INTERVIU Scriitorul Éric-Emmanuel Schmitt: „M-am pierdut în deşert şi am stat 30 de ore sub cerul liber fără apă şi fără mâncare“
0
Scriitorul Éric-Emmanuel Schmitt, ale cărui cărţi sunt traduse în peste patruzeci de limbi şi vândute în toată lumea, povesteşte ce l-a inspirat să scrie romane încărcate de emoţie ca „Oscar şi Tanti Roz“.
Éric-Emmanuel Schmitt, unul dintre cei mai citiţi scriitori francezi contemporani, distins cu peste douăzeci de premii literare şi primind titlul Chevalier des Arts et des Lettres, priveşte farfuria din faţa sa şi zâmbeşte, în barul de lângă Hotelul Cişmigiu, unde e cazat. E 9.00 dimineaţa şi îşi ia micul dejun – o omletă simplă – înainte de a începe interviul. E la o zi după ce s-a aflat pe scena Ateneului Român din Bucureşti, unde a susţinut, pe 9 decembrie, o conferinţă moderată de Marina Constantinescu, la invitaţia Editurii Humanitas Fiction şi a Insitutului Francez.
Vine după un turneu în Statele Unite, unde a acordat peste 20 de interviuri. „După aşa un tur de forţă, când vreau să mă refac, stau singur“, povesteşte fără să lase să se vadă vreo urmă de oboseală. Glumeşte mult şi râde cu poftă. Şi-a lansat la Bucureşti romanul „Femeia în faţa oglinzii“, despre care recunoaşte că este inspirat de o femeie pe care a iubit-o în realitate şi care a murit. „Aceşti oameni, chiar dacă nu mai sunt printre noi, continuă să mă inspire“, povesteşte scriitorul.
„Weekend Adevărul“: Cum aţi simţit publicul de la Ateneul Român?
Éric-Emmanuel Schmitt: Am descoperit o nouă generaţie optimistă, o generaţie care vrea să rămână în România şi care este, în acelaşi timp, foarte deschisă către lume. Aş spune că aceştia sunt cititorii pe care i-am întâlnit la Bucureşti. În sală se afla un public de toate vârstele, fireşte, dar majoritatea făcea parte din această generaţie tânără care n-a cunoscut anii comunismului. Sunt tineri cu o anumită lejeritate. Obişnuiam să simt mai degrabă o tristeţe şi m-a bucurat că astăzi n-o mai regăsesc şi că văd, în schimb, vitalitate. Am mai fost o dată în România, în urmă cu doi ani, ca să văd o montare după piesa mea, „Variations énigmatiques“ / „Variaţiuni enigmatice“. Am cunoscut-o atunci pe fiica lui Eugen Ionescu şi tot atunci am mers să văd Carpaţii.
Găsiţi un sens în aceste călătorii în jurul lumii, rămâneţi cu ceva din ele?
Întotdeauna. În România, am descoperit ceva ce mi-a plăcut mult, faptul că cititorii sunt în acelaşi timp latini şi slavi. Pentru că aici există o importanţă a inimii, care e atât de slavă, şi intelectul, care este atât de latin. Simt că ei mă citesc aşa – şi cu inima, şi cu mintea, deci românii sunt nişte cititori care îmi convin. (Râde)
V-aţi născut la Lyon, locuiţi la Bruxelles. Tatăl dumneavoastră era fizioterapeut. Mama cu ce se ocupa?
Era profesoară de gimnastică. Mama a fost o mare campioană, atletă de prim nivel. A fost campioană a Franţei la sprint. Şi acum este în plină formă.
Ce fel de educaţie aţi avut în familie?
Tata mi-a oferit o educaţie care ar putea părea, într-un anume fel, ciudată. Când eram mic, mă lua cu el la spital. În fiecare joi şi în fiecare duminică dimineaţă mergeam împreună la spitalul unde erau copiii bolnavi, la centrul de reeducare pentru copii infirmi, la institutul pentru copii surzi... Asta mi-a dăruit o filosofie de viaţă sănătoasă. Copil fiind, deja gândeam că ceea ce este normal e să fii bolnav şi că ceea ce e extraordinar este să fii sănătos tun. Şi e bine să gândeşti aşa. Fiindcă suntem fragili. Cu toţii. Vulnerabili. Am avut şansa să nu cred niciodată că suntem nemuritori. Este un adevărat cadou pe care mi l-a făcut tata şi asta mi-a permis, mai târziu, să scriu „Oscar şi Tanti Roz“ – cartea mea preferată.
Cum interacţionaţi cu copiii bolnavi în spital? Eraţi şi dumneavoastră tot un copil...
La început, mă temeam. Da. Mă temeam de copiii infirmi. Şi, într-o zi, am început să mă comport normal. Mai precis, l-am atenţionat pe unul dintre copii fiindcă făcuse ceva care nu se cădea. Imediat m-am gândit: „Nu am dreptul să fac asta faţă de un copil infirm“. Dar tata mi-a zis: „Foarte bine!“. Pentru că, de fapt, mă comportasem normal. În faţa cuiva bolnav, vedem boala, nu mai vedem omul. Or, trebuie întotdeauna să vedem omul. Am resimţit atunci un sentiment al victoriei reuşind să văd persoana, omul şi să-i vorbesc normal, nu să mă las impresionat de handicapul lui.
Aveţi un simţ aparte al înţelegerii femeilor, al înţelegerii universului feminin care transpare în cărţile pe care le scrieţi. Cum este mama dumneavoastră?
E o femeie foarte frumoasă. Feminină. Când eram mic, îi vedeam mereu pe bărbaţi cum întorc capul şi-i privesc picioarele. Avea nişte picioare magnifice! Iar tata era foarte îndrăgostit. Ţin minte că îi desena chiar el modelele pentru rochiile de seară. E şi o femeie foarte tandră, plină de dragoste şi, chiar şi astăzi, plină de bucurie. Cred că bucuria care există în cărţile mele e ceva ce mi-a transmis mama. E genetică şi existenţială. Din când în când, călătorim şi acum împreună – râde tot timpul, face glume, şi eu râd şi mă amuz odată cu ea.
În copilărie ce vă plăcea să faceţi?
Eram un copil solitar. Îmi plăcea mult să visez, să citesc şi să-mi petrec timpul cu animalele. Aveam prieteni, dar puteam foarte bine să stau multe zile fără să-i văd deloc, nu mă deranja, pentru că citeam „Cei trei muşchetari“ – deci eram şi eu un muşchetar, pentru că ascultam muzică şi luam lecţii de pian. Şi astăzi muzica are o importanţă crucială în viaţa mea. Încă de mic am început să scriu. Am scris primul roman când aveam 11 ani. Mai târziu, la liceu, adaptam texte pentru piesele de teatru ale liceului. Apoi, am scris prima piesă în care aveam şi să joc, tot la liceu, la vârsta de 16 ani. De când mă ştiu, am scris. A fost ceva natural, chiar dacă n-am înţeles din prima. Toată lumea îl diagnosticase pe Eric ca scriitor. (Râde)
Care era subiectul romanului pe care l-aţi scris când aveaţi 11 ani?
Era o povestioară inspirată de un personaj dintr-un roman poliţist de început de secol XX care se numea Arsène Lupin, un gentleman, foarte chic, un fel de Robin Hood aristocrat.
Povesteaţi într-un interviu că romanul „Femeia în faţa oglinzii“ este inspirat de o femeie pe care aţi iubit-o şi care a murit.
Am spus asta? (Râde) Sunt surprins, pentru că de obicei nu-mi place să vorbesc despre viaţa privată. Însă e adevărat. Oamenii pe care i-ai iubit rămân mereu prezenţi... Sunt, de multe ori, în muzică. Atunci când ascult o anumită compoziţie, mă gândesc la cineva care nu mai este. Aceşti oameni sunt şi în cărţi, ca sursă de inspiraţie. Chiar dacă nu mai sunt printre noi, continuă să mă inspire.
În viaţa de zi cu zi, când nu scrieţi sau nu călătoriţi, ce vă place să faceţi?
Ador să mă plimb. Am trei câini – iubesc foarte mult animalele. O să sfârşesc ca Brigitte Bardot, sunt sigur. (Râde) Sunt din rasa Shiba Inu, câinele japonez, cum i se mai spune. Arată ca nişte vulpi. Şi vorbesc cu ei. De mic îmi place să vorbesc cu câinii, cu animalele. Comunic foarte bine cu animalele. Nimeni nu mă crede, dar chiar ştiu să vorbesc cu ele. Îmi mai place să cânt la pian – dar nu de unul singur, ci să acompaniez o cântăreaţă, un violonist, un violoncelist, deci să fac muzică alături de alţii. Şi-mi mai place foarte mult să călătoresc.
Dacă aţi putea fi o operă de artă, v-ar plăcea să fiţi o partitură de Mozart. De ce?
Pentru mine, muzicienii sunt mai mult decât muzicieni. Sunt nişte ghizi ai spiritului. Sunt filosofi care te ajută să trăieşti. Mozart m-a învăţat să fiu bucuros, optimist. Şi Beethoven. Şi Mozart, şi Schubert m-au învăţat şi să accept tristeţea. În viaţă sunt şi multe momente triste, dar Mozart şi Schubert ştiu să transforme tristeţea în frumuseţe. Atunci, dacă tristeţea e frumoasă, o accept mai uşor, încep să o iubesc. Muzicienii ne dăruiesc adevărate filosofii. Viaţa mea spirituală e influenţată din plin de marii muzicieni.
Sunteţi cunoscut nu doar ca romancier, ci şi ca dramaturg – primele dumneavoastră succese au fost piesele de teatru. Vă mai amintiţi când aţi fost pentru prima dată la teatru, ca spectator?
Aveam 10 ani. Mama ne-a luat pe mine şi pe sora mea mai mare să vedem „Cyrano de Bergerac“ de Edmond Rostand, cea mai populară piesă de teatru franceză. Am fost bulversat. Atunci am vărsat primele mele lacrimi altruiste. Cyrano crede că nimeni n-o să-l iubească pentru că are nasul foarte mare. Eu eram un copil foarte iubit. Deci problema lui nu era şi problema mea şi, cu toate acestea, simţeam compasiune pentru un personaj atât de diferit de mine. A fost pentru prima dată când am conştientizat că pot fi interesat atât de puternic de altcineva. A fost pentru prima dată când nu plângeam pentru că mi se întâmplase ceva mie, ci pentru că simţeam compasiune pentru cineva diferit care trăia o dramă. Momentul m-a bulvesat fiindcă m-a făcut să ies din mine însumi şi m-a aruncat în pielea celuilalt. Deci a fost, în fapt, o experienţă atât de umană, de înţelegere a condiţiei omului. Aveam 10 ani şi plângeam. Şi-n acel întuneric, începusem să mă simt prost gândindu-mă că plâng. Când s-a aprins lumina, am văzut că în sală alţi 800 de oameni plângeau. Genial. Pur şi simplu vibram unii cu ceilalţi, împărtăşeam emoţia. Când am ieşit, i-am spus mamei: „Vreau să fac asta!“. M-a întrebat: „Ce?“. Şi eu am răspuns: „Vreau să fac o lume întreagă să plângă“. „A, vrei să te faci actor?“, a revenit mama. „Nu, nu. Autor.“
De ce este importantă emoţia pentru dumneavoastră?
Formaţia mea este de intelectual. Dar cred că intelectualitatea nu trebuie trăită separat de emoţie. De cele mai multe ori, emoţia e mai puternică decât intelectul. Graţie emoţiei, putem schimba atitudini, prejudecăţi... Când am scris „Domnul Ibrahim şi florile din Coran“, m-am folosit de empatie şi de emoţie pentru a-l face pe cititor să devină mai tolerant. Dacă aş fi scris un eseu filosofic despre toleranţă, cine l-ar fi citit? Am ales să scriu această poveste care e citită în întreaga lume şi care este despre acceptarea celuilalt... Un intelectual nu trebuie să renunţe la emoţie. Când scriu o frază, ea vibrează şi în inima mea, şi în mintea mea: este peste tot.
În ce fel v-a influenţat familia stilul literar, există o conexiune? Aţi povestit frumos în discuţia cu publicul român la Ateneu despre bunicile dumneavoastră şi despre plăcerea cititului.
Bunica Schmitt venea dintr-o familie de ţărani unde erau şapte copii, ea fiind chiar al şaptelea copil. Nu aveau bani. La 14 ani a părăsit şcoala şi a început să muncească. Amândouă bunicile erau femei foarte inteligente, care, însă, au trebuit să muncească cu mâinile. Şi le plăcea foarte mult să citească. Era revanşa lor. Erau femei inteligente, dar fără cultură, fără instruire. Aşa că mereu, când scriu, am în minte că vreau să fiu citit de ele. Pentru mine e foarte important să nu trădez nici mediul lor, nici mediul în care mă aflu acum, cel al intelectualilor. Îmi doresc ca lumea să înţeleagă şi să iubească ce scriu chiar dacă nu sunt oameni instruiţi. Dacă suntem cultivaţi, sigur, putem să vedem anumite nuanţe, intertextualităţi, dar ce îmi doresc în primul rând este să nu-i trădez nici pe părinţii mei, nici pe prietenii mei. Şi cred că de aceea am succes.
Există un moment special în viaţa dumneavoastră, unul pe care îl consideraţi un reper şi care a inspirat cartea „Noaptea de foc“, în curs de apariţie şi în limba română, la Editura Humanitas. Ce s-a întâmplat?
M-am pierdut şi am stat timp de 30 de ore singur într-un deşert din Sahara, în zona muntelui Hoggar (n.r. – Ahaggar). Nu aveam nimic de băut şi nimic de mâncare. Am petrecut o noapte aşa, sub cerul liber într-o stare de angoasă, de incertitudine. M-am gândit că acea noapte va fi o noapte a fricii. Însă, din contră, s-a dovedit a fi o noapte a bucuriei. Şi a încrederii. În acea noapte, în deşert, am înflorit. A fost o noapte de-a dreptul mistică. Îmi amintesc extazul – un corp în nisip, celălalt – care vine să îl întâlnească. Emoţia. Mesajul pe care l-am simţit: că totul are un sens. A fost o mare surpriză, pentru că eram un ateu agnostic, instalat foarte bine în agnosticismul meu, nu-l căutam pe Dumnezeu şi nu eram interesat de viaţa spirituală a credincioşilor, a creştinilor. Mă pasiona, dar nu voiam să cred în Dumnezeu. A fost un moment de graţie care mi-a fost dăruit şi care mi-a schimbat viaţa. Am avut impresia că m-am născut pentru a doua oară. Tot ce am scris după aceea a fost marcat de această experienţă şi cred că atunci a avut loc cu adevărat şi naşterea mea ca scriitor. Înainte scriam, şi ştiam că scriu bine, dar era un scris plin de vid. Deşertul a fost momentul care m-a armonizat. Ca un acord la pian. Mintea, inima, corpul – toate funcţionează împreună. Astăzi, când scriu o frază, totul e acolo, împreună. Experienţa mi-a dat în faţa propriilor ochi şi o legitimitate în a lua cuvântul. Atunci am căpătat o profundă dragoste pentru viaţă. Şi am scăpat de frică. Nu spun că vreau să mor, dar nu mă tem de moarte. Înainte, mă temeam de moarte pentru că eram centrul. În mijlocul deşertului, nu mai eşti tu centrul pământului. Frica de moarte e o treabă narcisistă, egocentrică – ce poate fi mai grav decât să dispari? Acum am sentimentul că aparţin întregului univers.
V-aţi descrie drept un mistic?
Câteodată mistic, câteodată filosof. Nu sunt nici primul însă, nici ultimul. (Râde) Cred că e important să trăieşti în acelaşi timp raţiunea filosofului şi clipa misticului. Dacă mă întreabă cineva: „Există Dumnezeu?“, raţiunea va răspunde „nu ştiu“. Misticul va spune: „cred că da“. Deci funcţionează numai împreună. Şi nu trebuie confundate. A şti şi a crede sunt două lucruri distincte. Nu-mi plac cei care le confundă – fundamentaliştii atei sau fundamentaliştii religioşi. Fundamentaliştii atei i-au dat pe Stalin, pe Hitler, iar cu fundamentaliştii religioşi vedem astăzi chiar sub ochii noştri ce se întâmplă... E foarte important ca raţiunea să fie puternică şi la fel să fie şi credinţa.
Faceţi parte din generaţia anilor ’60, o generaţie decimată de SIDA şi v-aţi pierdut mulţi prieteni astfel.
După ce mi-am petrecut copilăria prin spitale alături de tatăl meu, mi-am petrecut maturitatea în spitale alături de prieteni. Totuşi, asta mi-a dat un sentiment al preţuirii vieţii. M-a învăţat că trebuie să trăieşti fiecare clipă. În „Oscar şi Tanti Roz“, băieţelul spune: „Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi prima“. Tolstoi spunea: „Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima“. Trebuie să-l întrebăm pe Tolstoi de ce a ales să formuleze aşa. (Râde) Lumea spune „La revedere!“, eu spun mereu „O zi bună!“.
Vă consideraţi timid sau extrovertit?
N-am ştiut niciodată dacă sunt timid sau extrovertit. (Râde) Pentru că sunt mai pasionat de alţii decât de mine însumi. Uneori stau pe margine şi observ, dar în acelaşi timp, am un temperament care mă face să fiu remarcat. (Râde)
Care e o calitate a misterului pe care o preţuiţi?
Faptul că te face să gândeşti. Misterul e contrarul enigmei. Enigma e o problemă care are o soluţie. Într-un roman poliţist, unde există o enigmă, există şi o soluţie, nu? Un mister, în schimb, este o problemă care nu are o soluţie. Te face să reflectezi, să simţi, te incită, te provoacă. Iubesc misterul pentru că viaţa umană e făcută din mai multe întrebări decât din răspunsuri. Suntem animale locuite de întrebări. Iar răspunsurile la aceste întrebări sunt diferite pentru fiecare. Sunt cele care ne diferenţiază sau ni se opun. Şi este important să realizăm că suntem cu toţii fraţi ai întrebărilor. Umanul e o interogaţie. Trebuie să respectăm diferenţa răspunsurilor.
„Toate poveştile mele îşi au originea în filosofie şi în psihologie, în căutarea sensului. Fiindcă rolul cărţilor, al pieselor de teatru, al filmelor este să ne ajute să trăim“, spuneaţi la un moment dat. Din această perspectivă, cum aţi spune că este viaţa dumneavoastră?
Am impresia că sunt un servitor, în slujba personajelor şi a ideilor pe care le am în cap. Când personajele din capul meu îmi spun: „Trebuie să fiu un roman!“, devin un romancier, când îmi spun „Trebuie să fiu o piesă de teatru!“, încep să lucrez la o piesă de teatru, iar pentru un personaj care vrea să fie un film, devin cineast. Mă supun, mă supun, mă supun!
Distins cu Premiul Goncourt
Numele:
Éric-Emmanuel Schmitt
Data şi locul naşterii:
28 martie 1960, Lyon, Franţa
Studiile şi cariera:
În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie.
Scrie teatru şi ficţiune.
Este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate (2001).
Volumele sale care alcătuiesc „Ciclul invizibilului - Milarepa“ (1997), „Domnul Ibrahim şi florile din Coran“ (2001), „Oscar şi Tanti Roz“ (2002) şi „Copilul lui Noe“ (2004) s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri
din numeroase ţări.
Éric-Emmanuel Schmitt este autorul a patru volume de povestiri: „Odette Toulemonde şi alte
povestiri“ (2006), „Visătoarea din Ostende“ (2007), „Concert în memoria unui înger“ (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, şi „Cei doi domni din Bruxelles“ (2012).
În 2008, publică romanul „Ulysse from Bagdad“, în 2011, „Femeia în faţa oglinzii“, în 2013, „Papagalii din Piaţa Arezzo“, în 2014, dipticul „Elixirul dragostei şi Otrava iubirii“, iar în 2015, „Noaptea de foc“.
Se încarcă comentariile...
