When All Is Said and Done... VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Thomas Gioria, în rolul lui Julien, un copil-actor revelaţie
Thomas Gioria, în rolul lui Julien, un copil-actor revelaţie

Prezentând cazul unui copil sfâşiat în mijlocul unei proceduri de divorţ a părinţilor, regizorul debutant francez Xavier Legrand, premiat pentru „Custodie“ cu Leul de Argint pentru regie la Veneţia, creează o tensiune aproape insuportabilă, pe parcursul unui film doar de o oră şi jumătate.

Dacă v-aţi imaginat că violenţa domestică este apanajul doar al „înapoiatei“ societăţi româneşti, v-aţi înşelat amarnic. Ceva similar mai văzusem odată cu marele succes al iranianului Asghar Farhadi din 2011, „A Separation“, când am zis: iată că nu sunt (doar) românii campionii certurilor şi conflictelor absurde (aşa cum ne-a revelat, cinematografic vorbind, maestrul Pintilie, recent dispărut).

Dacă la iranian, însă, primau certăreţii gureşi şi o justiţie teocratică, adică orientalismul, în „Custodie“ al lui Xavier Legrand avem de-a face cu societatea occidentală, i.e. cu o justiţie laică, modernă, şi cu avansatul şi civilizatul popor francez: conflictele sunt surde, mocnite şi ţinute sub obroc, oamenii sunt politicoşi, dar, când izbucnesc, să te ferească Dumnezeu.

Două debuturi: regizor şi actor, uluitoare

Regizorul Xavier Legrand se află la debut (a mai realizat doar un scurtmetraj, în 2013 – „Avant que de tout perdre“, cu aceiaşi doi actori principali, care-i de fapt punctul de plecare al acestui film –, şi a avut câteva apariţii actoriceşti episodice), dar îşi conduce filmul cu o siguranţă uluitoare. Se vede că cineastul a învăţat bine lecţia lui Robert Bresson şi a altor maeştri ai cinematografului francez (deja) clasic, pe care-o aplică acum la perfecţie.

Totodată, pe urmele lui Jacques Doillon (regizor specializat în filme cu copii, autor în 1996 al capodoperei „Ponette“, cel mai impresionant şi tulburător film cu copii făcut vreodată, pentru care micuţa Victoire Thivisol, de doar 4 ani la data filmărilor, a primit premiul de interpretare la Veneţia), Legrand se dovedeşte a lucra extraordinar cu copiii, reuşind să obţină adevărate performanţe actoriceşti de la Thomas Gioria (debut absolut), interpretul lui Julien, copilul de 11 ani aflat în dispută.

Antoine machistul

Figura contorsionată, de plâns reţinut şi de suferinţă, din anumite clipe a lui Julien ne reaminteşte de Alioşa (Matvey Novikov), copilul neiubit din „Nelyubov“ al lui Andrei Zviaghinţev, recent prezent pe ecranele noastre. Putem merge şi mai departe şi să ne gândim la Aleksei Kravcenko (debut, 14-15 ani), interpretul principal din filmul de război sovietic „Du-te şi vezi“ (1985), capodopera clasică a regizorului rus Elem Klimov, cea mai impresionantă redare a nebuniei (din interior şi din exterior, din lume, mai ales) pe faţa, pe figura unui copil. Xavier Legrand (care şi-a şi scris, singur, filmul) nu merge, însă, atât de departe. Julien nu suferă atât pentru că nu este iubit, ci, de fapt, pentru că este iubit de ambii părinţi, dar fiecare în felul său, uneori monstruos.

Miriam (Léa Drucker) şi Antoine Besson (Denis Ménochet), părinţii băiatului, şi-au cam încheiat socotelile, şi-au spus şi-au făcut totul (cum cânta, pe vremuri, ABBA), deşi tatăl, cum se întâmplă de obicei, nu acceptă că totul s-a terminat, crede că s-a schimbat şi că-şi va putea recuceri soţia. Antoine este, însă, un tip autoritar şi coleric – boala tuturor bărbaţilor „machişti“ din emisfera occidentală (pentru că despre cealaltă nu prea ştim nimic) –, care, „cu cele mai bune intenţii“, transformă, inevitabil, într-un iad viaţa tuturor celor din jur. Este numit de copiii săi cu termenul Celălalt / L’Autre, aluzie străvezie făcută de scenariu la Diavol, ceea ce spune totul.

