” Misterele Rosei” – între politică, istorie şi evenimentele cruciale din Istoria Românilor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În acest an, 2021, cu semnificaţii deosebite legate de aniversări ale unor evenimente fundamentale din istoria românilor, în condiţiile în care actuala pandemie de Covid-19 încă impune restricţii care afectează sectoarele educaţional şi cultural, lectura a redevenit pentru mulţi români o opţiune.

Lectura este o opţiune esenţială pentru a trece cu bine peste dificultăţile distanţării sociale şi peste neplăcerile impuse de faptul că universul social a fost redus la spaţiul de locuit care a devenit şi loc de muncă, respectiv spaţiu educativ pentru copii, cu ajutorul computerelor şi conexiunii la Internet.

            În acest context, pornind de la ideile enunţate de Mihail Kogălniceanu în ”Introducţie” la ”Dacia Literară” din 30 ianuarie 1840, potrivit cărora istoria noastră poate oferi numeroase exemple care pot deveni subiecte de roman, doamna scriitor Carmen Zamfirescu a decis să ofere publicului său o nouă creaţie literară, inspirată din Istoria Românilor, romanul ”Misterele Rosei”, care urmează să vadă lumina tiparului.

Succesul avut de colecţia de povestiri ”Umbrele trecutului-Oglinda viitorului”, lansată în 2014, a determinat-o să aleagă, pentru romanul ” Misterele Rosei”,  momente emblematice din lupta pentru unitate naţională, făurirea statului modern, dobândirea independenţei, desăvârşirea unităţii naţionale etc.

            Eroina principală a romanului, Rosa este o tânără descendentă a unei mari familii boiereşti din Oltenia. Bunicul ei a fost unul dintre susţinătorii Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, iar tatăl ei, ofiţer în Armata Ţării Româneşti  reînfiinţată prin Regulamentele Organice, a avut un rol hotărâtor atât la Revoluţia de la 1848, cât şi la realizarea Unirii din 1859, sprijinind direct dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Mama Rosei provenea dintr-o familie de arhitecţi italieni, veniţi în România, în contextul în care, după 1831, a început opera de modernizare arhitecturală a Bucureştiului şi era nevoie de specialiştii italieni în construcţii.

            Rosa se născuse în toamna anului 1840 şi copilărise la moşia bunicilor, unde cu ajutorul unei guvernante de origine greacă învăţase limbile clasice greaca şi latina, precum şi arta cântatului la pian şi harfă, până la vârsta de 8 ani când a început Revoluţia română de la 1848. Tatăl  Rosei, ca revoluţionar, a trebuit, după înfrângerea Revoluţiei să plece în exil, la Paris, iar fetiţa a rămas mai departe la moşia bunicului său, alături de mama ei.  Bunicul Rosei a întreprins numeroase demersuri pe lângă domnitorul Barbu Ştirbei, fratele fostului domnitor Gheorghe Bibescu, privind reprimirea fiului său în ţară şi reintegrarea în cadrul Armatei.

            La vârsta de 9 ani, Rosa şi-a continuat educaţia, la Bucureşti, în casa bunicilor din partea mamei, unde a învăţat, cu ajutorul unor pedagogi francezi, stabiliţi în Bucureşti, limbile franceză, engleză, germană şi turcă, alături de italiana pe care o ştia din familie. În plus, mama şi bunica maternă au educat-o în spiritul etichetei de inspiraţie occidentală. De la bunicii din partea tatălui, a învăţat tradiţiile româneşti. În privinţa educaţiei religioase, Rosa şi-a însuşit atât valorile ortodoxe cât şi pe cele catolice, date fiind confesiunile religioase ale părinţilor ei.

            Anul 1856, anul Congresului de la Paris din 1856, care a pus capăt Războiului Crimeii a adus problema Principatelor Române pe agenda europeană. În acest context, întors în ţară, cu misiuni secrete încredinţate de exponenţii de frunte ai paşoptismului, tatăl Rosei a decis să îi ofere fiicei sale o educaţie aleasă la Paris, ”oraşul luminilor”. La 16 ani, Rosa a fost înscrisă, pentru patru ani, la prestigiosul pension francez pentru tinerele fete ”Le Couvent des Oiseaux”, din Paris, 84 Rue de Sèvres, întemeiat după regulile călugăriţelor din ”Société du Sacre-Coeur du Jésus”.

