Wynton Marsalis: „Jazz-ul este muzica dialogului în care însoţeşti cu libertatea ta libertatea celuilalt“

Wynton Marsalis FOTOGRAFII: Frank Stewart

Marele muzician american, solistul şi compozitorul Wynton Marsalis, cel mai cunoscut trompetist contemporan şi „Jazz at Lincoln Center Orchestra” din New York, vor susţine un Concert extraordinar de jazz la Sala Mare a Palatului, pe 1 iulie ora 20:00, iar pe 2 iulie, la Sala Radio, ora 20.00, concertul simfonic „The Jungle”, compus de Wynton Marsalis.

Iubitorii de jazz din Sibiu vor avea şi ei parte de o întâlnire cu legendarul muzician american în Piaţa Mare, pe 3 iulie, ora 21.00.

Toate aceste evenimente au loc în cadrul celei de-a XXI-a ediţii a Întâlnirilor JTI.

Cu această ocazie, Wynton Marsalis a acordat un interviu în exclusivitate revistei "Formula AS", pe care-l reproducem în continuare.

Wynton Marsalis este directorul muzical al Jazz at Lincoln Center Orchestra. Născut în New Orleans, Louisiana, în 1961, Wynton Marsalis şi-a început pregătirea la trompetă la 12 ani, iar puţin după aceea a început să cânte în formaţii locale de diverse genuri. A intrat la Juilliard School la 17 ani şi a debutat ca dirijor în 1982. De atunci, a înregistrat peste 70 de albume de jazz şi clasice, care i-au adus nouă premii Grammy. În 1997, Wynton Marsalis a devenit primul artist de jazz care a primit prestigiosul premiu Pulitzer pentru muzică.

Jazz at Lincoln Center Orchestra este formată din 15 dintre cei mai buni instrumentişti de jazz ai momentului, fiind orchestra rezidentă a Jazz at Lincoln Center încă din 1988.

Domnule Wynton Marsalis, vă amintiţi acel moment special in care v-aţi îndrăgostit de jazz?

Am crescut cu un tată care a fost muzician, cântăreţ de jazz, aşadar adoram viaţa din cluburi şi îi iubeam pe muzicieni chiar înainte de a-mi plăcea muzica. La 12 ani a fost prima dată când am început să şi cânt.

Aţi avut vreun model sau un mentor?

Mulţi. Când vorbim despre jazz, îi amintesc, desigur pe Duke Ellington, Louis Armstrong şi mulţi alţii. Am crescut cu tatăl meu aşa că l-am văzut des cântând, dar sunt mulţi muzicieni care m-au influenţat, am fost îndrumat de mulţi profesori pe care i-am iubit nespus.

Sunteţi din New Orleans, oraş recunoscut ca fiind locul de naştere al jazz-ului. Cum arăta New Orleans pe vremea copilăriei dumneavoastră?

Era foarte vesel şi colorat, plin de turişti din întreaga lume veniţi să cheltuiască acolo sume mari de bani atraşi fiind de faimoasele carnavaluri de Mardi Gras (carnavalul de Mardi Gras se ţine în marţea premergătoarea Postului Mare fiind o tradiţie în New Orleans încă din 1827 n.r.) şi de paradele în care se întreceau orchestre de jazz şi fanfare, se păstrau cu sfinţenie tradiţiile şi sărbătorile, mâncarea era fabuloasă, legendară. Părea un oraş într-o permanentă bucurie, dar în acelaşi timp în vremea copilăriei mele era un loc foarte segregat. Rasismul era în floare, iar albii şi cei de culoare aveau locurile lor foarte bine delimitate. Cu toate acestea oraşul era foarte viu, foarte colorat şi plin de muzică la orice oră din zi şi din noapte. Noi respiram muzică. Muzica era un limbaj care ne venea mănuşă. Ne era la fel de uşor să cântăm sau să vorbim. Muzica era curgătoare, iar notele se înnodau în melodii precum cuvintele în fraze.  Iar vorbirea noastră avea şi ea o muzică interioară, vorbirea locuitorilor din New Orleans este foarte lirică. 

Proveniţi idintr-o familie de muzicieni. Bunic ul, tatăl, fraţii, toţi au interpretat jazz. Cum arăta o zi în casa dumneavoastră ? Cântaţi des împreună în familie?

Nu, nu chiar atât de mult pe cât mi-ar fi plăcut. Tatăl meu lucre tot timpul şi noi ne petreceam mult timp la şcoală. Iar când eu şi fratele meu mai mare am început să cântăm, am intrat într-o formaţie. Cântam muzică la modă atunci, foarte populară în rândul publicului, în fiecare seară aveam cântare.  În plus, mai cântam şi la şcoală acolo unde tata ne era chiar profesor. Umeori ne adunam şi cântam cu toţii împreună, dar foarte rar pentru că fiecare era ocupat şi concentrat pe cântările lui.

Faptul că tatăl dumneavoastră vă era şi profesor a fost o presiune în plus?

Nu, nu, tata era foarte relaxat. Toţi muzicienii de jazz sunt nişte oameni veseli şi relaxaţi. Tata cânta şi preda de plăcere şi ne-a învăţat şi pe noi că  muzica trebuie să fie o bucurie nu un chin.

