatsoper Viena; culmea este că în trecuta stagiune fusese o reală surpriză (plăcută), tot la sala Radio, în Favorita, dar acum a „etalat” sunete disparate, uneori neplăcute, acute drepte şi destul de forţate, departe de orice expresie sau frază legată, evoluând permanent în forte, poate încercând să sublinieze latura eroică a personajului care, totuşi, ar trebui să fie sensibil în relaţia cu Amelia.

Basul Gelu Dobrea a lucrat cu atenţie rolul Fiesco în pregătirea debutului la Timişoara, astfel încât la Bucureşti a evoluat cu destulă siguranţă - în special în aria bine construită, stârnind aplauze meritate -, cu un glas amplu, întunecat, redând discursul muzical cu incisivitate, propunând un Fiesco dur şi neîndurător - un bas cu un potenţial deosebit, dar care trebuie şlefuit, înţelegâng ce înseamnă cântul cultivat, eventual şi... rafinat. Şi bas-baritonul Daniel Pascariu şi baritonul Florin Simionca au împlinit „colecţia” de voci bune (sau chiar frumoase), intervenţiile lor destul de consistente, realizate cu îngrijire şi contur bine definit, contribuind la acel echilibru valoric al distribuţiei pe care l-am subliniat încă de la început, asemeni tenorului Nicolae Simonov care, în episodicul Căpitan, a relevat din nou un glas plăcut şi mai ales sigur, elocvent în cele câteva măsuri expuse „apăsat”. Privit în ansamblu, a fost un concert reuşit, (în general) unitar şi dens, condus de un dirijor care a asigurat şi viziunea coerentă asupra partiturii şi coordonarea riguroasă a soliştilor, corului şi orchestrei, rezultând astfel o versiune interpretativă apreciată deopotrivă de cei aflaţi în sală (mulţi plecând însă la pauză) şi de cei care au optat pentru transmisiunea în direct, la postul de radio sau pe internet.

Printr-o frumoasă întâmplare, doar două zile mai târziu, Opera Naţională a invitat publicul să urmărească o altă creaţie verdiană - Traviata -, o sală arhiplină revăzând astfel producţia realizată în trecutele stagiuni în regia lui Paul Curran, cota de interes fiind dată, pe de o parte, de readucerea pe afiş a unei partituri deosebit de îndrăgite, dar prea rar programată în ultimele luni, iar pe de alta de debuturile în cuplul central. Aş începe cu apariţia tenorului Alin Stoica în primul său rol pe scena ONB, etalând un glas generos, lirico-spint, luminos, egal în registre, cu acut sigur, condus cu îngrijite şi o dozare atentă a efortului, cântând cu lejeritate şi aplomb, cu o frazare şi o pronunţie pusă la punct; am apreciat şi faptul că nu a făcut exces de... intensităţi, nu a încercat să iasă în evidenţă ostentativ, parcurgând întreaga scriitură nuanţat, cu destulă supleţe şi o expresivitate în nota personajului. În plan scenic, relaţionarea cu partenerii a fost corectă, a urmat toţi „paşii” ceruţi de regie, dar sper că va căpăta un plus de dezinvoltură, depăşind limitele mişcării „cuminţi”.

Parteneră i-a fost soprana Venera Protasova, apreciată în Lucia, dar insuficientă în Violeta, rămânând o coloratură curată, muzicală, rezolvând fără probleme ţesătura solicitantă, dar departe de anvergura şi consistenţa vocală necesară, surprinzând prin sunetele „drepte” la care a apelat în duetul cu Germont, abordând aria finală în tonuri abia şoptite; experienţa şi-a spus cuvântul şi sub aspectul jocul de scenă, redat însă (doar) conform indicaţiilor regizorale. Ca şi în Lucia, nu i se poate reproşa ceva, totul e pus la punct, dar mă aşteptam să nu fie „suficientă” pentru Traviata; că se bucură de o apreciere deosebită sau chiar e preferată în mod special a devenit clar, dar în acelaşi timp este evident că ONB are soprane cu voci mult mai adecvate pentru acest rol. Şi apoi, să apară pe afiş de 5 ori într-o lună... parcă e cam mult. În Germont, baritonul Ştefan Ignat nu se simte confortabil - s-a văzut şi în precedentele spectacole -, dar duminică a avut dificultăţi suplimentare, încercarea de a cânta mai ponderat generând o sonoritate confuză, asemeni dicţiei, ratând acuta, rămânând adesea „sub ton” (ceea ce nu mai este o noutate în ceea ce îl priveşte, dar de fiecare dată agresează auzul); cât priveşte mişcarea, nu am înţeles de ce, în actul II, se aşează pe fotoliu fără a fi invitat, apoi îi face semn Violetei să ia loc... el fiind musafir în casa ei şi alte astfel de inovaţii nefireşti pentru un solist cu o activitate de două decenii; cât despre faptul că, în finalul „balului de la Flora”, deşi ar fi trebuit să păstreze o anume discreţie, a traversat scena salutând „invitaţii” (nu ştiu în ce măsură bătrânul tată îi şi cunoştea...) pentru a ajunge lângă Violeta, cântând „tare” un aparté ce trebuia integrat în ansamblu... Mezzosoprana Sidonia Nica a fost convingătoare în Flora, asemeni colegilor din distribuţia numeroasă, în general tineri cu glasuri calitative, mai mult sau mai puţin reliefate - soprana Cristina Eremia (Annina), baritonii Daniel Pop (Baronul) şi Daniel Filipescu (Marchizul), bas-baritonul Iustinian Zetea (Doctorul) -, tenorul Valentin Racoveanu având o penetranţă binecunoscută (Gaston), coriştii Narcis Brebeanu (Giuseppe), Alin Mânzat (Comisionarul), Adrian Ionescu (Servitorul) întregind o structură omogenă, echilibrată din toate punctele de vedere.

Corul (pregătit acum de Daniel Jinga, preluând, desigur, ceea ce a construit Stelian Olariu, maestru trecut în nefiinţă de curând, numele său figurând însă, în continuare, în programul de sală, fără un chenar negru sau „ceva” care să marcheze faptul că... nu mai are cum să lucreze cu ansamblul) a sunat bine şi a jucat convingător, orchestra a cântat curat şi corect, cu destulă expresivitate şi în secvenţele simfonice, dirijorul Ciprian Teodoraşcu rezolvând eficient uşoarele „patinări” în relaţia fosă-scenă, aşa încât aplauzele prelungi ale spectatorilor au fost îndreptăţite, răsplătind reuşita unei reprezentaţii de succes, datorată nu doar muzicii superbe...