„Încetează cu minciunile tale“, un roman-confesiune semnat de francezul Phillipe Besson, descrie povestea de dragoste dintre doi adolescenţi homosexuali

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nou în colecţia „Biblioteca Polirom,  „Încetează cu minciunile tale“, un roman-confesiune semnat de Phillipe Besson a fost numit „Un Brokeback Mountain franţuzesc”, Romanul a fost distins chiar în anul apariţiei cu Prix Psychologies du roman inspirant şi Prix Maison de la Presse 2017. Adevărul.ro publică un fragment din roman, în avanpremieră.

„Încetează cu minciunile tale“,  de Philippe Besson, este roman-confesiune de o francheţe pe alocuri frapantă, împrumută drept titlu o expresie pe care mama scriitorului i-o repeta acestuia în copilărie, în momentele de exasperare. După multă vreme, zărind în holul unui hotel o siluetă care i se pare vag familiară şi îi răscoleşte amintiri neliniştitoare, scriitorul matur hotărăşte să mărturisească în sfârşit adevărul. Astfel iese la iveală povestea secretă de dragoste pe care a avut-o la 17 ani, în perioada bacalaureatului, cu un coleg de liceu din Barbezieux. O relaţie pe cît de scurtă, pe atît de intensă şi, tocmai de aceea, cu neputinţă de uitat, în care cei doi adolescenţi, Philippe şi Thomas, s-au aruncat cu toată impetuozitatea şi inocenţa vârstei.

"Încetează cu minciunile tale", de Philippe Besson, a apărut în această săptămînă în colecţia „Biblioteca Polirom”, în traducerea lui Laurenţiu Malomfălean, disponibil în librării şi pe siteul editurii

„În copilărie, mama îmi repeta întruna: «Încetează cu minciunile tale». Se pare că mă pricepeam atît de bine să scornesc poveşti, încît nu mai ştia să desluşească adevărul de neadevăr. Mai tîrziu mi-am făcut o meserie din asta, am devenit romancier. Şi iată că astăzi, în sfîrşit, îi dau ascultare mamei: spun adevărul. Pentru prima dată. În cartea asta”, spune autorul Philippe Besson.

„Încetează cu minciunile tale e o compoziţie pe cît de puternică, pe-atît de tulburătoare, un roman delicat, o cronică a anilor 1980 – cînd libertatea exista, SIDA, încă nu –, o poveste despre perioada maturizării, cu experienţele şi tatonările ei”, s-a scris în Madame Figaro.

Scriitor, dramaturg şi scenarist, critic literar şi autor de emisiuni de televiziune, Philippe Besson (n. 1967) este unul dintre autorii cei mai importanţi ai generaţiei sale. Primul său roman, En l’absence des hommes, publicat în 2001, a cunoscut un mare succes de public şi de critică, primind Premiul Emmanuel-Roblès. În acelaşi an îi apare romanul Son frère, ecranizat în 2003 de Patrice Chéreau, film care va fi distins cu Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin. Următorul, L’Arrière-saison (2002), va fi recompensat cu Marele Premiu RTL-Lire în 2003, an în care îi apare un al patrulea roman, Un garçon d’Italie, nominalizat la premiile Goncourt şi Médicis. Din acest moment se va dedica scrisului, publicând încă 13 titluri, printre care se numără şi Les Passants de Lisbonne (Rătăcitori prin Lisabona, Polirom, 2016).

FRAGMENT

„Încetează cu minciunile tale“

image

"Am descoperit cinemaul cu patru ani în urmă, când am părăsit satul, locuinţa de deasupra şcolii, teii, pentru a veni să ne instalăm la Barbezieux : a fost o revelaţie. Un cinema totuşi modest : puţine locuri, puţine posibilităţi, puţine proiecţii, dar pentru copilul debarcat din sat, copilul care trebuia obligatoriu să meargă la culcare în fiecare seară la opt şi jumătate, căruia îi era imposibil să ciupească fie şi doar câteva minute suplimentare, în ciuda rugăminţilor, şiretlicurilor, maimuţărelilor, şi care nu a văzut niciodată vreun film, este o nouă lume. Îmi place din prima întunecimea sălii, fotoliile moi, adânci, cu spătar basculant, maro (pe atunci, maroul nu e o culoare oribilă), ecranul gigantic (în amintire, aşa e ; în realitate, ceva mai puţin), mirosul de pop corn (dar şi de mucegai, ca şi cum ar domni o umezeală permanentă). Chiar şi genericul cu Jean Mineur  îmi place, îl aştept pe puştiul ăsta zâmbitor ce şi aruncă târnăcopul într o ţintă, ştiu că l va înfige în centru, că o să fie afişat un număr de telefon, filmul poate începe. La doisprezece treisprezece ani, nu mă duc să văd filmele pentru vârsta mea, de exemplu animaţiile lui Walt Disney, cred că nu le am văzut nici ulterior vreodată, nu am corectat carenţa aceasta originară, nici filmele de acţiune ori science fiction, nici măcar Prima iubire , pe care adolescenţii îl ştiu pe dinafară, instinctiv nu mă interesează, nu, eu aleg filmele pentru bătrâni, ale lui François Truffaut, André Téchiné, Claude Sautet, de asemenea filmele scandaloase precum Bărbatul rănit  al lui Chéreau, sau Posedată  al lui Żuławski. Când i o mărturisesc lui Thomas, el spune : nu mă miră.

Chiar şi aşa, adaugă : chiar ai văzut Bărbatul rănit ? Îi spun că e unul dintre cele mai mari şocuri simţite vreodată, şi nu doar cinematografic, bineînţeles. Pentru întâia oară, văd homosexualitatea proiectată pe ecran şi, în plus, într o manieră crudă, directă, fără complexe.

Îi povestesc lui Thomas despre murdăria şi graba din gară, despre promiscuitatea gălbuie a pisoarelor, despre amestecul de curve şi vagabonzi, despre senzaţia foarte limpede că rahatul şi slobozul put. Îi povestesc despre traficul de sentimente, despre marginalitate, despre corpurile ce se caută, se grăbesc, se despart violent. Îl simt dezgustat. Spune că nu asta e. Nu spune propoziţia până la capăt. Nu spune : nu asta e homosexualitatea. Nu e în stare să pronunţe cuvântul ; de altfel, o dată nu îl va pronunţa. Spune : asta dă o imagine scârboasă. Îmi aduc aminte expresia : imagine scârboasă, pe care o foloseşte în loc de : viziune nefericită, de exemplu. Unii i au reproşat asta lui Chéreau. Obiectez şi spun că se înşală, că înainte de toate este vorba de o poveste de dragoste, de pasiunea unui adolescent pentru un bărbat, că nu poţi arăta ceva mai pur decât acea dragoste. Vorbesc despre puritatea iubirii nebune. Spune că nu se va duce niciodată să vadă filmul. […]


În iarna acestui 1984 ce se îndreaptă spre sfârşit, filmul pe care abia aştept să îl văd e Golanii , de Coppola, anunţat drept continuarea la Proscrişii , ieşit câteva luni mai devreme. Mi a plăcut aşa de mult povestea asta despre tinereţe, frecat menta, puterea legăturilor înnodate în adolescenţă, emanciparea, în care apar toţi cei care vor face cinemaul anilor ’80 : Tom Cruise, Patrick Swayze, Matt Dillon, Rob Lowe. I am iubit aşa de mult pe băieţii ăştia răi cu părul dat cu gel, care nu sunt nimic altceva decât fraţii mai mici ai celor din Rebel fără cauză. Dar, mai ales, m am îndrăgostit la propriu de C. Thomas Howell, care îl interpretează pe PonyBoy. Îmi aduc aminte cu o precizie răscolitoare senzaţia fizică a dragostei la prima vedere încercate atunci. Îmi vor trebui săptămâni pentru a scăpa de această emoţie, pentru a i admite perfecta zădărnicie. De altfel, îmi dau seama, după aceea, că Thomas îi seamănă (mă întreb dacă inconştientul meu a vorbit, alung imediat gândul).

Când îi spun că Golanii a fost turnat în alb negru, el spune : nu ne putem duce să vedem o chestie de asta, nu suntem părinţii noştri.

În schimb, ne luăm bilete pentru Scarface de Brian De Palma. Am venit cu observaţia că, totuşi, recenziile sunt îngrozitoare : se deplânge violenţa gratuită, un limbaj inutil de grosolan, o estetică ţipătoare. Thomas are însă dreptate, bineînţeles. Filmul este o capodoperă, poate în primul rând o poveste feroce despre banul care corupe. În timp ce se derulează genericul, el spune : genială scena cu drujba, ha ? Mă uit la el şi răspund, cu ironie : eram pe punctul să mă strâng în tine în momentul ăla. Zâmbeşte drept răspuns. Îi primesc zâmbetul ca pe un cadou. N au prea existat ocazii în care Thomas să mi zâmbească. Nu era genul. (Copyright  Editura Polirom, Traducere din limba franceză şi note de Laurenţiu Malomfălean, Colecţia „Biblioteca Polirom“. Seria Actual)

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite