Cărţile sale, în variantă e-book, se
află pe marile site-uri internaţionale de carte. În variantă clasică,
tipărită, cele mai recente cărţi ale scriitoarei
Carmen Zamfirescu se află pe site-urile importantelor librării din Bucureşti - Librăria ”Mihai Eminescu”, Librăria ”Mihail Sadoveanu”, precum şi pe site-urile
specializate de carte Cărtureşti.ro, Emag.ro.
Cele mai multe dintre romanele sale sunt axate pe problematica
socială, a crizei care a afectat societatea românească de după 1989, cuprinzând
experienţe din viaţa românilor plecaţi să lucreze în afara graniţelor ţării.
Prestigiul autoarei este
dat şi de includerea operelor sale în celebrul catalog virtual Worldcat unde 12 lucrări
ştiinţifice şi romane sunt incluse în 21 de biblioteci din întreaga lume.
Romanul de faţă,
intitulat ”Apărătorul din umbră” îşi
propune să abordeze o temă originală atât prin subiect cât şi prin construcţie.
Literatura şi cinematografia din ultimii 30 de ani au prezentat subiecte despre
foşti demnitari ai statului român care au mimat dizidenţa înainte de 1989, iar
după decembrie 1989 au acaparat pârghiile de control ale politicii şi economiei
româneşti, reuşind să se infiltreze în instituţiile statului, inclusiv în orice
construcţie politică autodefintită drept ”antisistem” sau ”reformatoare”.
Romanul se constituie ca
un roman de analiză psihologică, în care accentul cade mereu pe rememorările
din trecut, pe baza cărora se desfăşoară acţiunile din prezent, procedeul
cinematografic fiind cunoscut ca flash-back.
Eroii romanului nu apar
imediat, ajung să se descopere unii pe alţii, în diferite locuri, mai ales în
cele unde se produce interacţiunea socială, de la hoteluri, la gări,
restaurante, aeroporturi, săli de spectacole, parcuri, localităţi rurale,
centrele unor mari oraşe sau cartiere ale unor mici localităţi urbane.
Eroul principal se lasă
descoperit treptat, de cititori, prin intermediul personajelor care vor încerca
să-l cunoască, să-l înţeleagă, să-l ajute să-şi spună povestea.
În abordările celorlalţi
autori, fosţii demnitari îşi includ cunoscuţii, membrii familiei în tot felul
de combinaţii menite să le asigure supraieţuirea cu orice preţ, în orice
condiţii. În romanul scriitoarei Carmen Zamfirescu, pe măsură ce acţiunea evoluează,
aflăm că eroul principal a încercat să lupte pentru păstrarea principiilor
pentru care luptase încă din anii ilegalităţii, principii la care în politica
sa, regimul renunţase. Atât aşa zişii dizidenţi cât mai ales susţinătorii
regimului au încercat să îl reducă la tăcere, aruncând nerealizările lor în
direcţia celui ce spusese în mod curajos că lucrurile nu merg bine.
Construindu-şi
personalitatea puternică în anii ilegalităţii, anii interbelici în care, de
multe ori, ce era ”astăzi”, nu mai reprezenta nimic ”mâine” şi nu mai avea
nicio legătură cu ”ieri”, eroul principal nu s-a abătut de la crezul lui
iniţial. Din cauza vâltorii politice în care intrase, eroul principal nu a avut
timp să se bucure de viaţa de familie. Problemele de sănătate ale jumătăţii
sale care i-au îngreunat şi mai mult situaţia în acele timpuri grele, actele de
curaj şi asumare avute în faţa conducătorilor, unde nu a ezitat să afirme franc
că nu se pot face progres şi perfomanţă fără retehnologizare, fac din roman o lectură incitantă şi deosebită
pentru perioada în care trăim şi în care valorile naţionale s-au degradat
vizibil, în care prăpastia dintre bogaţi şi săraci s-a adâncit şi mai mult.
Personal, când am citit
elementele de bază ale manuscrisului romanului, am descoperit scrise între
însemnările pe care scriitoarea Carmen Zamfirescu le plasează ca aparţinând
eroului principal, următoarele cuvinte ale istoricului latin Tacitus, care se
potrivesc extraordinar cu realităţile României, al cărtei popor este urmaşul
Romei (Istorii, I, 1-3): ” Mă apuc să scriu despre o
epocă plină de întamplări nenorocite, însangerată de lupte, sfâşiată de
răscoale şi cumplită chiar în timp de pace: patru împăraţi răpuşi de sabie,
trei războaie civile, mai multe purtate în afară (…) succese în răsărit,
înfrângeri în apus, Galiile şovăielnice (…)
Nenorociri şi mai mari bântuiau cetatea de scaun: nobleţea,
bogăţiile, rangurile, primite sau chiar refuzate, treceau drept crimă, iar
moartea era rasplata sigură a virtuţii. Nici câştigurile delatorilor nu erau
mai puţin urâte decât faptele lor nelegiuite, în timp ce unii dintre ei
dobândeau demnităţi preoţesti şi consulare ca simple prăzi, iar alţii
magistraturi de procuratori în provincii şi puterea la curtea imperială,
trecând totul prin ură şi teamă. Sclavii erau plătiţi împotriva stăpânilor,
liberţii împotriva patronilor, iar cei ce n-aveau duşmani erau loviţi de
prieteni (.,.)Cu toate acestea, această epocă nu era atât de sterpă de
virtute, încât să nu nu fie exemple
nobile. Mamele şi-au însoţit copiii pe drumuri; soţiile şi-au urmat soţii în
exil; rudele au manifestat curaj, fermitatea ginerilor, sclavii o fidelitate
care a sfidat chiar tortura. Bărbaţi eminenţi au întâmpinat cu tărie ultima
poruncă, rivalizând în cele din urmă cu glorioasele morţi ale antichităţii. Pe
lângă nenumăratele nenorociri care s-au abătut asupra omenirii, au existat
minuni pe cer şi pe pământ, avertismente date de fulgere şi profeţii despre
viitor, atât vesele, cât şi posomorate, incerte şi clare. Căci niciodată nu s-a
dovedit mai pe deplin prin dezastre îngrozitoare ale poporului roman sau prin
semne indubitabile că zeii nu ţin la siguranţa noastră, ci la pedeapsa noastră.”
Voi prezenta aici un
fragment din romanul ”Apărătorul din umbră”, în care eroul principal îşi expune
gândirea:
”Demnitarul se urcă în maşina de serviciu. Spre deosebire de alţii, nu-i
plăcea să stea pe locul din spate ci, să călătorească lângă şofer. Şoferul închise uşa din dreapta, apoi se urcă
la volan. Nici nu mai întrebă
destinaţia, fiindcă în două decenii de
când îi fusese repartizat ca şofer ajunsese să ştie destinaţia în
funcţie de trăsăturile feţei pe care şeful său o avea când cobora scările
reşedinţei spre maşină. Era clar, urmau să meargă la şeful cel mare şi nu se
anunţa o discuţie dintre cele mai uşoare. Aveau şi ei, şoferii, momentele lor
în care spuneau ce ştiau, unii de la alţii, despre demnitarii pe care-i
conduceau cu maşina, iar şoferul, trecut bine de 50 de ani ştia cum stau
lucrurile, mai ştia că şefului lui nu-i plăceau compromisurile. Ca niciodată
însă, în ziua aceea, demnitarul, alături de faimoasa servietă maron, care se
completa cu ţinuta compusă din costum, cravată, pălărie maron, pantofi maron şi
cămaşă albă, cu guler apretat avea o plasă obişnuită în care se găsea un
pachet. Şoferul ştia că de ziua lui, sau a soţiei, primea de la şeful lui un
cadou, dar în acea zi însorită a începutului de toamnă, nu era nicio
aniversare. În afara zilelor de aniversare, demnitarul nu avea în mână altceva
decât servieta. Maşina porni de la reşedinţa din ”Primăverii”, îndreptându-se
spre sediul central. Demnitarul nu avea motociclist sau maşină de escortă, limuzina neagră, impunătoare, o ”Volga” cu un
motor puternic şi geamuri închise circulând fără probleme, numărul special
fiind de ajuns încât să îî asigure drumul liber.
Ajunşi la intrarea în sediu, demnitarul îl opri pe şofer
să coboare şi îi spuse:
-Aici ai ceva pentru tine şi soţia ta!
-Şefule, dar ştiţi...zilele noastre sunt în decembrie...
mai este...
-În decembrie eu s-ar putea să nu fiu în Bucureşti...
-Şefule, dar dumneavoastră...nu aţi plecat niciodată în
decembrie...în fine..mulţumesc..nu este treaba mea.
-Cred că s-ar putea să fie, o să am nevoie de tine şi de
maşina ta personală.
Şoferul ştia că niciodată nu îl dusese pe demnitar
vreodată cu altă maşină, dar înţelese că era ceva neobişnuit, având în vedere
că îşi dăduse seama din starea de spirit a demnitarului, ce urma să se întâmple
.
Demnitarul ieşi din maşină singur, închise portiera,
privi ceasul de mână care arăta ora 08.45 dimineaţa. La ora 9.00, urma să fie
în cabinetul conducătorului şi dorea să ajungă în antecameră mai devreme, ca de
obicei.
Ofiţerul de serviciu îl salută în poziţie de drepţi:
-Să trăiţi, Tovarăşe Ministru!
-Te salut, eşti bine, tu, este bine familia?
-Da, mulţumesc, bine. Vă anunţ imediat.
-Mai stai două minute. Te rog să-mi aduci o cafea fără
zahăr.
Ofiţerul ordonă să se aducă imediat o cafea şi un pahar
cu apă. Demnitarul scoase o cutie mică de medicamente, din metal, cu motive
specifice artizanatului de Toledo şi înghiţi o pastilă, bău jumătate de pahar
de apă, apoi gustă din cafeaua neagră şi amară.
-Acum poţi să mă anunţi!
Am înţeles.
Demnitarul intră în antecamera biroului, apoi un alt
ofiţer, după ce îi dădu onorul, deschise uşa dublă masivă, capitonată.
Conducătorul stătea la biroul său de lucru, din lemn masiv cu bibliotecă în
spate şi două fotolii în faţa biroului, separate de o măsuţă de lemn, lucrată
artistic. Biroul conducătorului era o încăpere mare, iar drumul de la uşă, până
la locul unde stătea conducătorul era de mai multe zeci de paşi. Se ştia că
liderul avea ideea că dacă biroul său este la distanţă de uşă, îşi domină de pe
o poziţie superioară interlocutorul care se apropie.
Demnitarul îl salută pe conducător:
-Bună ziua, tovarăşe preşedinte!
-Ia loc, spuse preşedintele sec, în timp ce studia o
serie de documente, cu un creion roşu, subliniind şi tăind.
-Mulţumesc, spuse demnitarul, scoţându-şi pălăria şi
punând-o pe măsuţă, păstrând servieta pe genunchi.
-Ai refăcut situaţiile de care te-am rugat să te ocupi?
Preşedintele folosise termenul ”rugat”, pentru prima
dată, de obicei folosea expresia ”ţi-am dat dispoziţie”. Mereu, preşedintele
avea un fel de a vorbi cu aceia care, din punct de vedere al inteligenţei îi
erau superiori. Încerca să mute primul, ca la şah, practicând ”gambitul”, adică
să piardă un pion, ca adversarul să rămână descoperit. Demnitarul ştia jocul
preşedintelui, de aceea, scoase documentele, puse ordonat într-un dosar
cartonat şi le puse pe masă.
-Tovarăşe preşedinte, am analizat situaţia şi nu pot face
nimic. Nu putem creşte productivitatea fără să retehnologizăm. Am realizat o
situaţie a costurilor, a ieşirilor programate din producţie a instalaţiilor, am
refăcut calculele, am identificat sursele de unde putem să finanţăm...
-Ascultă, generale, nu mai porţi haina militară, nu mai
eşti ministru, dar ai o funcţie de răspundere în partid. Nu eu, partidul cere
să..
-Tovarăşe preşedinte, dumneavoastră şi partidul sunteţi
aceeaşi voce, asta până intervine tovarăşa...
-Pe altul l-aş fi trimis direct în arest, spuse
preşedintele. Pe tine te cunosc. Ai limba ascuţită dar eşti băiat bun...
-După mine, puteţi să mă trimiteţi unde vreţi. Am plecat
de jos, tot jos o să ajung. Am venit să vă spun...
-Nu vreau să aud nimic. Nu putem aloca bani pentru
tehnică. Congresul partidului...
-Congresul va decide ce doriţi dumneavostră şi tovarăşa!
Nu îmi fac iluzii că va fi altfel. Consider că după plata datoriei externe,
putem să investim în tehnologie. Avem canale diplomatice deschise.
-Am spus nu! M-am săturat de teoriile voastre că tehnica
ajută omul! Ai crescut la sat, ai fost în Bucureşti ca şi mine! În tinereţea
noastră, în uzine, muncitorii...
-Tovarăşe secretar general, ne-am angajat să ocnstruim o
societate nouă în raport cu aceea în care am fost tineri, dumneavoastră şi cu
mine.
-Văd că nu ai uitat doctrina! Acum însă ştii că ne
trebuie bani pentru a deveni puternici!
Trebuie să avem valută! Alte ţări o risipesc pe invenţii, pe tehnică,
atunci când ei o vor termina, vom veni noi. Avem exporturi care nu aşteaptă! Nu
poţi opri uzinele!
-Când se va defecta o instalaţie, se va opri uzina şi
nici exportul nu va fi onorat la timp.
-Defecţiunile sunt generate de sabotaje, generale, sau ai
uitat?
-Nu am uitat, dar...
-Niciun dar! Constat că nu ai refăcut situaţiile!
-Am redus lista cu necesităţile de retehnologizare absolut
necesare. Vom începe alt cincinal...
-Partidul decide ce se face în noul cincinal. Partidul
ştie că nu poţi începe ceva cu uzinele scoase din producţie. În ianuarie, am de
gând să organizez o întrunire a statelor socialiste şi vreau să arătăm că noi suntem
singurii care mai construim socialismul!
-Până în ianuarie se pot întâmpla multe. Preşedintele SUA a vizitat Ungaria în vară...
-Altul, în locul tău era deja arestat! Te joci cu focul,
generale, ştii ce pedeapsă au cei care sabotează industria socialistă!
-Mă puteţi aresta chiar acum! Numai că nu vreţi să ştie
procurorii situaţia din industrie! Nu vreţi să afle statele din blocul
socialist sau statele din Vest care este starea noastră...
-Suntem un popor stăpân pe destinele sale! Capitalismul
nu va fi în veci, în această ţară!
-Eu consider că nu pot face mai mult. Când se va distruge
industria, în ciuda a ceea ce vă spun ceilalţi, grijulii să-şi păstreze
poziţiile, familiile, să ştiţi că v-am spus...
-Eşti un individualist! Vei ajunge în discuţia Consiliului
Politic Executiv!
-Unde voi primi aceleaşi acuzaţii pe care le faceţi acum,
unde vor da sentinţa pe care o dictaţi dumneavoastră în celălalt birou!
Preşedintele ura că se ştia de faptul că politica era
dictată de soţia lui, devenită numărul 2 în partid.
-Audienţa s-a încheiat! Succes în activitate!
-Mulţumesc, dar la finalul situaţiei pe care o aveţi în
dosar, am pus şi demisia mea!”
Pe măsură ce voi încheia
de citit manuscrisul, voi reveni cu o serie de amănunte privind desfăşurarea
acţiunii, într-un al doilea articol.
Adauga Comentariu
Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos
Varianta 1
Autentificare cu contul adevarul.ro
Varianta 2
Autentificare cu contul de Facebook
0 Comentarii
Sortare: Cronologic · Dupa popularitate