Regizorul îşi construieşte filmul din detalii şi planuri scurte, însă percutante (de-aceea vorbeam de Bresson), acumulând treptat tensiunea din momente aparent anodine. De-aceea, când explozia de violenţă se produce, ea (deşi neexplicită) devine insuportabilă, pentru că spectatorul a fost „frăgezit“ bine până-n acel punct. Actor experimentat, deja cu o carieră internaţională, Denis Ménochet devine înspăimântător, se transformă-ntr-un „demon“, făcându-te ca să-ţi doreşti doar să nu fii în pielea lui Julien.

Custodie

Info

Custodie / Jusqu’à la garde (Franţa, 2017)
Regia: Xavier Legrand
Cu: Denis Ménochet, Léa Drucker, Thomas Gioria

5 stele

PORTRET DE REGIZOR

Agnès Varda – „bunica“ noului val francez face 90 de ani

Custodie



Una dintre cele mai mari şi mai importante cineaste ale lumii, regizoarea franceză Agnès Varda, împlineşte miercuri, 30 mai, incredibila vârstă de 90 de ani (idoliţă a cinefililor, inclusiv români, ea a fost omagiată weekendul trecut la Cinema Elvire Popesco prin trei proiecţii aniversare, inclusiv cea a documentarului „Visages villages“, cel mai recent film al său, prezentat anul trecut cu mare succes, inclusiv o nominalizare la Oscar, şi care va intra în distribuţie românească pe 29 iunie).

Se consideră în mod curent că primul film nouvelle vague este „Frumosul Serge“ (1958) al lui Claude Chabrol, dar de fapt primul titlu realizat în această estetică particulară este debutul lui Agnès Varda din 1955 (avea 27 de ani), „La Pointe Courte“, care mixează imagini în stil documentar cu o poveste-ntre „el şi ea“ turnată „în locaţie“ în acest sătuc de pescari.

A fost soţia lui Jacques Demy

Pe măsură ce criticii au realizat acest fapt – combinat cu incredibila longevitate a artistei –, Agnès Varda a început să fie din ce-n ce mai des gratulată cu apelative precum „(stră)bunica“ sau „papesa“ Noului Val francez. Explicaţia faptului că meritele sale n-au fost recunoscute de la bun început e simplă: Varda nu făcea parte, precum Chabrol (urmat, în 1959, de debuturile lui Truffaut şi Godard), din grupul celor 5 critici de film de la „Cahiers du Cinéma“ care-au constituit miezul a ceea ce s-a numit „nouvelle vague“. Mai degrabă, angajările sale politice (feminism, în speţă) ulterioare debutului au făcut-o să fie trecută des pe lista mişcării stângiste „rive gauche“ (alături de Resnais, Marker etc.), precum şi, culmea, regizorul Jacques Demy (1931-1990, autor al celebrului „Umbrelele din Cherbourg“), soţul ei din 1962.

Născută pe 30 mai 1928, la Bruxelles, ca Arlette Varda, regizoarea şi-a câştigat notorietatea, după cum se ştie, cu celebrul film „Cléo de la 5 la 7“ (1962, două ore, aproape în timp real, din viaţa unei femei care-aşteaptă rezultatul unor analize vitale), urmat de scandalosul şi controversatul „Le bonheur“ (1965). Şi-a pus semnătura, în peste 60 de ani, pe 53 de titluri, dar multe dintre acestea sunt scurtmetraje documentare, gen pentru care Varda a avut o mare apetenţă şi i-a devenit o maestră. Totodată, importantă este reinventarea ei cu superbul documentar „Les glaneurs et la glaneuse“, din 2000 (capodoperă spre care tindea,-nsă, toată opera sa anterioară), şi filmele care i-au urmat în acelaşi stil, ceea ce a făcut să fie reconsiderată, de critică şi de public, şi să devină un idol al publicului de film de artă.

Top 5 filme importante

1. Cléo de la 5 la 7 (Franţa-Italia, 1962)
2. Les glaneurs et la glaneuse (Franţa, 2000)
3. Les plages d’Agnès (Franţa, 2008)
4. Le bonheur (Franţa, 1965)
5. Sans toit ni loi / Vagabond (Franţa, 1985)

Agnès Varda
Agnès Varda

Corinne Marchand, în „Cléo de 5 à 7“ (1962)

Agnès Varda
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite