Cărţi

articolul anterior

Abraham Vârfnicul

1
12 Nov 2019 10:45:11
Horia Vicenţiu Pătraşcu

Există momente în istoria Europei în care oamenii, cuprinşi de nerăbdare sau de exasperare – după îndelungi perioade de aşteptare zadarnică sau de intervale chinuitoare, tragice şi buimăcitoare, precum cele reprezentate de războaie sau de molime decimatoare – declară pur şi simplu că „împărăţia cerurilor a venit deja”.

A.H. Maslow, Religii, valori şi experienţe de vârf, trad. de Vlad Vedeanu, Editura Trei, 2017, 138 p.

Sau că „mântuirea este aici”, că „lumea este perfectă, iar perfecţiunea ei depinde de desăvârşirea ochilor tăi”, că „răul este necesar” şi contribuie la armonia imperturbabilă a lumii. Cele două războaie mondiale au provocat în mentalul colectiv al umanităţii o astfel de reacţie paradoxală la traumă. Când cantitatea enormă de suferinţă şi de absurd devine inasimilabilă de către mintea unui individ sau unei societăţi – riscând să o strivească, aceasta este în cea mai teribilă dispoziţie de negare: „în ciuda” tinde să devină, sfidând toate legile raţiunii, „pentru că”. Individul sau societatea, aflate în pragul nebuniei, nu vor spune – cum ar mai fi încă de înţeles – „în ciuda suferinţei – sunt încă fericit”, ci „întrucât suferinţa, sunt fericit.” Fericirea devine astfel modul – cel mai disperat cu putinţă – de a protesta faţă de existenţa răului în lume, un fel de teodicee senzitivă: îmi declar imunitatea faţă de rău, răul nu mă atinge, e ca şi cum răul nu ar exista, deci răul nu există. Aceasta este „logica afectivă” din spatele mişcărilor hippie din anii 60, a subculturii „flower power-LSD”, a talmeş-balmeşului psihedelic, a sapienţei orientale (taoism, budism, Krishnamurti, Osho, Dalai-Lama), dar şi a profeţilor de factură creştină care anunţă ora exactă (foarte apropiată) a Apocalipsei.

Refuzul unui „sens” al istoriei – sens promulgat şi argumentat de Hegel sau de Marx – merge astfel mână în mână cu decretarea, în regim de urgenţă, a unei semnificaţii a lumii, a existenţei, a fiinţei sau a Cosmosului. O semnificaţie dezlegată de pretenţiile raţiunii de a le înţelege – şi înţelegând de a le accepta – care făceau valoarea existenţială a filosofiei pentru omul european, o semnificaţie în sine, ca atare, autonomă, evidentă, indeniabilă, trăită. O bună parte a psihologiei existenţialiste – în pofida incontestabilului merit de a aduce la suprafaţă nevoile, trebuinţele spirituale ca trebuinţe naturale ale omului – s-a lăsat capturată de acest „proiect” al inconştientului colectiv rezultat, o repet, ca reacţie la o traumă de proporţii gigantice (cele două războaie mondiale, împărţirea spaţiului euro-atlantic în două zone antagonice, explozia bombelor atomice). În Religii, valori şi experienţe de vârf, A. H. Maslow îmbracă haina unui asemenea profet al noii sensibilităţi, predicile sale fiind susţinute de autoritatea toiagului „psihologic”. Găseşti în scrierea lui Maslow toată lista de sloganuri a literaturii self-help (pe atunci aflată încă la început) – alcătuită în mare parte, cum singur recunoaşte, din excerpte ale confesiunilor narcomanilor: „senzaţia că sunt integrat în cosmos şi cosmosul în mine”, „totul este bine şi bun, inclusiv moartea şi răul”, „fiinţa este aici”, „totul este aici şi acum”, „eu nu mai sunt eu, fiind totuşi pe deplin eu”, „disoluţia diferenţei obiect-subiect” (o anticipare „psihedelică” a morţii subiectului?), „raiul este oriunde ridici ochii, dacă eşti atent”, „totul este sfânt, totul este minunat”.

Trec repede peste paradoxul implicat de o afirmaţie de tipul „totul este minunat”, anume că „dacă totul este minunat, atunci nimic nu este minunat” (la fel cu sacrul), pentru a mă opri puţin asupra rolului deosebit pe care-l alocă Maslow anulării dihotomiilor în experienţele mistice şi narcotice. Mărturisesc din start că sunt convins că depăşirea dihotomiilor (constitutive intelectului uman) produce o senzaţie de beatitudine, de „extaz”, de fericire. Explicaţia mi se pare însă mult mai simplă, mai banală şi mai „psihologică”: este vorba despre dorinţa de regresie la stadiul „inefabil” al copilăriei timpurii, cel de dinaintea achiziţiei limbajului. Cum acea perioadă este îndeobşte asociată „beatitudinii” (şi e foarte probabil ca copiii mici să fie într-adevăr susţinuţi „fizic” – pentru a rezista stresului reprezentat de procesul de creştere – de o cantitate mult mai mare de „endorfine” decât cea generată în mod obişnuit de organismul adult), asociem, prin recul, şi absenţa limbajului –  prin definiţie, domeniul dihotomiilor, al „separaţiilor”, al distincţiilor – fericirii... „inexprimabile”, unităţii primordiale... imposibil de pus în cuvinte. Orice abolire – temporară – a limbajului provoacă o amintire deosebită a acelui moment, plină de o nespusă dulceaţă pentru că în acele momente am refăcut, am retrăit aproape în sens propriu starea de copil (dar şi de animal, dar şi de obiect al lumii materiale, dar şi de Dumnezeu). Astfel se explică senzaţia de detaşare de sine, de intrare într-o altă perspectivă, „obiectivă”, transcendentă.

Deşi încearcă să „pozitivizeze” experienţele narcotico-mistice, să le găsească o semnificaţie morală intrinsecă, Maslow nu reuşeşte deloc să ne îndepărteze de ideea că asemenea experienţe (ca de altfel orice experienţă) sunt absolut neutre din punct de vedere moral. Psihopatologia este plină de exemple de oameni bolnavi care au acelaşi tip de trăire mistică, de unificare cu cosmosul, de regenerare, de naştere mistică, de integrare – copulând cu un cadavru sau înghiţind excremente. (Marchizul de Sade – ne oferă „minunate” prilejuri de a vedea cum perversiunile şi atrocităţile sexuale pot fi intens valorificate şi semnificate pe plan filosofic, metafizic şi chiar mistic.)  Experienţa de integrare – este lipsită deci de orice semnificaţie morală intrinsecă. Nu este „bună” sau „rea” în sine însăşi. Binele sau răul ei vin din felul în care este ulterior valorificată într-un orizont cultural, religios, social. De altfel, Maslow sublinează, într-un alt context, rolul pe care-l joacă apartenenţa culturală a „misticului/narcomanului” în exprimarea (diferită) a experienţei sale (în esenţă identică, una şi aceeaşi în toate cazurile).

Maslow imaginează, în aceeaşi „matrice stilistică” regresivă – o experienţă de platou, ceea ce înseamnă o „experienţă de vârf” permanentizată, un „extaz senin”, o fericire „non-violentă”, blândă, continuă, similară celei obţinute de aşa-zişii „iluminaţi”. Amintesc numai în treacăt faptul că „iluminaţii” de un fel sau altul leagă iluminarea lor de „abolirea gândirii” şi a gândurilor – ceea ce este în perfectă concordanţă cu cele afirmate mai sus. În măsura în care eşti în stare să intri în pre-limbaj, deci în pre- sau sub-umanitate, poţi dobândi „lumina” animalelor şi seninătatea rocilor („stoned”, împietrit, în argoul narcotizaţilor desemnează tocmai această înţelepciune a pietrelor dobândită prin anularea gândirii.) Experienţa de platou – fericirea continuă – este nu doar o imposibilitate, dar cel mai probabil ceva extrem de dezagreabil – ca un singur sunet prelungit la infinit (în acest mod a imaginat infernul, din punct de vedere sonor, Lars von Trier în The House that Jack Built).