            Timp de trei ani, până în 1859, Rosa a fost îndrumată spre desăvârşirea educaţiei. Fire activă, călită de soarele verilor dar şi de năpraznicele geruri ale iernilor Olteniei, luând contact şi cu viaţa aventuroasă a străduţelor Bucureştiului din prima jumătate a secolului al XIX-lea, care se găseau nu departe de casa bunicilor materni de pe Podul Mogoşoaiei, Rosa era la 19 ani o tânără domnişoară care îşi făcuse o educaţie bazată atât pe manualele pensionului, dar şi pe ceea ce citise în scrierile literare din ”jurnalele” aflate în biblioteca bunicilor din Bucureşti. Văzând umitoarea şi diversa lume din zona Hanului lui Manuc, auzind poveştile negustorilor şi ale servitorilor casei, Rosa îşi descoperise abilităţi de a dezlega mistere, de  înţelegere a limbajului uneori codificat al comercianţilor şi al altor oameni care mişunau pe străzile Bucureştiului.

            La pension, învăţase să ascundă cu dibăcie între coperţile manualelor, cărţi cu povestiri şi aventuri. Educaţia sa costa cel puţin 1800 franci pe an, familia oferindu-i şi bani pentru propria cheltuială. Rosa reuşise să găsească oamenii care să-i procure, contra unor atenţii financiare chiar şi jurnale şi cărţi inspirate din realitate, care, de obicei nu s-ar fi putut afla între zidurile unor mânăstiri. Să nu uităm că pe lângă surorile ordinului, nu mai puţin de 16 profesori străini se ocupau de educaţia tinerelor fete din pension, iar Rosa era printre puţinele care putea vorbi cu majoritatea dintre ei în limbile lor materne.

            Fascinată de povestirile care circulau despre celebrul Eugène François Vidocq (1775-1857), primul detectiv particular din istoria lumii, începând din 1833, Rosa reuşise chiar să rezolve misterul dispariţiei unui rosariu dăruit de Papă, Stareţei fondatoare a şcolii şi care dispăruse. Rosa reuşise să dea de urma rozariului, analizând poveştile celor interogaţi de Stareţă,  ascunsă bine sub un birou masiv de stejar din biroul principal unde se strecura ca să citească noutăţile, când Stareţa pleca în oraş cu treburi administrative.

Rosa, datorită priceperii sale, o ajuta pe Stareţă în redactarea corespondenţei oficiale sau în traducerea unosr scrisori din alte limbi decât franceza sau latina, care veneau pe adresa şcolii. De aceea, nimeni nu o lua în seamă când se îndrepta de multe ori după amiază, când îşi termnia temele şi sarcinile spre biroul principal, plecând din camera ei sau din sala de studiu. Rosa  reuşise să depisteze faptul că nu servitoarea bănuită furase rozariul ci una dintre eleve, care dorea să se răzbune pe maica stareţă, din cauza faptului că era nemulţumită de severitatea acesteia.

Rosa îşi făcuse o bună prietenă în persoana unei franţuzoaice dintr-o familie de militari înobilată chiar de Napoleon I.  În plus, reuşise să afle şi locul unde eleva ascunsese acest preţios rosariu despre care se considera că data de sute de ani, în momentul în care fusese dăruit de Papă, stareţei de la ”Couvent des Oiseaux”.

            Este clar de ce, după ce a petrecut un an la Paris, după absolvire, din toamna anului 1859, până în toamna anului 1860 (deoarece tatăl şi mama sa au locuit acolo pentru a ajuta la recunoaşterea internaţională a dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza), Rosa a decis să îşi deschidă un birou pentru detectivi particulari.

Ajutând-o pe stareţa ei cu diversele documente administrative, cunoştea legile, ştia unde trebuie să scrie şi cum să scrie.

