Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Întâlnire cu Mihail Sebastian, în volumul "Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache"

0
21 Feb 2014 11:20:58
Autor: Simona Chiţan
Daniel Cristea-Enache şi Paul Cornea, la lansarea cărţii "Ce a fost. Cum a fost"  FOT: Editura Polirom
Daniel Cristea-Enache şi Paul Cornea, la lansarea cărţii "Ce a fost. Cum a fost"  FOT: Editura Polirom

Volumul  "Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache", editat de Polirom şi Cartea Românească, este nominalizat la Cartea anului 2013, acordat de Revista România literară. În volum, filosoful Paul Cornea îi face un portret emoţionant scriitorului Mihail Sebastian.

Paul Cornea, doctor în ştiinţe filologice, profesor emerit la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, a fost director general în Ministerul Culturii (1953-1965), ministru secretar de stat în Ministerul Învăţămîntului (ianuarie-iunie 1990), şef de catedră şi decan al Facultăţii de Litere (1990-1996). A fost membru în Comitetul executiv şi vice-preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată (1991-1997), preşedinte de onoare al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România, vice-preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România.

Volumul "Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache", lansat la Târgul Gaudeamus (foto), a fost nominalizat la Cartea anului 2013, acordat de Revista România Literară. Premiul se va acorda mâine seară, de la ora 17.30, la Hotel Intercontinental.

„Chestiunea pe care mi-o pui – a aderării la comunism – e bine-venită.

O aştept, am aşteptat-o de o bună bucată de vreme. Este una dintre problemele semnificative, cu un mare impact existenţial în cazul meu. Spre a-i da un răspuns valabil, îmi asum, evident, clauza sincerităţii depline, altcum ce interes ar mai avea să depun mărturie? Dar mai am în vedere şi un al doilea criteriu, de astă dată procedural, pe care l-am deprins ca indispensabil de-a lungul carierei mele de istoric şi teoretician al literaturii: spre a înţelege cum s-au petrecut lucrurile, e totdeauna necesar să le situezi în contextul lor generativ. Un context care se cuvine examinat de aproape, cu atît mai mult cu cît îndeosebi generaţiile mai tinere au despre ambientul epocii o imagine aburită şi, nu o dată, unilaterală.” (Paul Cornea)

Evocarea comunismului

"Dincolo de o admirabilă evocare a părinţilor, răspunsurile trimise pe îndelete de Paul Cornea lui Daniel Cristea-Enache cuprind o analiză a vieţii proprii şi o meditaţie asupra ei. Preocupat cu precădere de motivele care l-au condus spre comunism, de felul cum a traversat diverse demnităţi şi de procesul intelectual şi de conştiinţă în urma căruia s-a desprins cu totul de idealul său juvenil, Paul Cornea a făcut din relatarea lui nu numai una despre sine, ci una deosebit de preţioasă despre epoca în care a trăit. Cartea oferă ceea ce ne lipsea, şi anume o vedere dinăuntru, pătrunzătoare şi onestă, a sistemului comunist. O de înţeles, dar şi de regretat reţinere l-a împiedicat pe cărturar să fie la fel de insistent cu opera proprie şi mai ales l-a făcut discret cu adevărul incontestabil că domnia sa este unul dintre marii profesori, dintotdeauna, ai învăţămîntului umanist românesc.” (Livius Ciocârlie)


"Facultatea de Litere a împlinit anul trecut 150 de ani. Profesorul Paul Cornea, 90. O întrebare îmi vine în minte sub impresia acestei coincidenţe. Cîţi dintre absolvenţii Facultăţii de Litere din ultima jumătate de secol – dintre care nu puţini alcătuiesc astăzi elita culturală a României – ar avea motive să nu-şi recunoască norocul de a-l fi cunoscut pe Profesor? Mă gîndesc că, într-un anume fel, cartea aceasta de convorbiri, Ce a fost – cum a fost, prin bogăţia excepţională a informaţiilor ei şi cantitatea impresionantă de viaţă, oferă o şansă şi celor care nu au avut parte la vreme de înţelepciunea, cordialitatea şi magia prezenţei Profesorului nostru.” (Eugen Negrici) 

Daniel Cristea-Enache este conferenţiar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti, coordonator al colecţiei „Opere” la Editura Polirom. La Editura Polirom a mai publicat Cinematograful gol (2011), Literatura de azi. Dialoguri pe net (2013).

Adevărul.ro vă prezintă, în exclusivitate, fragmente din volum:

Paul Cornea: „L‑am cunoscut pe Mihail Sebastian în circumstanţe dramatice“

Daniel Cristea‑Enache: V‑aş propune să pornim dintr‑un punct care nu este al copilăriei, ci al adolescenţei: o întîlnire care poate să fi jucat (sau nu ?) un rol formativ important în viaţa dumneavoastră. Mă refer la întîlnirea cu Mihail Sebastian (foto), care v‑a fost profesor de literatură la Liceul Evreiesc. Subiectul Sebastian este unul destul de încins acum, fiindcă studiul recent al Martei Petreu, Diavolul şi ucenicul său, ţine să dovedească extremismul de dreapta „protocronic” al unuia dintre discipolii lui Nae Ionescu. M. Sebastian, în opinia Martei Petreu, a fost extremist înaintea lui Cioran şi a lui Eliade…

Cum l‑aţi văzut, în adolescenţă, pe fostul adolescent remarcat pe vremuri la un examen de către Nae Ionescu ? Cum îl vedeţi acum, cînd deţineţi o experienţă de viaţă, de lectură şi de comprehensiune critică incomparabil mai bogată decît cea a elevului care aţi fost ? V‑a marcat într‑un mod mai profund întîlnirea cu Sebastian ? A fost o şansă pentru dumneavoastră ? Dacă da, în ce fel ?

Paul Cornea: Nu mă aşteptam să începem cu amintirile despre Sebastian. Dar e adevărat că întrebarea atinge un punct nevralgic: întîlnirea cu autorul lui De două mii de ani a constituit un eveniment cu întinse repercusiuni în formarea mea intelectuală. M‑am mai ocupat de acest subiect într‑un fragment memorialistic din 1995, publicat în Arc, revistă elegantă, însă efemeră, condusă de G. Bălăiţă. Articolul a rămas practic necunoscut şi n‑a mai fost reluat în nici unul dintre volumele mele. L‑am recitit acum, constatînd, cu satisfacţie, că n‑am nimic substanţial de rectificat. Dar dacă n‑am ce retuşa, am însă, desigur, adaosuri de făcut, explicaţii de oferit. Ca atare, cred că cel mai potrivit răspuns la întrebările puse ar fi să reproduc din textul menţionat pasajele semnificative. Preliminar, ţin doar să subliniez că aparţin unui material care devansează cu un an apariţia explozivului Jurnal de la Humanitas, moment hotărîtor în schimbarea percepţiei publice asupra scriitorului.

„L‑am cunoscut pe Mihail Sebastian în circumstanţe dramatice şi la o vîrstă ingrată. Aveam 18 ani, se instalase puterea legionară, fusesem izgonit din liceul în care învăţasem, făceam – nu pentru prima dată, dar într‑un mod incomparabil mai drastic decît oricînd înainte – experienţa traumatizantă a excluderii. Aceeaşi experienţă amară o traversase şi Sebastian, devenit profesorul meu de Română în clasa a VIII‑a a unui liceu improvizat, unde condiţia de «ghetto» trebuise asumată de la o zi la alta. În cazul său, rana va fi fost (şi după fragmentele de Jurnal pe care le cunosc a şi fost) încă mai dureroasă. Întrucît mă priveşte, profund zdruncinat în sentimentul de a mă simţi «acasă», dispuneam totuşi de o prodigioasă maşină de fabricat iluzii ; ea continua să funcţioneze, în pofida speranţelor confiscate şi avertismentelor lugubre. Sebastian trăia, în schimb, cu luciditate şi în toată duritatea sa implacabilă, coşmarul scoaterii din joc: fusese nu doar eliminat dintr‑o redacţie, ci expulzat din viaţa literară şi supus interdicţiei de semnătură, fără ca vreunul dintre prietenii săi apropiaţi să‑şi exprime public (sau să‑şi poată exprima public) protestul. Pe deasupra, am motive să cred că trebuie să‑i fi fost extrem de neplăcută obligaţia de a‑şi cîştiga pîinea într‑o cancelarie de şcoală, unde mulţi colegi îl priveau chiorîş din cauza scandalului prefeţei la De două mii de ani.

Pentru mine şi cîţiva dintre bunii mei prieteni, din păcate astăzi dispăruţi, profesoratul lui Sebastian a constituit un mare noroc.

Era cineva din afara nomenclatorului didactic, nu un dascăl printre ceilalţi, ci un actor important al scenei literare, o personalitate notorie şi controversată, despre care în jurul meu se spunea, deopotrivă, tot răul şi tot binele. Ştiam că aparţine unei generaţii strălucite şi productive, ieşită de sub pulpana unui mentor charismatic. Că pentru el literatura nu constituia o disciplină de predat, ci o ambianţă de atelier, un spaţiu de viaţă, invadînd şi irigînd toate ariile contigue ale filozofiei, eseisticii sau erudiţiei. Trăiam pe‑atunci sub fascinaţia cărţilor, într‑o continuă prospectare de autori şi itinerare spirituale. Căutam febril fără a şti prea bine ce, îmi dăruiam nopţile unor lecturi îndelungi şi dezordonate. Citisem, se înţelege, şi De două mii de ani, iar romanul mă tulburase adînc : drama naratorului nu era oare şi drama mea ? Procesul identificării e rapid în adolescenţă, iar condiţiile lecturii îl favorizau enorm. N‑aveam de unde şti atunci că Sebastian însuşi (şi nu naratorul interpus, cu statutul lui incert, de personaj fictiv ori semireal, în orice caz, degajat de responsabilitate epistemologică) îi scrisese lui Petru Comarnescu, la 12 august 1936, următoarele rînduri zguduitoare : «Copilăria mea – ca a tuturor celor din generaţia mea – s‑a scurs sub semnul grijii şi al dragostei de ţară. Aveam 11 ani cînd din capătul străzii Lucaci au apărut cei dintîi ulani, călări, şi am plîns cînd i‑am văzut. Am trăit atmosfera aceea înfrigurată cînd fiecare veste despre un succes al nostru, al românilor, era o sărbătoare şi fiecare înfrîngere, o umilinţă şi o deznădejde. De cîte ori era – şi este – vorba de România, inima îmi bate la fel. De ce să fiu eu considerat mai puţin român decît Mişu Polihroniade, de pildă, şi, ceea ce este şi mai umilitor, să mi se refuze chiar permisiunea de a avea un sentiment patriotic ?». Aceste întrebări nu erau oare şi ale mele ?

L‑am întîmpinat pe Sebastian cu o imensă curiozitate şi speranţă : voiam să ştim, eram flămînzi de adevăr şi nu găseam pe nimeni în jur care să ne arate, cu deget de lumină, încotro trebuie s‑o apucăm. Noul nostru profesor nu aparţinea oamenilor care te cîştigă de la primul contact. Era de statură potrivită, mai degrabă mărunt după etalonul manechinelor de azi. Fizionomia sa gînditoare, cu ochi adînci şi buze senzuale, avea un aer copilăresc, reprimat parcă de o încruntare nefirească : se temea să‑şi dezvăluie lumea lăuntrică? Voia să‑şi cenzureze printr‑o severitate impusă spontaneităţi pe care şi le socotea vulnerabile ? Părea un puer senex, un tînăr îmbătrînit precoce, zidit nu atît din elanuri, cît din eşecuri, alcătuit dintr‑un aliaj straniu de prospeţime şi oboseală, de sensibilitate hăituită, dar ţinută în frîu. N‑avea nimic dintr‑un învingător, căci îi lipseau aroganţa şi siguranţa de sine, dar nici nu semăna a învins : dincolo de anxietatea privirii frapa în chipul lui o tresărire încremenită de orgoliu, mîndria încăpăţînată a unui neam bătrîn. Aşeza între el şi ceilalţi o distanţă politicoasă, dar ferm păzită, încît mi‑au trebuit luni de zile de asediu şi cîteva vizite în casa pe care o locuia în strada Antim spre a sparge gheaţa.

Mi‑e greu astăzi să dau o imagine exactă despre lecţiile de literatură din clasa a VIII‑a (corespunzînd cu a XII‑a din

zilele noastre). A trecut mai bine de jumătate de secol, amintirile s‑au aburit, reţin mai degrabă impresia generală decît detaliile. Esenţial mi se pare să arăt că orele cu Sebastian constituiau, într‑un soi de contratimp ironic în raport cu măsurile de represiune a căror victimă eram, o veritabilă laudatio a creativităţii româneşti, exemplificată, entuziast şi convingător, pe texte ale autorilor reprezentativi. Evident plictisit de chiţibuşurile pedagogice (trecerea absenţilor în catalog, verificarea temelor date acasă, «ascultarea» şi punerea de note), profesorul căpăta aripi cînd ajungea să «explice» scriitori. Vorbea cu o pasiune reţinută, colocvial şi nu oratoric, pe un ton calm, căutîndu‑şi cuvintele. Ţinea enorm la proprietatea termenilor, o cerea celorlalţi, cu atît mai mult şi‑o impunea sieşi. Avea formulări frapante, dar nota sa distinctivă cred că rezida mai ales în claritatea luminoasă a expunerii, care făcea plauzibile şi explicite chestiunile cele mai complicate. Din cînd în cînd, ispitit de o idee ori furat de cine ştie ce asociere incidentală, debitul său căpăta ritm şi culoare. Atunci clasa amuţea ; de departe, ne parvenea zgomotul surd al oraşului, timpul, suspendat, înceta să mai existe, iar tăcerea se umplea de gînduri şi simţăminte, încît la capătul orei aveai senzaţia că te întorci dintr‑o lungă călătorie, transformat de cele văzute şi trăite.

Ierarhiile de valoare instituite de Sebastian n‑aveau prea mult a face cu cele care dominau pe‑atunci şcoala. În orice caz, profesorul se credea dator să depăşească programa. Spre marele nostru beneficiu, ne‑a familiarizat contactul cu valorile autentice ale literaturii interbelice : alături de Arghezi şi Blaga, de Rebreanu şi Sadoveanu, au intrat atunci în universul nostru spiritual Craii de Curtea Veche, poeziile lui Ion Barbu, romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, Patul lui Procust, Ultima noapte… şi dramele lui Camil Petrescu. Metoda de lucru era simplă : trebuia să citim textele, apoi le comentam în clasă pe bază de referate, alteori într‑o convorbire liberă. Concluziile lui Sebastian veneau la sfîrşit, uneori sugrumate de clinchetul clopoţelului, însă totdeauna limpezi şi incisive. De obicei, ni se păreau atît de judicioase, încît aveau aerul că rezultă din firea lucrurilor şi nu că reprezintă nişte interpretări personale între multele posibile. De‑abia cînd ne regăseam singuri, departe de prestaţia profesorului, începeam să surprindem partea inerentă de subiectivitate a punctelor sale de vedere. Dar ne era şi atunci dificil să ne desfacem de sub vraja lor.

Tactica noastră consta în a‑l ţine de vorbă. Nu doar ca să învăţăm, ci şi ca să‑l descoasem, căci ştiam că descinde din însuşi centrul vieţii literare, că deci deţine mii de cancanuri şi detalii amuzante. Dar ne ciocneam în această privinţă de o rezistenţă deliberată : nu făcea niciodată aluzie la relaţiile lui de prietenie ori de adversitate cu unul sau altul dintre confraţi. Se străduia să fie nepărtinitor, să dezvăluie ordinea ascunsă a sensurilor ca o structură obiectivă şi necesară. Modelul acestei viziuni critice trimitea desigur la Lovinescu, al cărui volum de Istorie a literaturii contemporane, din 1937, ni‑l recomandase, de altfel, insistent. Dar, spre deosebire de Lovinescu, pe care talentul portretistic şi virtuozitatea stilistică îl puneau uneori în conflict cu exigenţa observaţiei conforme, Sebastian părea a fi în stare să se abstragă, să se distanţeze de implicaţiile egotiste. Ţinea să ne convingă, în orice caz, că justeţea unei propoziţii e mai importantă decît relevanţa ei estetică.

Alt lucru semnificativ : nu se erija într‑un director de conştiinţă, nu voia să ne impună nimic; ne trata ca pe nişte adulţi responsabili. Într‑o măsură greşea: eram încă puţin deprinşi să duelăm logic, cîntărind argumentele şi motivîndu‑ne părerile. Îmi spun adesea că ar fi fost salutar să aibă cu noi mai puţine maniere. Dacă uneori şi‑ar fi permis să tranşeze scurt ori să ne zgîlţîie cînd o luam razna, ne‑ar fi cruţat probabil de rătăciri dureroase.

