Zacharias la Ateneu şi totul pare simplu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Lume multă la Ateneu pentru reîntâlnirea cu Christian Zacharias, pentru prima oară într-o stagiune ordinară a unei instituţii muzicale româneşti. După multe prezenţe la Festivalul Enescu, pianistul german are în Bucureşti o întreagă legiune de fani, surpriza invitării lui la Ateneu fiind foarte plăcută.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Programul eclectic făcea trimitere către un fel de one man show, în care dirijorul putea străluci în repertoriul clasic (Haydn), cu care a avut mereu succes, dar şi cel modern, a doua simfonie de cameră fiind ultima compoziţie tonală a lui Schönberg. Pianistul avea rezervată partea a doua a serii, cu Imperialul lui Beethoven. De data asta, în faţa lui nu se mai afla orchestra din Lausanne, ci Filarmonica „George Enescu”. Va fi la fel de bine?

Acum vreo zece ani, Zacharias, invitat la Festivalul Enescu alături de orchestra sa, l-a înlocuit şi pe Murray Perahia la conducerea lui Academy of St Martin in the Fields. A cântat Mozart cu englezii şi şi-a schimbat programul cu elveţienii săi, prezentând în două seri integrala concertelor pentru pian de Beethoven, pe care le-a şi dirijat. Succesul a fost nebun, legenda s-a construit repede. Abia mai recent, o ispravă asemănătoare a făcut-o Rudolf Buchbinder, tot la Festival, dar cu Filarmonica bucureşteană.

Dar până să povestesc despre cum a fost acum Imperialul, trebuie să amintesc că ordinea de pe afiş a simfoniilor a fost inversată. S-a început cu Haydn. Simfonia nr. 91 a pus în evidenţă una dintre calităţile care lipsesc dirijorilor autohtoni: coerenţa. Articulaţia clasică a lui Haydn sau Mozart creează dificultăţi de necrezut falangelor româneşti, care sună de multe ori mecanic şi greoi, în ciuda aparentei simplităţi a compoziţiilor. Zacharias a ţinut totul la un loc, dar fără să atingă supleţea. Aş putea spune că Haydn a sunat mai degrabă ca Prokofiev din prima lui simfonie, intens, dar dur în loc de vibrant, tonic, dar cu o dinamică redusă. Însă faptul că Zacharias nu a slăbit ritmul a avut efect şi orchestra a impresionat.

Procedeul a funcţionat mai bine în Simfonia de cameră a lui Schönberg, unde accentul nu cade prea mult pe subtilitate, ci pe culorile instrumentale, modernismul compoziţiei ţinând loc de stil. Partea a doua, în mod special, a acestei simfonii a sunat încântător, cu sonorităţi surprinzătoare. A fost momentul cel mai reuşit al serii.

Pentru a afla cum a fost mai departe Imperialul de Beethoven, precum şi concluziile acestei seri, citiţi continuarea pe blogul Despre Opera.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite