A mai dispărut o emisiune culturală

În „Adevărul“ din 9 decembrie, Dan C. Mihăilescu explică de ce a plecat de la Pro TV. Multă lume i-a urmărit, săptămână de săptămână, emisiunea „Omul care aduce cartea“, la debutul căreia, cu 15 ani în urmă, am avut şi eu un oarecare rol, de care criticul nu pare a-şi aduce aminte.

Motivul obişnuit în astfel de renunţări este, fiind vorba de televiziune, ratingul scăzut. Trebuie să recunosc că a fost primul lucru la care m-am gândit eu însumi înainte de a citi interviul din ziar. O notă a jurnalistului Petre Barbu din „Forbes“, citată în ziar, ne informează însă că foarte instructiva şi originala emisiune se bucura de o audienţă importantă: 400.000 de telespectatori pe minut, în medie, la nivelul întregii ţări, în intervalul 1 ianuarie-4 decembrie 2015, puţin peste jumătate dintre ei din mediul urban, unde ratingul a fost de 2,2%. Despre ce e totuşi vorba? Ne spune Dan C. Mihăilescu însuşi pe site-ul său personal.

„Şubrezire“ a emisiunii

El a remarcat de ceva vreme unele semne de „şubrezire“ a emisiunii. I s-a sugerat, de exemplu, că postul n-ar câştiga nimic de pe urma faptului că editurile îşi fac reclamă prin cărţile prezentate în emisiune. Ciudată mentalitate! Nici gând ca ea să fi existat pe când ProTV îmi difuza, tot săptămânal, emisiunea „Profesiunea mea,
cultura“.

Câştigul unui post de televiziune se măsura pe atunci, în primul rând, prin calitatea unei emisiuni de cultură şi nimeni nu vedea în dezbaterile consacrate unor cărţi sau unor evenimente artistice o formă de reclamă mascată şi, implicit, o pagubă.

A doua intervenţie, nu ştiu cât de directă, a constat în  ideea că, odată cu „cărţile deştepte“ recenzate, să fie consemnate, fie şi numai pe burtieră, şi „titluri frivol-motivaţionale“, astfel încât să fie slujite „toate categoriile de cititori“. (Între ghilimele sunt cuvintele autorului emisiunii.) O mentalitate la fel de ciudată ca şi precedenta. În spatele acestei tentative de „democratizare“ se ascunde o, pe cât de gravă, pe atât de răspândită confuzie.

Rolul celui care comentează cărţi, la televiziune, la radio sau într-o revistă este tocmai acela de a selecta din maldărul de apariţii pe cele valabile literar. Ce prostie, iertat să-mi fie cuvântul, să încerci a creşte ratingul prin flatarea gustului marelui public, împotriva naturii înseşi a unui demers cum este critica de carte! E adevărat că ProTV este o televiziune comercială (laudă ei pentru a nu fi redus atâta amar de timp cultura la divertisment, domeniu în care a excelat dintotdeauna!), dar comerţul ca atare, şi nu doar de bunuri culturale, nu trebuie să se dispenseze de un scop educativ. Există un ethos al tuturor activităţilor umane şi, cu atât mai mult, al celor culturale.

De la politruci la manageri culturali

Dan C. Mihăilescu mărturiseşte că în ultimul timp a avut parte şi de şicane administrative: schimbări neaşteptate ale zilei şi orei de filmare, săptămâni sărite din calendarul emisiunii, emisiuni amânate sau nedifuzate („dispărute“, scrie autorul) şi, într-un final apoteotic, ştergerea întregii arhive din reţeaua online. Nu credeam a mai fi mirat de ceva din comportamentul oamenilor care fac legea în televiziune.

Şi totuşi! Şicanele cu pricina mi-au reamintit brusc de ultima perioadă de existenţă a Cenaclului de Luni, din primăvara lui 1983, când ne-am pomenit cu tot soiul de piedici, una mai insidioasă decât alta, ba că e ocupată camera de la Casa Studenţilor „Grigore Preoteasa“, unde ne ţineam şedinţele, ba că se renovează etajul şi altele, asemănătoare cu şicanele făcute azi lui Dan C. Mihăilescu de către producătorii emisiunii de la ProTV. La prima vedere, nicio deosebire între politrucii culturali din regimul trecut şi managerii culturali de astăzi. Aceeaşi proastă înţelegere a faptului de cultură, subordonat unor interese de altă natură decât aceea firească.

La prima vedere. La a doua, deşi rezultatul e acelaşi, remarcăm o deosebire semnificativă. Cenzura era ideologică înainte de 1989; ea este economică astăzi. Pe ideologul comunist nu-l interesa valoarea bunului cultural, ci doar eficacitatea lui în planul manipulării conştiinţelor. Cultura de elită o detesta tocmai fiindcă nu bătea suficient în toate straturile sociale. Ceea ce conta în ochii lui era caracterul popular al artei. Pe managerul contemporan îl preocupă exclusiv valoarea de piaţă a produsului literar sau, în general, artistic. De aceea urmăreşte suprimarea selecţiei, a spiritului critic.

Este aberant să pretinzi unei emisiuni al cărei rol este de a propune o anumită opţiune estetică să se transforme într-o enumerare de titluri, bune, rele, geniale, tâmpite, lăsându-i telespectatorului răspunderea ierarhizării şi interpretării lor corecte. Şi asta, atenţie!, spre paguba telespectatorului însuşi, băgat în ceaţă, dezorientat şi, consecinţă inevitabilă, împins să aleagă ceea ce crede el de cuviinţă, dar fără a avea capacitatea de a separa grâul de neghină.

M-am simţit obligat la astfel de consideraţii, în definitiv, banale, de dispariţia uneia dintre puţinele emisiuni culturale care contau în viaţa noastră de cititori de carte.