În viforniţele politice s-au născut conflictele omeneşti

Am luat cu mine la Găgeşti-Deal Publicistica lui Arghezi şi volumul VII din Proza lui Cehov. Pentru norma de 10 pagini pe zi din fiecare, stimulent, ca un păhărel de ţuică dat pe gât de un lucrător cu cazmaua, al inspiraţiei mele, nevoite să fie biciuită.

Lucrez în Chioşc, biroul meu de lucru, dat şi la televizor. Am dus la Găgeşti-Deal şi le-am aşezat pe rafturile de sârmă din Căsuţa de lemn din grădină, cărţile şi broşurile cu literatură proletcultistă. Din motive care-mi scapă (nu exclud oboseala cronică, adâncită din patima nesăbuită cu care trăiesc vremelnicul politicii de azi, eu, om bătrân, cu o experienţă de aproape jumătate de secol a zădărniciei), paginile din cei doi nu mi-au biciuit inspiraţia.

Tudor Arghezi, ca publicist, are multe pagini obosite, ivite din nevoia de a scrie zilnic, dar şi dintr-un anume mecanism al pamfletului, repetat deja până la indigestie.

Cehov din acest volum VII nu mai are farmecul seducător al lui Cehov din volumele anterioare. Peste prozatorul schiţelor scurte, genialul descoperitor de Lumi într-un ciob de viaţă, a dat buzna năravul trăncănelii filosofice, de care sunt bolnavi toţi clasicii literaturii ruse.

Locul personajelor şi întâmplărilor magistral schiţate, din câteva linii, l-au luat monologurile şi dialogurile filosofice morale, menite a da curs părerilor lui Cehov.

Intrând însă în Căsuţă, ca să caut ceva, pe un raft de sus, privirile îmi cad pe romanul lui Petru Dumitriu, „Pasărea furtunii“, apărut în 1957. L-am citit întâi şi-ntâi pentru Istoria literaturii proletcultiste. Mai precis pentru un capitol al acesteia, consacrat revizuirilor aiuristice, la care-l obliga pe autor în anii comunismului dogmatic, schimbările politice. Prima ediţie a fost făcută ţăndări de critică, pentru că finalul nu corespundea optimismului obligatoriu pentru o întâmplare din socialism. Oportunist de geniu (ca şi alţii, de altfel, Sadoveanu, Arghezi), negustor cu vremurile sub care stă bietul om, Petru Dumitriu s-a grăbit să refacă finalul pentru ediţia a doua.

A venit timpul Dezgheţului. Această a doua ediţie a fost măcelărită pe motiv de idilizare a vieţii. De aceeaşi critici literari care denunţaseră prima ediţie drept întruchiparea pesimismului mic-burghz. Petru Dumitriu s-a grăbit să trântească o a treia ediţie, de data asta aproape reluând-o pe prima. Această a treia ediţie, din 1957, stă pe raftul de sus al dulapului de sârmă. Celelalte două au rămas la Bucureşti. Ca şi alte scrieri oportuniste, ale lui Petru Dumitriu, „Pasărea furtunii“ nu e o capodoperă. Geniul scriitorului a intuit, dincolo de conflictul de clasă, conflictul politic, să-i zicem, conflictul omenesc.

Pentru propaganda stalinistă confruntarea dintre sărac şi chiabur era o ciocnire de clasă. Pentru propaganda anticomunistă e un conflict artificial, născocit de literatura proletcultistă. În realitate – zice propaganda anticomunistă – săracul se iubea cu chiaburul, vizitiul se pupa cu ciocoiul. Comunismul, impus de Armata Roşie, ar fi tulburat această armonie de stup de albine. Nici vorbă de aşa ceva.

Ca de atâtea ori în Istorie, viforniţele politice au fost cadrul în care s-au născut şi au înflorit conflictele omeneşti. Petre Petre din „Răscoala“ nu e ţăran răsculat, ci om. Când dă de Nadina, ciocoaica, ispititoare sexual, uită că aparţine clasei ţărani săraci.

Proza lui Petru Dumitriu rezistă, chiar şi când a fost scrisă sub comandă proletcultistă, prin concretizarea conflictului de clasă în conflictul dintre oameni. Conflictul din „Pasărea furtunii“ e cel dintre doi oameni, ivit şi amplificat de dragostea pentru aceeaşi femeie. Pe vremea cînd conduceam SLAST, m-am zbătut să pot publica în serial, pe ultima pagină, „Pasărea furtunii“. Dacă nu mă înşel, dactilografiasem ediţia din 1957 şi o trimisesem la CC al UTC împreună cu un text care argumenta publicarea în termenii de atunci, concentraţi pe educarea socialistă. Nu mai ţin minte dacă serialul a fost publicat. Cred că nu.

Ce mă apucase? La lectura cărţii mă dăduseră peste cap paginile de început, cele despre furtuna pe mare. Pregătirea furtunii, dezlănţuirea, zbaterea oamenilor pentru a supravieţui Ciocanului meteorologic, mă impresionaseră până la rău sufletesc, atât de măiastru erau surprinse. Acum când dau cu ochii de cotorul cărţii, îmi spun că măcar acum, în cele câteva zile de stat la Găgeşti, să citesc „Pasărea furtunii“, cu creionul în mână. Fără a mai respecta norma de 10 pagini pe zi.

N.B. N-am citit-o. Evenimentele politice dând în clocot, a trebuit să intervin telefonic pe la tot felul de trăncăneli televizate. La plecare, duminică dimineaţa, intrând în căsuţă ca să iau ceva (pipele electronice) am dat cu ochii de „Pasărea furtunii“, de pe raft. Şi din nou m-am bodogănit pentru patima imbecilă cu care trăiesc vremelnicul politicii, lăsând deoparte Cărţile.