Îi înţeleg tot mai puţin pe tinerii critici

Volumul „Vino cu mine ştiu exact unde mergem“, de Dan Sociu, a fost analizat de Bogdan-Alexandru Stănescu într-o cronică – text semnificativ pentru felul în care e abordată literatura azi.

L-am ascultat la Salon du Livre de la Paris pe Vlad Moldovan vorbind despre ce fel de literatură scriu tinerii noştri contemporani. Am citit „Critica de export“ a lui Andrei Terian, ca şi recenziile care au întâmpinat-o (în „România literară“, inclusiv), ca să văd cum stăm cu „teoriile, contextele şi ideologiile“ în materie de critică şi istorie literară tânără.

Mi-am confruntat impresiile de lectură a poeziilor lui Dan Sociu din „Vino cu mine ştiu exact unde mergem“ (ce titlu semnificativ!) cu ale comentatorilor (toţi, tineri), ca să înţeleg cum concep tinerii critica de întâmpinare. O s-o fac şi cu privire la „Boddah speriat“, de Ionuţ Chiva. Cum se vede, încerc să mă ţin la curent nu numai cu literatura, dar şi cu critica generaţiei 2000. 

Modalitatea şi criteriile analizei

Fiecare lucru la timpul său. Despre cartea lui Terian, am scris deja în altă parte. Mă voi ocupa acum de o recenzie a lui Bogdan-Alexandru Stănescu la volumul lui Dan Sociu publicată în „Observator cultural“ din 20-26 martie. Să spun din capul locului că volumul mi s-a părut interesant. Dan Sociu este neîndoielnic unul din poeţii cei mai valoroşi ai generaţiei. Nu însă aprecierea valorii cărţii este tema însemnărilor de faţă. Nici aprecierea gustului recenzentului. M-au interesat modalitatea şi criteriile analizei.

Recenzentul începe cu, cel puţin pentru mine, o surpriză şi anume respingând părerile pe care le-a descoperit despre carte pe net. Nu ne spune de la ce autorităţi în materie emană ele. Să trecem! Că una din păreri nu are decât o legătură ocazională cu poezia lui Sociu (refuzul premiului ICR), e adevărat, dar a o pune în aceeaşi oală cu cea conform căreia ar exista în poezia lui Sociu o influenţă a unor poeţi traduşi de el însuşi (Seamus Heaney, Charles Bukowski şi Cummings) nu e o idee bună. Mai ales, ţinând cont de cum o respinge Stănescu: „... A spune că un poet de 35 de ani, aflat la 11 ani de la debut, e influenţat de Heaney, Bukowski şi Cummings, e, îmi cer scuze, o gogomănie“.

Poate fi greşită, dar gogomănie nu este. Respingerea implică absolutizarea originalităţii unui poet. Nici cei mai mari nu exclud astfel de influenţe. Îi fac lui Stănescu creditul că ar putea da el însuşi destule exemple. Mai întrevăd o consecinţă a scoaterii lui Sociu dintr-un lanţ firesc şi necesar.

Examinând cu acuitate caracterul metaliterar al majorităţii poeziilor din volum, deşi într-un stil cam pretenţios, motiv pentru care nu citez, ci rezum, Stănescu conchide, şi are dreptate, că e vorba de arte poetice promovând antipoezia, antiliteratura şi, în definitiv, contestând rolul poetului ca şaman şi iluzionist. „Nu cunosc, în clipa de faţă, un poet român contemporan care să dea atâta atenţie simbiozei formă-conţinut“, scrie Stănescu. Las la o parte faptul că toţi poeţii adevăraţi comit simbioza cu pricina în chip firesc. Dar iat-o, scoţând din nou capul, ideea originalităţii fără influenţe.

Ieşirea din metaforă

Despre ce e vorba totuşi? În anii 1960, A.E. Baconski lansa teza „ieşirii din metaforă“. Ceea ce însemna preferinţa pentru o poezie în care realul să nu fie transfigurat, ci „redat“ în toată platitudinea lui. Teza n-a avut succes în poezia generaţiei 1960, metaforică şi evazionistă, prin reacţie la „reportajele“ poetice realist-socialiste anterioare. Abia spre finele anilor 1970, ieşirea din metaforă a devenit procedeu curent la Sorescu din „La Lilieci“ sau la Petre Stoica din „Un potop de simpatii“. Stănescu pare să nu ştie ce şoc a fost pentru o parte a criticii.

Procedeul va fi  preluat de unii din poeţii generaţiei 1980, Iaru, Cărtărescu, Stoiciu şi alţii. Sociu calcă pe urmele lor, chiar dacă poeziile (nu toate!) din volumul de faţă sunt arte poetice mai mult sau mai puţin explicite. A ignora moştenirea înseamnă a cantona poezia lui Sociu într-o insulă. Prezenteismul tinerilor critici face imposibilă înţelegerea evoluţiei naturale a literaturii.

Mi s-ar fi părut normal să constat nu doar cum primeneşte Sociu (care chiar o face, deşi Stănescu stăruie a-l pune la adăpost de influenţe) vechea ieşire din metaforă, dar şi cum trebuie ea raportată la metaforizarea intensă care a caracterizat modernismul, inclusiv acela din anii 1960. Avem cel puţin două arte poetice moderne contrare celei postmoderne a lui Sociu, la Blaga şi Barbu. În locul lui Stănescu, mai ales dacă voiam să stabilesc originalitatea lui Sociu, aş fi amintit de „eu nu strivesc corola de minuni a lumii“, celebrul vers al lui Blaga, sau de „tăind pe înecarea cirezilor agreste/ un joc secund mai pur“, prin care Barbu sugerează o răsturnare similară a realului în adâncul unor metafore ontologice.

Concluzia este că un poet absolut original n-ar fi decât o curiozitate a literaturii. Convingerea cu pricina le-a fost fatală avangardiştilor. Originalitatea e dată de locul ocupat în seria literară naturală. Identitatea e un raport. Cui i-e frică de influenţe, originalitatea însăşi îi rămâne inabordabilă. Am constatat acest lucru şi scriind mai demult despre prematur dispărutul prozator Sorin Stoica. Încep să cred că nu neapărat talentul analitic le lipseşte tinerilor cronicari literari, ci cultura literară. De aceea îşi şi fac un titlu de glorie din a ignora influenţele şi afinităţile.   

Îi înţeleg tot mai puţin pe tinerii critici.