            Revenită în Bucureşti, în toamna lui 1860, lăsând biroul din Paris în grija prinţesei,  cea mai bună prietenă a ei, amica sa de năzdrăvănii şi anchete din perioada şcolii, Rosa şi-a deschis într-o casă cumpărată de bunicii săi, un salon de maniere elegante, în spatele căruia, decisese să creeze un birou secret de detectivi particulari după model francez.

Ştia că Agia (Poliţia) nu reuşea de multe ori să rezolve multe din cazurile încredinţate, dar că nici nu era agreată o astfel de instituţie a detectivilor particulari. Principatele Unite nu erau independente iar instituţiile din Ţara Românească şi Moldova nu fuseseră încă unificate. Despre ”poliţia secretă”, aceasta era la început, sub coordonarea Armatei şi a omului de încredere al lui Cuza, Inspectorul Telegrafului, belgianul Cezar Liebrecht.

            Aceasta ar fi pe scurt povestea Rosei, eroina principală a romanului, pe care am aflat-o citind manuscrisul pus la dispoziţie de către doamna scriitor Carmen Zamfirescu.

            În continuare, voi prezenta un scurt fragment din romanul ” Misterele Rosei”, selectat  şi pus la dispoziţie de către doamna scriitor Carmen Zamfirescu. Acţiunea fragmentului se petrece în primăvara anului 1866, când patrioţii români încercau să găsească acceptul unui prinţ străin care să fie ales pe tronul Principatelor Unite (în conformitate cu dorinţele Adunărilor Ad Hoc de la Iaşi şi Bucureşti), după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, dat fiind faptul că Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman recunoscuseră Unirea din 1859 doar pe timpul vieţii lui Cuza.

            În data de 11 februarie 1866, se înfiinţase Locotenenţa Domnească, formată din Nicolae Haralambie, Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu. Iniţial patrioţii români ar fi dorit ca pe tronul Principatelor să vină Filip de Flandra, cel de-al treilea fiu al regelui Leopold I al Belgiei, frate al viitorului Rege Leopold al II-lea al Belgiei,  dar acesta a refuzat. Ulterior, atenţia patrioţilor români a căzut asupra Prinţului Carol de Hohenzollern, cel de-al doilea fiu al Prinţului Karl Anton, Primul Ministru al Prusiei în perioada 1858-1862. Acesta făcea parte din Casa de Hohenzollern, dar era rudă şi cu Împăratul Napoleon al III-lea.

            Locotenentul Domnesc Nicolae Golescu, ofiţer,  fiul boierului cărturar Dinicu Golescu, fost Ministru de Interne şi fost Ministru de Război,  ştia activitatea Rosei ca detectiv particular în slujba Unirii, ducând mai departe moştenirea primită de la bunicul şi tatăl ei:

 

..................................................................................

 

            ”Începutul lunii martie a anului 1866 găsea Bucureştiul scăldat în lumina unui soare de primăvară strălucitor care topise toate zăpezile iernii şi uscase noroaiele de pe uliţele lăturalnice ale Bucureştiului. Rosa se afla în restaurantul Hotelului ”Concordia” din Bucureşti, locul unde unioniştii deciseseră în noaptea de 23 ianuarie 1859, ca Alexandru Ioan Cuza să fie ales domnitor şi la Bucureşti, decizie impusă apoi în Adunarea Electivă de pe Dealul Mitropoliei pe 24 ianuarie 1859.

Rosa primise scrisoarea lapidară a Locotenentului Domnesc Nicolae Golescu să vină în acel restaurant, pentru a bea cafeaua, la ora 10 dimineaţa. Rosa înţelesese că era ceva important şi ajunsese încă de la ora 9.30, bucurându-se deja de savoarea cafelei preparate după o străveche reţetă otomană, alături de un pahar cu apă rece cu şerbet.

Nicolae Golescu a ajuns punctual la ora 10 fără 2 minute, intrând în restaurant şi făcând o reverenţă domnişoarei Rosa,după ce anteriror îşi pusese pălăria, bastonul, mănuşile şi haina groasă în braţele unuia dintre angajaţii restaurantului.

-Sărut mâinile, distinsă domnişoară Rosa, supusul Excelenţei Voastre prea plecat, Golescu!

-Încântată de onoarea pe care mi-aţi făcut-o, Excelenţă! Luaţi loc, vă rog! Cărui fapt datorez cinstea acestei invitaţii matinale?

