"860 de zile pe Amazon. O călătorie incredibilă". Aventurile lui Ed Stafford VIDEO

Ed Stafford, într-o călătorie plină de aventuri

În aprilie 2008, Ed Stafford pornea în aventura vieţii sale, la capătul căreia urma să devină primul om care a parcurs pe jos întreaga lungime a Amazonului. După aproape doi ani şi jumătate, străbătuse de la un capăt la celălalt întregul continent sud-american, ajungînd la gurile imensului fluviului Amazon.

Volumul lui Ed Stafford, 860 de zile pe Amazon. O călătorie incredibilă, a apărut la Editura Polirom. Traducere de Andra Hâncu.

Documentarul expediţiei lui Ed Stafford, Walking the Amazon, a fost difuzat de Channel 5.

Pericolele l-au întîmpinat la fiecare pas – aligatori, jaguari, vipere sau ţipari electrici, dar şi complicaţii provocate de răni şi de furtunile tropicale –, astfel că încercarea l-a supus pe Ed unor eforturi fizice şi mentale de neimaginat. 

A fost avertizat în repetate rînduri de localnici că va muri, a fost urmărit de băştinaşi înarmaţi cu macete şi reţinut sub acuzaţia de crimă. 860 de zile pe Amazon este jurnalul unei expediţii în premieră mondială, de-a lungul celui mai mare fluviu şi prin habitatul cu cea mai mare biodiversitate de pe pămînt.

„Toate generaţiile au nevoie de eroi; e încîntător că în sfîrşit există unul real.” (The Times)

Ed Stafford a fost căpitan în armata britanică pînă în 2002, după care a condus expediţii peste tot în lume. A lucrat alături de ONU în Afghanistan, unde a participat la organizarea primelor alegeri prezidenţiale. În august 2010 a devenit primul om care a străbătut pe jos întreaga lungime a fluviului Amazon, însoţit de un muncitor forestier pe nume Gadiel „Cho” Sánchez Rivera, o călătorie care a durat mai bine de doi ani. În anul 2012, performanţa lui a fost inclusă în Guinness Book of Records.

FRAGMENT

În dimineaţa de 2 aprilie am coborît la micul dejun, de astă dată cu tot cu rucsacurile noastre imense. Era prima dată cînd purtam în spate rucsacurile cu mîncarea pentru zece zile şi eram şocaţi de greutatea lor. Nu aveam cîntar la acea vreme, dar dacă stau să mă gîndesc, aş spune că aveau cam 48 50 de kilograme. Al lui Oz cîntărea mai puţin, deoarece el şi rucsacul lui erau mult mai mici, dar şi al lui trebuie să fi avut aproape 35 de kilograme. Oricine a plecat în drumeţie cu rucsacul în spate ştie că această greutate e în mod clar nebunie curată, mai ales dacă intenţionezi să mergi pe jos, de a lungul unui continent întreg, timp de un an (sau mai mult).
Noi ştiam toate lucrurile astea, dar problema era că picaserăm în capcană, gîndindu ne că era vorba despre o expediţie de 18 luni, şi nu că vom merge pe jos timp de trei săptămîni, pînă la Nevado Mismi. Ne angajaserăm să ţinem un jurnal online – ceea ce însemna că aveam cu noi un Macbook, un terminal de internet prin satelit şi o cameră digitală de persoană. Aveam două dispozitive de localizare menite să afişeze în mod automat poziţia noastră pe harta de pe site – amîndouă cam de dimensiunile şi greutatea unei cărămizi obişnuite. Voiam să filmăm un documentar, aşa că duceam o cameră de filmat HD, cinci baterii de rezervă, patru minicasete digitale şi o trusă de curăţare. Ginger TV ne ţinuse un instructaj de o zi şi jumătate în care învăţaserăm cum să filmăm. Scriam o carte, aşa că aveam cîteva jurnale rezistente la apă Rite in the Rain şi pixuri speciale, potrivite pentru orice vreme. Voiam să dăm interviuri prin radio şi să avem posibilitatea de a face apeluri de urgenţă, aşa că mai aveam un al doilea terminal de internet prin satelit cu o baterie de rezervă şi un telefon auxiliar care să l facă să funcţioneze ca telefon prin satelit.
Fiecare piesă din echipamentul electric avea un încărcător; majoritatea aveau cabluri de conectare. Fiecare piesă din echipament era într un sac individual cauciucat, alături de cîţiva pumni de săculeţe de siliciu pentru combaterea umezelii.
Toate acestea în afară de echipamentul de care aveam nevoie pentru drumeţie, cum ar fi corturile, îmbrăcămintea şi echipamentul de navigaţie. Acceptaserăm fiecare oportunitate sau idee care ni se oferise. „Ce mai contează încă 800 de grame?”, zîmbiserăm noi cu naivitate. Dar totul se adunase, ducînd la o greutate fenomenală, iar acum ne clătinam văzînd ce ne angajaserăm să facem.
Ne am luat rămas bun de la hotel şi am ieşit în stradă pentru a opri două mototaxiuri care să ne ducă pînă la plajă. Eu am luat o înainte cu două rucsacuri în primul taxi, în timp ce Luke şi Oz veneau cu următorul, avînd celălalt rucsac. Debordam de entuziasm şi nici măcar greutatea rucsacurilor nu mă putea împiedica să resimt exuberanţa pe care ţi o dă plecarea în aventură.
Am ajuns acolo. În faţa camerei de filmat, am dat interviuri cu „ultimele gînduri” şi am intrat în ocean încălţaţi cu bocancii de junglă, deoarece călătoria trebuia să fie cu adevărat o traversare a întregului continent pe jos.
Lăsînd oceanul în urma noastră, am pornit o pe plajă, cu picioarele afundîndu ni se în pietriş sub greutatea imensă, şi am început să schimbăm priviri. Gîfîiam după 100 de metri; după 400 eram terminaţi. Trebuia să mergem pe jos patru kilometri înapoi la Camaná, pentru a ajunge la punctul de pornire a rîului care şerpuia printre dealuri, şi pe măsură ce ne apropiam din nou de oraş, soarele era deja sus deasupra noastră. Eram conştienţi că toată lumea ne arăta cu degetul – dimensiunea rucsacurilor noastre atrăgea atenţia – şi încercam să păşim nepăsători, ca şi cînd am fi făcut asta tot timpul, fluturînd din mîini către mulţimea care rîdea de noi. Cînd am ajuns la hotel, mi a venit ideea să încărcăm materialul filmat la pornire şi un articol de blog profitînd de conexiunea wireless a hotelului, cît încă ne mai bucuram de luxul electricităţii.
Complet epuizaţi şi în stare de şoc, ne am grăbit cu toţii să acceptăm pretextul, iar cînd ne am lăsat jos rucsacurile, ne am gîndit că ar fi fost o prostie să nu luăm şi prînzul acolo. Am scris articolul de blog în timpul mesei de prînz; aproape de ora două după amiaza soarele era insuportabil. „Să mai rămînem aici încă o noapte şi să plecăm mîine?”, am îndrăznit eu să întreb. Din nou, sugestia a fost adoptată, deşi cu oarecare sfială, întrucît speraserăm să ne depărtăm binişor de Camaná în prima zi şi nu parcurseserăm decît cei patru kilometri de la plajă. Am comandat o bere.
„Mîine”, mi am spus eu, „o să ne trezim şi o să plecăm imediat în expediţie”. Abia dacă aveam idee ce ne aştepta şi acum era ca şi cînd am fi şovăit. Împachetaserăm mîncare pentru zece zile – avea să ne trebuiască atît de multă sau chiar mai multă? Aveam să găsim magazine pe traseu? Primiserăm cîteva descrieri sumare de la diverşi localnici, dar nu ne deranja prea tare. Necunoscutul făcea parte din farmecul expediţiei.
A doua zi dimineaţă ne am făcut din nou bagajele şi am plecat din hotelul cu aer condiţionat pentru ultima oară. Ne deciseserăm să pornim pe întuneric, fiindcă ne simţeam vinovaţi că nu ne dăduserăm destul silinţa în ziua precedentă, iar rucsacurile noastre păreau mai uşor de cărat cînd mergeam mîndri pe străzile pustii, devreme, la orele răcoroase ale dimineţii. (Ed Stafford, 860 de zile pe Amazon: o călătorie incredibilă, Polirom, Iaşi, 2015)