În amintirea unui mare poet al limbii române

În fiecare an, la 20 iulie, ne copleşeşte şi ne tulbură amintirea marelui poet al limbii române Adrian Păunescu, intrat în eternitatea spiritualităţii naţionale. Sunt, astfel, ani de când poezia şi civismul marelui poet ne îndeamnă ca o datorie să-i sărbătorim amintirea.

Poezia lui, ca şi acţiunea lui civică, au răscolit conştiinţa noastră identitară, ca un apel curajos şi tulburător adresat contemporanilor şi urmaşilor săi la apărarea limbii române, văzută ca o patrie şi la identitatea naţională şi verticalitatea noastră la înălţimea zbuciumatei noastre istorii.

Poezia lui rămâne până astăzi – şi va rămâne – dominanta operei şi a întregii lui vieţi, închinate iubirii drept cel mai nobil sentiment uman.

M-a legat strâns de el - aşa cum am mai avut prilejul să spun - o prietenie care a determinat şi întreaga mea scriere romanescă şi cetăţenească, începând cu emblematicul (pentru mine) roman „Nişte ţărani”, tocmai de aceea dedicat lui.

A fost o prietenie şi de familie scriitoricească, şi de sentimente de fraţi de cruce, prietenie care fiinţează şi astăzi între mine şi familia mea şi urmaşii lui, soţia lui, Carmen, a fiului, Andrei Păunescu, şi a fiicei, poeta Ana Maria Păunescu, învestită, la rândul ei, cu un nobil har al poeziei.

Recunoaşterea virtuţilor marelui poet şi patriot Adrian Păunescu rămâne şi astăzi la fel de vie şi răscolitoare şi este primită, cum s-a văzut, prin renaşterea Cenaclului Flacăra de faimă naţională, datorită lui Andrei Păunescu, şi prin săptămânalul, simbolic intitulat Flacăra lui Adrian Păunescu, datorită Anei Maria Păunescu.    

Astfel, 20 iulie a devenit şi o emoţionantă zi a culturii române.