Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Abisurile lovinesciene şi enigmele posterităţii lor critice

0
7 May 2019 08:16:11
Mircea Morariu

Cartea „Dramaturgia lui Horia Lovinescu. Explorări ale abisului“, apărută la finele anului 2018 la editura „Casa Cărţii de Ştiinţă“ din Cluj sub semnătura tânărului critic Alin Ştefănuţ, a fost, la origine, o bună, solidă şi, mai ales utilă, teză de doctorat.

Insist asupra utilităţii tezei fiindcă, în lumea românească de azi, în care tot felul de impostori, mulţi recrutaţi din rândul politicienilor care mai au nevoie de un titlu, de o decoraţie spre a le trece la repezeală pe cartea lor de vizită încărcată de prezenţe în comitete şi comisii, utilitatea a început să devină un fel de rara avis. Se inventează pretinse teme de cercetare, se identifică profesorul mercenar care să îi dea, uneori chiar contra cost girul, se trece ca gâsca prin apă în etapele pregătitoare, se găseşte şi comisia de susţinere formată pe principiul circulaţiei circulare, CNACDTU îşi face funcţionăreşte datoria şi, gata, ai în buzunar şi în dosare diploma de doctor.

Mi se pare că este demnă de salutat şi promptitudinea cu care Alin Ştefănuţ şi-a publicat, şi nu oriunde, ci la o editură de prestigiu, teza. Iarăşi un lucru de maximă utilitate. Şi aceasta fiindcă, deşi Horia Lovinescu s-a numărat, în perioada comunistă, printre cei mai jucaţi autori de literatură dramatică din România, formând, voit sau nu, o tripletă cu Aurel Baranga şi Paul Everac, cu toate că a avut parte de nenumărate cronici de spectacol care, ne place sau nu, sunt tot atâtea efemeride publicistice, nu a făcut obiectul decât al unui singur studiu monografic aparţinând Nataliei Stancu (1985). Căruia i s-a adăugat în postcomunism o carte scrisă de Carmen Merlici, carte apărută în 2010 la o editură din Piteşti.

Să fi anunţat oare efemerul specific cronicii de spectacol, destinul nu prea fericit în posteritate al operei lovinesciene? Sau horialovinesciene, cum o numeşte Alin Ştefănuţ. Şi aceasta nu doar spre a-l diferenţia pe dramaturg de marele critic interbelic promotor al teoriei sincronismului, ci şi de alte rude ale sale, precum Monica Lovinescu şi Vasile Lovinescu. După 1989, scrierile lui Horia Lovinescu au dispărut de pe scene. Imediat după Revoluţie încercarea lui Victor Ernest Maşek, proaspăt numit director al Teatrului Nottara, de a menţine în repertoriu Al patrulea anotimp, spectacol în care Dragoş Pâslaru făcea un rol de-a dreptul antologic, dovadă că nu uit nici azi momentul magic în care personajul său dirija, dezlînţuit, demonic, un fragment din Carmina Burana, s-a dovedit un eşec şi, doar din când în când, se mai joacă ici-colea Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă. Nu exclud ca la mijloc să fie şi o crasă necunoaştere. Care îşi află originea şi în faptul subliniat de Alin Ştefănuţ că până în momentul încheierii elaborării tezei sale opera horialovinesciană nu a făcut obiectul reeditării.

De fapt, din 1990 încoace, Horia Lovinescu s-a situat într-un fel de antiteză cu Monica şi Vasile Lovinescu. Pentru exegeţii care s-au mai ocupat, din când în când, de scrierile sale, foarte puţini dintre ei critici literari sau de teatru, autorul Citadelei sfârâmate a fost doar un oportunist, un tovarăş de drum, un propagandist ceva mai rafinat, adică promotorul unui realism socialist intelectualizat căruia îi făcea mare plăcere să audă că scrierile îi erau socotite în descendenţa lui Cehov sau Ibsen. Şi aceasta spre deosebire de Monica Lovinescu şi Vasile Lovinescu. Cele mai multe referiri s-au făcut în post-decembrism la Citadela sfărâmată, la Surorile Boga, la Febre, la Autobiografie, la Omul care..., foarte puţini fiind aceia care ajungeau să recitească scrierile horialovinesciene din aceeaşi categorie cu Jocul vieţii şi al morţii. Scrieri pe care le analizează cu minuţie, foarte adesea şi cu profunzime şi inteligenţă, Alin Ştefănuţ în monografia ce îi poartă semnătura. Exegetul abandonând criteriul comod cronologic în favoarea ordonării operelor pe criterii tematice, motivice, stilistice. Alţi exegeţi, aşa cum a fost regretatul Mircea Ghiţulescu, au preferat să abordeze creaţia horialovinesciană ca şi cum în Decembrie 1989 nu s-ar fi întâmplat nimic, Nicolae Manolescu l-a comentat echilibrat în vreme ce Alex Ştefănescu şi-a conservat bonomia în articolul dedicat autorului în seria La o nouă citire din România literară.

Cel mai adesea, după 1989, s-a vorbit despre directorul de instituţie de spectacole Horia Lovinescu care a avut ştiinţa de a face din Teatrul Nottara mult mai mult decât Teatrul de pe bulevard, aici jucându-se nu doar piesele sale, ci şi Hamlet, Măsură pentru măsură, Coriolan în spectacole de referinţă.

Ce doreşte, de fapt, să facă în cartea sa Alin Ştefănuţ? Să examineze ce se ascunde în spatele zicerii în conformitate cu care „cariera lui Horia Lovinescu a început şi s-a sfârşit în comunism“. O face lucid, fără partizanate, fără efuziuni, în cele cinci capitole ale cărţii. Care, cum spuneam, repun într-o altă ordine decât cea cronologică scrierile lui Horia Lovinescu. E vorba despre Un scriitor între două epoci, Raporturi interpersonale în cadrul familiei, Monografia unor timpuri în schimbare, Mit şi legendă în (re)interpretarea lui Horia Lovinescu, Galeria umanităţii. Sunt comentate marile succese cu grija de a nu cădea victimă celebrităţii lor circumstanţiale, dar nici de a adopta un violent ton critic fiindcă aşa ar da bine, sunt analizate şi scrieri mai puţin cunoscute precum Elena, Revederea, Adolescentul, Maria. Se rediscută aproape totul. Cred că doar Ultima cursă nu este analizată, asta dacă facem abstracţie de, pare-se definitiv pierduta Mai presus de toate. Intrată în repertoriul Naţionalului bucureştean, dar scoasă de pe afiş din cauza intervenţiei brutale a Elenei şi Nicolae Ceauşescu. Şi aceasta în vremea în care cei doi nu reprezentau Cabinetul 1 şi Cabinetul 2.

Interesant e că opera destinată scenei de Horia Lovinescu nu a avut o evoluţie lineară. Şi aceasta poate fiindcă Lovinescu însuşi nu şi-a putut asigura definitiv, prin câteva compromisuri de început, confortul creaţiei. S-a refugiat în metafizic, în parabolă, în metaforă pentru o vreme, pentru ca, mai apoi, să iasă la lumină şi să producă o nouă jertfă în cinstea şi slava ideologiei comuniste. Fapt simptomatic, cred, pentru o întreagă epocă.

Ce mi-ar fi plăcut să regăsesc în plus în cercetarea asupra a ceea ce pare a fi „cazul Lovinescu“ a lui Alin Ştefănuţ? Poate o analiză a numelor personajelor, Lovinescu mizând, cred, pe funcţia caracterizantă a acestora. Recunosc că nu m-am simţit deloc confortabil observând că o piesă precum Karamazovii, de pildă, este atribuită constant doar lui Horia Lovinescu. La elaborarea ei un rol important i-a revenit regizorului Dan Micu, Horia Lovinescu fiind astfel unul dintre puţinii dramaturgi români care a crezut în utilitatea acestui tip de colaborare. Spre deosebire de ultraretrogradul Paul Everac. 

Altminteri, salut cercetarea şi efortul lui Alin Ştefănuţ.

Alin Ştefănuţ - DRAMATURGIA LUI HORIA LOVINESCU - EXPLORĂEI ALE ABISULUI, Casa Cărţii de Ştiinţă, Bucureşti, 2018