Aţi crescut cu jazzul, dar aţi descoperit şi muzica clasică. De altfel sunteţi unicul muzician din istorie care a primit doi ani la rând Premiul Grammy atât pentru jazz cât şi pentru muzică clasică. Cum s-au împăcat aceste două genuri de muzică în cariera dumneavostră?

Cum am mai spus, tatăl meu a fost profesor de muzică. El ne-a învăţat încă de mici mai întâi să ascultăm mai multe genuri. Aşa că după ce am ascultat am încercat să şi cânt mai multe genuri. Aşadar, nu am avut nicio prejudecată sau vreun sentiment de respingere pentru vreun tip de muzică sau altul, totul a venit natural, firesc.

Am studiat ambele genuri în acelaşi timp. Şi când am crescut, am avut şansa să cânt foarte mult repertoriu clasic.

Am fost, dacă vreţi, ca un copil care învaţă două limbi în celaşi timp. Când creşte le stăpâneşte perfect pe amândouă şi nu i se pare mare lucru pentru că aşa au stat lucrurile pentru el toată viaţa, aşa i se pare firesc. Tatăl meu a fost aşa şi, din fericire, aşa m-a educat şi pe mine.

La un moment dat eraţi singurul instrumentist afro-american care cânta cu Jazz New Orleans Orchestra. Cum vă simţeaţi în acele momente?

Pe vremea aceea era ceva total neobişnuit ca cineva ca mine care provenea de unde veneam eu, dintr-o famuilie de culoare, adică, să facă parte din acea orchestră, dar eu pentru că eram un puşti nu realizam acest lucru. Era neobişnuit şi atât. Sigur că au fost discuţii şi fricţiuni pentru că aşa erau vremurile şi trăiam într-o cultură segregată. Era mult rasism în cultura acelor vremuri.

Dar ca experienţă muzicală a fost extraordinar. Acolo cântau muzicieni formidabili iar eu m-am bucurat nespus să cânt alături de ei.

Aţi crescut în New Orleans şi aţi studiat şi lucrat în New York. Unde vă simţiţi mai acasă?

Să ştiţi că mă simt confortabil în oricare dintre aceste două oraşe. În New York locuiesc de 40 de ani, dar New Orleans e oraşul meu natal, e în sângele meu. Cred că totuşi acolo este acasă. Fiecare avem în suflet o ”casă” pe care o purtăm cu noi peste tot.

Cum vedeţi rolul jazzului în lumea de azi?

Ei bine, acum, trăim într-o lume în care în timp ce unii luptă pentru libertatea lor şi a aproapelui unindu-se pentru o cauză, există alţii care preferă să stea deoparte, separat. Jazz-ul reprezintă muzica dialogului, a comunicării. Ii încurajează pe oameni să se reunească.

Jazz-ul încurajează libertatea artistului, creativitatea lui, tuşa lui personală, dar îţi dă şi şabnsa să lucrezi în echipă.

Jazz-ul, prin tradiţie, are capacitatea de a uni oameni. Jazz-ul a adus unire acolo unde era segregare. V-am povestit că

în copilăria mea trăiam într-o Americă foarte divizată.  Dar, când privim înapoi în istoria jazz-ului, descoperim mari figuri care au luptat împotriva întregii societăţi pentru a cânta împreună artişti albi cu artişti de culoare. Să ne amintim doar de  Duke Ellington, Benny Goodman, Dave Brubeck, Charlie Parker... Vedeţi, aceştia au fost muzicieni care încercau să se unească nu în scopuri comerciale ci pentru a crea ceva semnificativ şi plin de valoare.

Muzicienii au avut multe de spus în devenirea fiinţei umane. De-a lungul timpului muzica ne-a vorbit despre valorile noastre, despre tradiţii, despre ceea ce iubim şi, până la urmă, despre ceea ce suntem noi ca oameni. Muzica ne pune împreună şi ne învaţă cum să respectăm umanitatea în integralitatea ei. Muzică este o formă de democraţie şi o mărturisire a libertăţii omului. Aşa cum muzicieni de diverse culori, naţionalităţi şi religii pot să se unească şi să cânte împreună, tot aşa trebuie să găsim cu toţii o formulă viabilă pentru a putea trăi împreună pe acest Pământ, pentru a vieţui şi pentru a crea în armonie. Am făcut toată această pledoarie pentru a spune de fapt că jazz-ul este foarte important în aceste vremuri.

L-aţi numit muzica dialogului. De ce?

Pentru că implică multe persoane care improvizează. Apare întotdeauna ceva nou. Nu ai cum să prevezi ce urmează să improvizeze celălalt. Şi, dacă este cântat bine, se naşte un întreg univers.Jazz-ul este în sine o conversaţie, un dialog. Este o călătorie în care tu însoţeşti cu libertatea ta libertatea celuilalt.

Mai mult, jazz-ul implică o coexistenţă minunată a vechiului cu noul. Aşa cum este şi viaţa omului.

(Articol apărut în ziarul Formula As)