A fost odată Florin Mugur...

Florin Mugur a cunoscut din plin suferinţa. Tatăl său, ajuns la o vârstă înaintată, a murit lovit de un camion. Iar soţia sa, Iulia, s-a îmbolnăvit de insuficienţă renală, în urma pierderii unei sarcini, şi, după mulţi ani de chin, a încetat şi ea din viaţă.

Istovit, copleşit de singurătate, Florin Mugur suferea noaptea de insomnii, împotriva cărora lua doze mari de somnifere, iar ziua se străduia să fie afabil şi surâzător cu cei din jur. Surescitarea care a cuprins societatea românească după 1989 l-a speriat. În dimineaţa zilei de 9 februarie 1991, a fost găsit neînsufleţit, într-un fotoliu din camera sa de lucru, cu o carte pe genunchi.

O scrisoare pe care am purtat-o la piept

Despre Florin Mugur, înainte de a-l cunoaşte, credeam că este un poet tânăr şi înalt, cu talent de recitator, care-şi declamă versurile pe un fond muzical. Apoi, ce surpriză!, am descoperit în el un bărbat scund şi obosit, cu mers greoi, un anxios, hotărât însă să nu-şi arate lumii faţa sumbră şi să zâmbească tuturor încurajator.

Descoperirea s-a produs în următoarele împrejurări. La început a fost o scrisoare trimisă de poet − pe atunci proaspăt angajat la Editura Cartea Românească − pe adresa mea din Constanţa, unde împlineam neştiut de nimeni vârsta de douăzeci şi şase de ani (era în toamna lui 1973). În scrisoare, Florin Mugur, căruia nu-i fusesem prezentat niciodată, îmi propunea nici mai mult, nici mai puţin decât să scriu o carte despre literatura română contemporană şi să i-o încredinţez lui pentru publicare. De fapt, nu îmi propunea, ci mă ruga, respectuos, cu o eleganţă care părea să vină din altă lume. Scrisoarea am purtat-o la piept trei săptămâni, ca pe prima scrisoare de dragoste. Am trăit astfel iluzia îmbătătoare că, indiferent unde te afli, chiar şi la o revistă din provincie, există întotdeauna undeva cineva care observă ce faci şi, dacă ai un cât de mic merit, te şi asediază cu oferte ispititoare.

Se plimba cu bătrânul lui câine, Columbo

În realitate, lui Florin Mugur îi vorbise despre mine, cu căldură, Nicolae Manolescu care încă de pe atunci se ocupa de foştii lui studenţi ca un institut de geologie de bogăţiile naturale ale ţării. De altfel, când întâlnirea mea cu Florin Mugur a devenit iminentă, Florin Mugur s-a grăbit să-mi trimită o nouă scrisoare în care mă avertiza, ca să nu fiu pe urmă dezamăgit, că el nu are farmecul lui Nicolae Manolescu.

Florin Mugur era un orăşean comod care, după ce mergea un kilometru pe jos, făcea semne deznădăjduite tuturor maşinilor asemănătoare cu taxiurile, iar ajuns acasă se culca devreme, odată cu terminarea programului de televiziune în variantă raţionalizată. Dar era, în acelaşi timp, un om extrem de activ, care muncea fără întrerupere, chiar şi când se plimba, smucit (prin intermediul zgărzii) de bătrânul lui câine, Columbo („nu muşcă tare, dom’le!“).

Literatura era pentru el mai mult decât o religie

De fapt, dacă mă gândesc bine, asta m-a mirat cel mai mult la poet, inepuizabila lui capacitate de muncă. Publicase numeroase volume de versuri (unele doar de versuri, altele şi de poezie), iar când l-am cunoscut eu mai deschisese câteva şantiere de creaţie lirică. A alcătuit o carte de convorbiri cu Marin Preda care a stârnit un val de exclamaţii entuziaste şi o carte de convorbiri cu Paul Georgescu care a stârnit un cor de proteste.

Scria în mod curent articole de critică literară, mai bune decât ale multor critici literari. A publicat şi un roman, „Ultima vară a lui Antim“, după care romancierii i-au strâns afectuos mâna şi l-au rugat să se întoarcă la poezie ca să nu strice ierarhia din domeniul prozei. Pregătea pentru tipar cu devotament, ca editor, tot felul de cărţi, unele ale unor scriitori-prieteni şi altele doar ale unor prieteni. Pleca în străinătate şi de fiecare dată se şi întorcea. Era dedicat soţiei lui urmărindu-i starea sănătăţii ca pe un barometru al propriei sale fericiri.

Amabil şi ceremonios, găsind timp să mai şi contemple, la braţ cu Emil Brumaru, grupurile de fete vesele care „pe trotuar alături saltă“, Florin Mugur lucra totuşi trepidant ca o uzină dată de curând în funcţiune. Pentru el, literatura era mai mult decât o religie: era o profesie.