-Domnişoară Rosa, mă bucur că intrăm în miezul discuţiei noastre. Ca şi mine, aţi dobândit o educaţie în spirit militar, deşi dumneavoastră stăpâniţi cu atâta măiestrie darul vorbelor meşteşugite şi al dezlegării intrigilor bucureştene !

-Am  înţeles că dacă unul dintre conducătorii statului alege să mă vadă în această dimineaţa, nu o face din galanteria, a cărei artă o stăpâneşte atât de bine! Spuneţi, vă rog, Excelenţă!

Angajaţii restaurantului ştiau ce obişnuieşte să consume Nicolae Golescu şi îi aduseseră imediat cafeaua tare, neagră, cu paharul de apă, alături de un alt pahar în care se afla un fin coniac franţuzesc şi de o farfurioară pe care se odihneau câteva tablete de ciocolată neagră. După ce rămaseră singuri, Nicolae Golescu spuse:

-Excelenţa Voastră, lucrurile se tulbură. Trebuie să găsim un principe străin dintr-o familie domnitoare europeană care să-şi asume sarcina păstrării Unirii şi a statului nostru. Experienţa Excelenţei Voastre de la Paris, m-a determinat să vă chem aici.

-Sunt încântată însă aici vorbim despre o afacere de stat. Eu mă ocup cu multe chestiuni care nu au această înaltă etichetă.

-Să nu uităm ce se spune în lumea bună a Bucureştiului! Aţi învăţat limba rusă în numai 4 luni, când aţi avut grijă, în 1862, ca toate cele 500 de care cu arme ruseşti, de la Giurgiu, să ajungă în siguranţă, prin Turnu Severin la Principele Mihailo Obrenovič! Aţi supravegheat totul admirabil!

-Dacă am lucrat pentru Principele Cuza, aveţi încredere în mine? Nu vă este teamă de faptul că aş fi putut să rămân fidelă acestuia? Nu aş fi singura!

-Excelenţă, sunteţi dintr-o familie căreia tânăra nosatră Românie îi datorează enorm! Ştiu că sunteţi devotată României şi nu celor care o conduc. Dacă s-ar pune problema să fim adversari, sunt convins că nu m-aţi cruţa!

-Asta pot să spun şi eu despre Excelenţşa Voastră! spuse Rosa.

-Dacă am căzut de acord asupra interesului comun, cer permisiunea să vă istorisesc întreaga afacere. M-am gândit la Excelenţa Voastră, spuse Nicolae Golescu după ce sorbi din cafea şi apoi din paharul cu apă, fiindcă sunteţi o fină cunoscătoare a Parisului. Dacă Ion C. Brătianu se pregăteşte să plece la Düsseldorf, să discute cu Principele Carol, fiul Prinţului Karl Anton de Hohenzollern, avem nevoie de Excelenţa Voastră la Paris.

-Îmi puteţi spune ce pot să fac?

- Cunoaşteţi foarte bine legătura de rudenie dintre Împăratul Napoleon al III-lea al Franţei şi tânărul Prinţ Carol de Hohenzollern.

-Da, mama Prinţului, soţia Prinţului Karl Anton este Prinţesa Josephine de Baden. Aceasta este fiica Marii Ducese Stephanie de Beauharnais. Vărul primar al tatălui ei a fost căsătorit cu Josephine, viitoarea împărăteasă a lui Napoleon I, mama lui Eugene şi Hortense de Beauharnais. Fiica vitregă a Împăratului  Napoleon I, Hortense a devenit soţia lui Louis, efemer rege al Olandei,  fratele lui Napoleon I. Louis şi Hortense sunt părinţii împăratului Napoleon al III-lea, nepot de frate al Împăratului Napoleon I. Aşadar, Principele Carol de Hohenzollern este nepotul Împăratului Napoleon al III-lea. Iar fina Împăratului Napoleon al III-lea este doamna Hortense Cornu, pe care aţi cunoscut-o la Paris, după ce aţi terminat studiile la pension. Ştiu cât v-a apreciat şi cât s-a bazat pe micile Dumneavoastră servicii, ca să spun aşa.

-Înţeleg, deci eu va trebui să am, grijă ca Împăratul Napoleon să fie de acord ca nepotul lui să devină Principele nostru.

-Mereu am admirat inteligenţa sclipitoare a Excelenţei voastre. Este numai un aspect al misiei Excelenţei Voastre.

-Vă ascult, Excelenţă!

-Va trebui ca după ce faceţi demersurile la Paris, să mergeţi în secret spre Prusia, unde va trebui să fiţi discret în spatele Principelui Carol şi a lui Ion Brătianu dacă Prinţul va decide să călătorească incognito pe Dunăre până la Turnu Severin. Serviciile secrete şi detectivii Austriei nu stau nici ei cu mâinile în sân. Trebuie să vedeţi dacă nu au vreun detectiv sau vreo agentă pe vaporul care îl va aduce pe Principe în ţară.

-Am înţeles. Vreau să vă cer un mic favor.

-Orice, Excelenţă!

-Nu este vorba de bani. Mereu, pentru ţara mea, am lucrat folosind banii familiei mele. Aş vrea ca să îmi obţineţi actele de călătorie trebuincioase pe un alt nume, atât pentru voiajul la Paris, cât şi pentru cel în Prusia, dar şi pentru drumul din Prusia, pe Dunăre, până la Turnu Severin. Ştiu că la Orşova, lucrătorii vamali austrieci  sunt cei mai scrupuloşi, mult mai atenţi decât cei de la Viana. V-aş sfătui să-l înştiinţaţi şi pe Excelenţa Sa, Domnul Brătianu. Cred că Principele Carol îşi va putea procura documentele necesare de la autorităţile din Prusia. V-aş ruga ca persoana care se va ocupa să aibă mână bună, fiindcă în caz contrar va trebui să  apelez eu la alte surse, dar va dura mai mult. Prefer să îl plătesc şi eu pe omul care va realiza documentele false de călătorie. Levantul are cei mai desăvârşiţi maeştri, dar mâna lor, pe cât de fină este la lucru, pe atât de lungă este la socotelile finale.

-Se vede spiritul de olteancă! spuse Nicolae Golescu.

-Şi Excelenţa Voastră sunteţi oltean după mamă. Scumpa domnă Zinca este  din Craiova, fiica ispravnicului de Mehedinţi. Cât îl priveşte pe vrednicul de pomenire, conul Dinicu, tatăl Excelenţei voastre, era un muntean energic ca o flacără. Păcat că s-a stins aşa devreme. Câte podoabe ale ştiinţei nu ar mai fi creat!

-  Mama ar fi încântată să-i faceţi o vizită după ce vom sfârşi cu bine misiunea la care tocmai ne-am angajat!

-O voi onora pe mama Excelenţei Voastre, Coana Zinca deîndată ce voi reveni la Bucureşti. Până atunci, binevoiţi ca una din prietenele mele care ţine un atelier de modă să îi trimită un pachet cu ultimele mătăsuri franţuzeşti sosite de la Paris şi un pachet cu sticlă de Murano adus din Italia.

-Este un efort mare, nu trebuie să vă deranjaţi!

-Prietena mea a avut nevoie de mine ca să îi rezolv nişte afaceri cu un negustor care nu i-a a adus mărfurile comandate fiind gata să închidă atelierul. Cum ea a vrut să mă plătească,deşi nu mai avea bani, eu am refuzat-o, dar ea a insistat să-mi facă aceste cadouri. Bunica mea spunea ”dar din dar se face Rai!”

-Toată admiraţia şi tot devotamentul meu!

-Deci, Excelenţa Voastră, Domnule Locotenent Domnesc, suntem înţeleşi. Când vom începe această afacere?

-În două zile sunt gata actele. A treia zi, plecaţi la Paris!

.................................

Romanul ” Misterele Rosei” va încerca să prezinte prin perspectiva scriitorului elemente de istorie, cultură, ştiinţă  şi civilizaţie românească pe care publicul le va afla cu plăcere dintr-un roman istoric scris  de către doamna scriitor Carmen Zamfirescu cu deosebită măiestrie şi  un stil ales, foarte cunoscut şi deosebit de apreciat de cititorii săi. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite