Între conştiinţă şi realitatea dură a vieţii…

Scriitoarea Carmen Zamfirescu oferă în noul său roman, ”Apărătorul din umbră” o abordare complexă a fenomenelor politice care au influenţat istoria recentă a României. Această abordare complexă este justificată atât de contextul actual, cât şi de experienţa de până acum. Carmen Zamfirescu a scris peste 120 de lucrări (romane, lucrări ştiinţifice, lucrări de publicistică, articole)

Cărţile sale, în variantă e-book, se află pe marile site-uri internaţionale de carte. În variantă clasică, tipărită, cele mai recente cărţi ale scriitoarei Carmen Zamfirescu  se află pe site-urile importantelor librării din Bucureşti - Librăria ”Mihai Eminescu”,  Librăria ”Mihail Sadoveanu”, precum şi pe site-urile specializate de carte Cărtureşti.ro, Emag.ro.

Cele mai multe dintre romanele sale sunt axate pe problematica socială, a crizei care a afectat societatea românească de după 1989, cuprinzând experienţe din viaţa românilor plecaţi să lucreze în afara graniţelor ţării.

Prestigiul autoarei este dat şi de includerea operelor sale în celebrul catalog virtual Worldcat unde 12 lucrări ştiinţifice şi romane sunt incluse în 21 de biblioteci din întreaga lume.

Romanul de faţă, intitulat ”Apărătorul din umbră” îşi propune să abordeze o temă originală atât prin subiect cât şi prin construcţie. Literatura şi cinematografia din ultimii 30 de ani au prezentat subiecte despre foşti demnitari ai statului român care au mimat dizidenţa înainte de 1989, iar după decembrie 1989 au acaparat pârghiile de control ale politicii şi economiei româneşti, reuşind să se infiltreze în instituţiile statului, inclusiv în orice construcţie politică autodefintită drept ”antisistem” sau ”reformatoare”.

Romanul se constituie ca un roman de analiză psihologică, în care accentul cade mereu pe rememorările din trecut, pe baza cărora se desfăşoară acţiunile din prezent, procedeul cinematografic fiind cunoscut ca flash-back.

Eroii romanului nu apar imediat, ajung să se descopere unii pe alţii, în diferite locuri, mai ales în cele unde se produce interacţiunea socială, de la hoteluri, la gări, restaurante, aeroporturi, săli de spectacole, parcuri, localităţi rurale, centrele unor mari oraşe sau cartiere ale unor mici localităţi urbane.

Eroul principal se lasă descoperit treptat, de cititori, prin intermediul personajelor care vor încerca să-l cunoască, să-l înţeleagă, să-l ajute să-şi spună povestea. 

În abordările celorlalţi autori, fosţii demnitari îşi includ cunoscuţii, membrii familiei în tot felul de combinaţii menite să le asigure supraieţuirea cu orice preţ, în orice condiţii. În romanul scriitoarei Carmen Zamfirescu, pe măsură ce acţiunea evoluează, aflăm că eroul principal a încercat să lupte pentru păstrarea principiilor pentru care luptase încă din anii ilegalităţii, principii la care în politica sa, regimul renunţase. Atât aşa zişii dizidenţi cât mai ales susţinătorii regimului au încercat să îl reducă la tăcere, aruncând nerealizările lor în direcţia celui ce spusese în mod curajos că lucrurile nu merg bine.

Construindu-şi personalitatea puternică în anii ilegalităţii, anii interbelici în care, de multe ori, ce era ”astăzi”, nu mai reprezenta nimic ”mâine” şi nu mai avea nicio legătură cu ”ieri”, eroul principal nu s-a abătut de la crezul lui iniţial. Din cauza vâltorii politice în care intrase, eroul principal nu a avut timp să se bucure de viaţa de familie. Problemele de sănătate ale jumătăţii sale care i-au îngreunat şi mai mult situaţia în acele timpuri grele, actele de curaj şi asumare avute în faţa conducătorilor, unde nu a ezitat să afirme franc că nu se pot face progres şi perfomanţă fără retehnologizare,  fac din roman o lectură incitantă şi deosebită pentru perioada în care trăim şi în care valorile naţionale s-au degradat vizibil, în care prăpastia dintre bogaţi şi săraci s-a adâncit şi mai mult.

Personal, când am citit elementele de bază ale manuscrisului romanului, am descoperit scrise între însemnările pe care scriitoarea Carmen Zamfirescu le plasează ca aparţinând eroului principal, următoarele cuvinte ale istoricului latin Tacitus, care se potrivesc extraordinar cu realităţile României, al cărtei popor este urmaşul Romei (Istorii, I, 1-3):  ” Mă apuc să scriu despre o epocă plină de întamplări nenorocite, însangerată de lupte, sfâşiată de răscoale şi cumplită chiar în timp de pace: patru împăraţi răpuşi de sabie, trei războaie civile, mai multe purtate în afară (…) succese în răsărit, înfrângeri în apus, Galiile şovăielnice (…)
Nenorociri şi mai mari bântuiau cetatea de scaun: nobleţea, bogăţiile, rangurile, primite sau chiar refuzate, treceau drept crimă, iar moartea era rasplata sigură a virtuţii. Nici câştigurile delatorilor nu erau mai puţin urâte decât faptele lor nelegiuite, în timp ce unii dintre ei dobândeau demnităţi preoţesti şi consulare ca simple prăzi, iar alţii magistraturi de procuratori în provincii şi puterea la curtea imperială, trecând totul prin ură şi teamă. Sclavii erau plătiţi împotriva stăpânilor, liberţii împotriva patronilor, iar cei ce n-aveau duşmani erau loviţi de prieteni (.,.)Cu toate acestea, această epocă nu era atât de sterpă de virtute, încât  să nu nu fie exemple nobile. Mamele şi-au însoţit copiii pe drumuri; soţiile şi-au urmat soţii în exil; rudele au manifestat curaj, fermitatea ginerilor, sclavii o fidelitate care a sfidat chiar tortura. Bărbaţi eminenţi au întâmpinat cu tărie ultima poruncă, rivalizând în cele din urmă cu glorioasele morţi ale antichităţii. Pe lângă nenumăratele nenorociri care s-au abătut asupra omenirii, au existat minuni pe cer şi pe pământ, avertismente date de fulgere şi profeţii despre viitor, atât vesele, cât şi posomorate, incerte şi clare. Căci niciodată nu s-a dovedit mai pe deplin prin dezastre îngrozitoare ale poporului roman sau prin semne indubitabile că zeii nu ţin la siguranţa noastră, ci la pedeapsa noastră.”

Voi prezenta aici un fragment din romanul ”Apărătorul din umbră”, în care eroul principal îşi expune gândirea:

”Demnitarul se urcă în maşina de serviciu. Spre deosebire de alţii, nu-i plăcea să stea pe locul din spate ci, să călătorească lângă şofer.  Şoferul închise uşa din dreapta, apoi se urcă la volan.  Nici nu mai întrebă destinaţia, fiindcă în două decenii de  când îi fusese repartizat ca şofer ajunsese să ştie destinaţia în funcţie de trăsăturile feţei pe care şeful său o avea când cobora scările reşedinţei spre maşină. Era clar, urmau să meargă la şeful cel mare şi nu se anunţa o discuţie dintre cele mai uşoare. Aveau şi ei, şoferii, momentele lor în care spuneau ce ştiau, unii de la alţii, despre demnitarii pe care-i conduceau cu maşina, iar şoferul, trecut bine de 50 de ani ştia cum stau lucrurile, mai ştia că şefului lui nu-i plăceau compromisurile. Ca niciodată însă, în ziua aceea, demnitarul, alături de faimoasa servietă maron, care se completa cu ţinuta compusă din costum, cravată, pălărie maron, pantofi maron şi cămaşă albă, cu guler apretat avea o plasă obişnuită în care se găsea un pachet. Şoferul ştia că de ziua lui, sau a soţiei, primea de la şeful lui un cadou, dar în acea zi însorită a începutului de toamnă, nu era nicio aniversare. În afara zilelor de aniversare, demnitarul nu avea în mână altceva decât servieta. Maşina porni de la reşedinţa din ”Primăverii”, îndreptându-se spre sediul central. Demnitarul nu avea motociclist sau maşină de escortă,  limuzina neagră, impunătoare, o ”Volga” cu un motor puternic şi geamuri închise circulând fără probleme, numărul special fiind de ajuns încât să îî asigure drumul liber.

Ajunşi la intrarea în sediu, demnitarul îl opri pe şofer să coboare şi îi spuse:

-Aici ai ceva pentru tine şi soţia ta!

-Şefule, dar ştiţi...zilele noastre sunt în decembrie... mai este...

-În decembrie eu s-ar putea să nu fiu în Bucureşti...

-Şefule, dar dumneavoastră...nu aţi plecat niciodată în decembrie...în fine..mulţumesc..nu este treaba mea.

-Cred că s-ar putea să fie, o să am nevoie de tine şi de maşina ta personală.

Şoferul ştia că niciodată nu îl dusese pe demnitar vreodată cu altă maşină, dar înţelese că era ceva neobişnuit, având în vedere că îşi dăduse seama din starea de spirit a demnitarului, ce urma să se întâmple .

Demnitarul ieşi din maşină singur, închise portiera, privi ceasul de mână care arăta ora 08.45 dimineaţa. La ora 9.00, urma să fie în cabinetul conducătorului şi dorea să ajungă în antecameră mai devreme, ca de obicei.

Ofiţerul de serviciu îl salută în poziţie de drepţi:

-Să trăiţi, Tovarăşe Ministru!

-Te salut, eşti bine, tu, este bine familia?

-Da, mulţumesc, bine. Vă anunţ imediat.

-Mai stai două minute. Te rog să-mi aduci o cafea fără zahăr.

Ofiţerul ordonă să se aducă imediat o cafea şi un pahar cu apă. Demnitarul scoase o cutie mică de medicamente, din metal, cu motive specifice artizanatului de Toledo şi înghiţi o pastilă, bău jumătate de pahar de apă, apoi gustă din cafeaua neagră şi amară.

-Acum poţi să mă anunţi!

Am înţeles.

Demnitarul intră în antecamera biroului, apoi un alt ofiţer, după ce îi dădu onorul, deschise uşa dublă masivă, capitonată. Conducătorul stătea la biroul său de lucru, din lemn masiv cu bibliotecă în spate şi două fotolii în faţa biroului, separate de o măsuţă de lemn, lucrată artistic. Biroul conducătorului era o încăpere mare, iar drumul de la uşă, până la locul unde stătea conducătorul era de mai multe zeci de paşi. Se ştia că liderul avea ideea că dacă biroul său este la distanţă de uşă, îşi domină de pe o poziţie superioară interlocutorul care se apropie.

Demnitarul îl salută pe conducător:

-Bună ziua, tovarăşe preşedinte!

-Ia loc, spuse preşedintele sec, în timp ce studia o serie de documente, cu un creion roşu, subliniind şi tăind.

-Mulţumesc, spuse demnitarul, scoţându-şi pălăria şi punând-o pe măsuţă, păstrând servieta pe genunchi.

-Ai refăcut situaţiile de care te-am rugat să te ocupi?

Preşedintele folosise termenul ”rugat”, pentru prima dată, de obicei folosea expresia ”ţi-am dat dispoziţie”. Mereu, preşedintele avea un fel de a vorbi cu aceia care, din punct de vedere al inteligenţei îi erau superiori. Încerca să mute primul, ca la şah, practicând ”gambitul”, adică să piardă un pion, ca adversarul să rămână descoperit. Demnitarul ştia jocul preşedintelui, de aceea, scoase documentele, puse ordonat într-un dosar cartonat şi le puse pe masă.

-Tovarăşe preşedinte, am analizat situaţia şi nu pot face nimic. Nu putem creşte productivitatea fără să retehnologizăm. Am realizat o situaţie a costurilor, a ieşirilor programate din producţie a instalaţiilor, am refăcut calculele, am identificat sursele de unde putem să finanţăm...

-Ascultă, generale, nu mai porţi haina militară, nu mai eşti ministru, dar ai o funcţie de răspundere în partid. Nu eu, partidul cere să..

-Tovarăşe preşedinte, dumneavoastră şi partidul sunteţi aceeaşi voce, asta până intervine tovarăşa...

-Pe altul l-aş fi trimis direct în arest, spuse preşedintele. Pe tine te cunosc. Ai limba ascuţită dar eşti băiat bun...

-După mine, puteţi să mă trimiteţi unde vreţi. Am plecat de jos, tot jos o să ajung. Am venit să vă spun...

-Nu vreau să aud nimic. Nu putem aloca bani pentru tehnică. Congresul partidului...

-Congresul va decide ce doriţi dumneavostră şi tovarăşa! Nu îmi fac iluzii că va fi altfel. Consider că după plata datoriei externe, putem să investim în tehnologie. Avem canale diplomatice deschise.

-Am spus nu! M-am săturat de teoriile voastre că tehnica ajută omul! Ai crescut la sat, ai fost în Bucureşti ca şi mine! În tinereţea noastră, în uzine, muncitorii...

-Tovarăşe secretar general, ne-am angajat să ocnstruim o societate nouă în raport cu aceea în care am fost tineri, dumneavoastră şi cu mine.

-Văd că nu ai uitat doctrina! Acum însă ştii că ne trebuie bani pentru a deveni puternici!  Trebuie să avem valută! Alte ţări o risipesc pe invenţii, pe tehnică, atunci când ei o vor termina, vom veni noi. Avem exporturi care nu aşteaptă! Nu poţi opri uzinele!

-Când se va defecta o instalaţie, se va opri uzina şi nici exportul nu va fi onorat la timp.

-Defecţiunile sunt generate de sabotaje, generale, sau ai uitat?

-Nu am uitat, dar...

-Niciun dar! Constat că nu ai refăcut situaţiile!

-Am redus lista cu necesităţile de retehnologizare absolut necesare. Vom începe alt cincinal...

-Partidul decide ce se face în noul cincinal. Partidul ştie că nu poţi începe ceva cu uzinele scoase din producţie. În ianuarie, am de gând să organizez o întrunire a statelor socialiste şi vreau să arătăm că noi suntem singurii care mai construim socialismul!

-Până în ianuarie se pot întâmpla multe.  Preşedintele SUA a vizitat Ungaria în vară...

-Altul, în locul tău era deja arestat! Te joci cu focul, generale, ştii ce pedeapsă au cei care sabotează industria socialistă!

-Mă puteţi aresta chiar acum! Numai că nu vreţi să ştie procurorii situaţia din industrie! Nu vreţi să afle statele din blocul socialist sau statele din Vest care este starea noastră...

-Suntem un popor stăpân pe destinele sale! Capitalismul nu va fi în veci, în această ţară!

-Eu consider că nu pot face mai mult. Când se va distruge industria, în ciuda a ceea ce vă spun ceilalţi, grijulii să-şi păstreze poziţiile, familiile, să ştiţi că v-am spus...

-Eşti un individualist! Vei ajunge în discuţia Consiliului Politic Executiv!

-Unde voi primi aceleaşi acuzaţii pe care le faceţi acum, unde vor da sentinţa pe care o dictaţi dumneavoastră în celălalt birou!

Preşedintele ura că se ştia de faptul că politica era dictată de soţia lui, devenită numărul 2 în partid.

-Audienţa s-a încheiat! Succes în activitate!

-Mulţumesc, dar la finalul situaţiei pe care o aveţi în dosar, am pus şi demisia mea!”

Pe măsură ce voi încheia de citit manuscrisul, voi reveni cu o serie de amănunte privind desfăşurarea acţiunii, într-un al doilea articol.