Merită subliniată găselniţa traducătorului român care a echivalat peakers şi non-peakers prin „vârfnici”, respectiv „nevârfnici”. Pentru inventarea unui nou cuvânt – într-un perfect spirit al limbii române – traducătorul ar merita să i se închine un monument sau măcar o odă. „Vârfnic”, antonimul lui josnic – a trebuit să-l aştepte pe Vlad Vedeanu pentru a se naşte în limba lui Eminescu şi ar fi un imens păcat să-l ignorăm şi să nu-i asigurăm o frumoasă creştere.

Vârfnicii sunt acei indivizi care asumă personal, pe cont propriu, apropierea şi aproprierea transcendenţei, a problemelor ultime, a lui Dumnezeu. Ceilalţi, nevârfnicii, sunt „organizatorii” revelaţiei iniţiale, „ecleziast-legaliştii” – a căror „literă” contravine tocmai „spiritului” (la propriu şi la figurat) întemeietorului religiei revelate. Legenda Marelui Inchizitor relatează în cele mai mici detalii relaţia conflictuală dintre cele două caractere psihologice.

În sfârşit, ultimul text al cărţii priveşte relaţia dintre bărbat şi femeie: pe lângă clişeele încă valabile în epoca în care Maslow scrie (femeia – purtătoare şi crescătoare de copii, hrănitoare; bărbatul – protector, vânător, aducător de salariu), să reţinem ca pe o provocare reflecţiile psihanalistei britanice Marion Milner, citate de Maslow, referitoare la imaginea lui Dumnezeu-Tată, a lui Dumnezeu ca Bărbat absolut din religiile „paternaliste”. Pornind de la acestea, ne putem întreba dacă nu cumva tocmai această imagine a făcut ca marile nume din mistica creştină să fie numele unor femei, mistica rămânând „feminină” chiar şi atunci când a fost îmbrăţişată de bărbaţi. Dumnezeu este mirele, Dumnezeu „pătrunde” în inimă, sufletul este absolut doritor şi total disponibil spre „unificare”. Invers decât în pasajul din Evanghelia după Toma, se poate spune că, într-o religie „paternalistă”, numai cei ce se vor face femei vor intra în împărăţia lui Dumnezeu. Feministele de azi - cu promovarea intereselor lor de gen în lumea religiei – ar răsturna această situaţie dacă ar reuşi modificarea sau abolirea „sexului” divinităţii. În mod paradoxal, graţie feministelor, o altă mistică ar deveni astfel posibilă, un alt mod de raportare la Dumnezeu, în sfârşit o mistică masculină...

Articolul a apărut şi în numărul curent al revistei România Literară.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Corina
12.11.2019, 14:44:45

Când cineva nu crede, parcă amestecă prea ușor oameni și filosofii. Mă refer la ultima frază a paragrafului al doilea. Apropo de „vârfnicul” care a entuziasmat atât de mult autorul articolului: probabil traducătorul citește literatură teologică și s-a inspirat din „stâlpnic”. Referitor la mistica feminină (dar cred că misticii sunt preponderent bărbați, totuși...) am zărit la Tereza din Avila exprimări care îndreptățesc suspiciunea că ea vedea în Iisus un bărbat, bărbatul suprem, cel mai vrednic de dorit la propriu, mirele ei personal - și tot astfel le încuraja să gândească pe călugărițele-surori. Oroare. De aceea nu m-a surprins când am citit la Emanuel Swedenborg în „Raiul și iadul” că a observat în iad... unii sfinți catolici. O explica prin orientarea net egoistă a desăvârșirii căutate.