Îl iritau poza, declamaţia, ifosele. Ne învăţa să nu ne jucăm cu superlativele, să supunem orice afirmaţie unei verificări personale. Avea, de pildă, un surîs mefient, ironic, ori de cîte ori se confrunta cu un «plural al majestăţii»: «noi ştim că…», «noi credem că…». «Noi» – adică cine ? Socotea intolerabil să ne atribuim complicităţi obscure, să conchidem sărind în galop peste premise, să ne complacem în simplitatea voioasă a locului comun. Refuza misticismul sub orice înfăţişare, apărînd prerogativele spiritului critic, dreptul suveran la interogaţie şi dubiu.

Şi, cu toate astea, unele lucruri ne sîcîiau la profesorul nostru. Cred azi că raţionalismul său nu menaja un spaţiu suficient de ambiguitate şi umbră, că anti‑romantismul şi‑l manifesta uneori prea vorace (poate în spirit pedagogic şi autocritic, fiindcă îşi dădea seama de propriu‑i sentimentalism latent). Oricum, echilibrul, reticenţa, litota, ceea ce aş numi, sperînd să nu fiu rău înţeles, «complexul lui Alexandru cel Mic», nu rimau totdeauna cu starea de spirit a unor tineri nărăvaşi, incapabili să‑şi controleze reacţiile temperamentale şi gata să se răzvrătească pentru un fleac. Odată s‑a întîmplat să‑i ironizeze pe avangardişti, iar cineva dintre noi să le ia apărarea. Nu că am fi avut o simpatie specială pentru Voronca şi comilitonii săi – nici nu prea ştiam cine erau şi ce scriseseră –, dar simplul fapt că opera lor irita establishment‑ul critic ne punea în alarmă. Deşi contrariat de obiecţiile noastre, mai mult mormăite decît argumentate, profesorul ne‑a propus o discuţie, cu textele pe masă. Ne‑a dat timp să ne pregătim şi ne‑a trimis (pe Radu Albala şi pe mine) la Saşa Pană, memoria vie, dar şi arhiva nepreţuită a avangărzii interbelice, spre a împrumuta reviste şi cărţi.

Cu generozitatea lui bine cunoscută, Saşa Pană (care, de altfel, menţionează împrejurarea în amintirile sale) ne‑a pus la dispoziţie tot ce doream şi, bineînţeles, multe altele pe deasupra. A urmat apoi o dezbatere, vie şi furtunoasă, cu materialul în faţă, încheiată cum se încheie mai toate dezbaterile critice din lumea asta («dincolo» sper să fie altfel !): nimeni nu şi‑a schimbat fundamental opinia, dar părţile şi‑au înţeles reciproc mai bine punctele de vedere. Sebastian a distins între rolul euristic, pozitiv, al avangărzii, fiindcă refuza îngheţarea limbajului poetic şi, pe de altă parte, precaritatea estetică a multor opere, fabricate după un fel de reţetar al devianţei, ca atare încercînd să‑şi camufleze impostura. Teza lui era că politica «răspărului» nu garantează calitatea, nici măcar scăparea de stereotipie. Avea dreptate. Noi, pe de altă parte, am fost uimiţi să descoperim că ceea ce apărasem într‑un elan de răzvrătire juvenilă se dovedea a fi un filon poetic productiv şi larg reprezentat. Aveam şi noi dreptatea noastră.

Păstrez şi astăzi micul caiet dictando cu teza de română pe trimestrul II al clasei a VIII‑a, probă palpabilă a unui incident de care încă roşesc. Sebastian ne dăduse un subiect liber, spre a ne incita la scris: «Poetul meu preferat». Fiindcă simpatia specială arătată mie de profesor mă făcea să‑mi atribui un spaţiu de joc mai mare decît al colegilor mei, şi împins de o stupidă nevoie de provocare, am hotărît să inversez chestiunea pusă, scriind despre «poetul meu detestat». Printr‑o alegere de circumstanţă, guvernată de un capriciu pasager, nu de o intenţie deliberată, m‑am fixat asupra lui I. Minulescu. Mă întreb şi azi : de ce «tocmai» Minulescu ? Mi‑e greu să explic: cel mai verosimil ar fi că era vorba de un fel de «omorîre a tatălui», întrucît versurile Romanţelor pentru mai tîrziu îmi hrăniseră nostalgia depărtărilor şi setea de descătuşare în epoca despărţirii de copilărie.

Fapt e că teza mea, inadecvată prin temă, fiindcă răspundea unei întrebări neformulate, şi indigentă prin argumentare, constituia, în termeni proprii, o obrăznicie, iar ca test şcolar, un eşec, prin calitatea modestă a performării. Sebastian a citit‑o cu neplăcere şi a adnotat‑o critic, ceea ce nu obişnuia să facă. Mi‑a adresat atunci cîteva cuvinte usturătoare, pe deplin meritate, reproşîndu‑mi frivolitatea şi suficienţa. De curînd, graţie excelentei ediţii de Publicistică a Corneliei Ştefănescu, am aflat că Sebastian însuşi combătuse, în 1928, falsa reputaţie a lui Minulescu, în replică la alegaţia unei reviste franceze că grandilocventul nostru simbolist ar fi nici mai mult, nici mai puţin decît «şeful spiritual» al tinerei generaţii. Articolul lui Sebastian, scris cu o vervă feroce (era, cum acceptă toată lumea, un polemist de primă clasă), mă face să înţeleg peste ani că ceea ce‑l deranjase, mai ales, la mine nu era atît gestul neconformist, cît, înainte de toate, lipsa de măsură şi stil.

Cred că îndeosebi pe acest teren, al măsurii, stilului şi bunului‑gust, lecţia lui Sebastian a fost de nepreţuit în acea epocă de confuzie a valorilor şi de devergondaj pasional. Reacţionînd împotriva tumefacţiei lirice, a clişeelor abisale şi a teribilismelor, dar şi a acceptării leneşe a celor mai ieftine poncife, el pleda, cu curaj şi fermitate, pentru o igienă severă a judecăţii, exprimării şi comportamentului. Nu totdeauna atunci i‑am ascultat îndemnurile. Şi am avut de ce mă căi.

Nu ştiu cît de dramatice vor fi fost îndoielile care‑l mistuiau pe Sebastian însuşi (Jurnalul anunţat pentru un viitor apropiat ne va aduce probabil unele desluşiri). În orice caz, el ne‑a dat mereu senzaţia că acestea nu‑i afectează întru nimic încrederea în raţiunea critică şi în existenţa unei ordini legitime a valorilor. În mod particular, în neuitatele întîlniri din strada Antim mi‑a dezvăluit şi alte lucruri : certitudinea că Germania va pierde războiul, că societatea românească îşi va restabili într‑o bună zi echilibrele vitale şi sistemul democratic, admiraţia, de recentă dată, pentru civilizaţia anglo‑saxonă şi valorile ei liberale (învăţa în acei ani engleza, îl citea şi‑l cita, cu bucuria regăsirii unui izvor uitat, pe Shakespeare). Totuşi, fundamental, poate şi în mod corectiv faţă de ingenuităţile mele, îşi afirma apăsat scepticismul, un scepticism sprijinit pe o experienţă de decepţii personale şi întemeiat pe o viziune dezabuzată asupra naturii omeneşti. Nu credea că intoleranţa poate fi extirpată şi mă avertiza împotriva înregimentării ideologice, ceea ce, din păcate, nu eram pe‑atunci în stare să înţeleg.”

Iată, Daniel, un răspuns la întrebările tale, poate prea lung şi totuşi incomplet. În textul de mai sus, bazat exclusiv pe amintirile mele şcolare, se află însă, în mod implicit, destule deschideri spre ceea ce a devenit acum actual şi, vorba ta, „încins”. Înainte de a‑mi da replica, vreau să adaug că am revenit asupra „problematicii Sebastian”, de astă dată după apariţia Jurnalului, la un colocviu ţinut la Ierusalim, în 2007 (vezi Mihail Sebastian. Dilemele identităţii, ed. îngrijită de Leon Volovici, Biblioteca Apostrof, Cluj‑Napoca, 2009). ("Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache" , Copyright Editura Polirom)

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările