Actualitatea lui Eminescu

Eminescu este, în aceeaşi măsură, mare poet şi un gânditor profund. S-a   scris foarte mult despre opera lui, însă cu toate acestea, nu dispunem de o lucrare fundamentală despre gândirea sa, iar dificultatea vine, probabil, din faptul că poetul a   exprimat ideile sale în articolul de ziar, considerat efemer, şi nu într-o lucrare sistematică aplicată.

Poetul s-a adaptat condiţiei de existenţă a intelectualului român în secolul al XIX-lea, aceea, de afirmare răspicată a unei poziţii proprii, ca ziarist.

Fiecare epocă are priorităţile sale, dar este important să le identificam pe cele de astăzi şi în idei ale unor personalităţi din trecut. Eminescu a trăit şi a creat în epoca de după Unirea celor două Principate, dominată de urgenţa realizării imperativului  de  unificarea reală, susţinută prin toate mijloacele, cu conservarea valorilor şi tradiţiilor perene din cele două Principate, într-un context care urma să schimbe radical viaţa românilor, prin accelerarea ritmului de reformare a vieţii sociale.

Situaţia României de astăzi are rădăcini adânci în începuturile istoriei noastre moderne. Analizele lui Eminescu sunt actuale deoarece temele, dezbătute de el, se regăsesc în spaţiul public. Ceea ce se întâmplă în societatea românească nu este întâmplător sau o invenţie a actorilor sociali contemporani. Pentru a înţelege multe dintre disfuncţionalităţile instituţiilor statului putem afla explicaţii de la Eminescu.

Formal, România prezentă este diferită de cea a lui Eminescu, însă nu este greu de observat perpetuarea aceloraşi probleme sociale şi economice. Corupţia, promovarea pe criterii clientelare de partid sau de grup, mediocritizarea în masă, dominarea spaţiului public de formatori de opinie mincinoşi şi partizani, programe politice nerealiste, lipsa unui proiect de dezvoltare a ţării, discrepanţa dintre bogăţia unui grup foarte restrâns şi sărăcia cronică a majorităţii populaţiei sunt fapte reale, remarcate cu acribie de către Eminescu, şi, la distanţă de mai bine de 140 de ani, le întâlnim aidoma în timpul nostru. De aceea, avea dreptate G. Călinescu când afirma: ,,Şi pentru asta Eminescu e la ordinea zilei” (G. Călinescu, Eminescu. Studii şi articole,1978, 152).

Parcurgând cele cinci volume de publicistică, rămâi cu impresia lecturii unor articole care ar fi apărut în ziarele de astăzi. De pildă, observaţia lui Eminescu: „Lumea v-a văzut cu mirare transfor­mându-vă de azi până mâine în milionari, fără să poată a-şi explica misterul acestei extraordinare schim­bări“ (Opere, XIII, 55) este un loc comun în toată presa românească postdecembristă. Corupţia este endemică, în societatea românească, dintotdeauna, iar politicienii nu fac decât să reproducă şi să continue politicianismul, definit de C. Rădulescu-Motru în Cultura română şi politicianismul (1904), ca un gen de activitate politică prin care câţiva dintre cetăţenii unui stat tind să transforme instituţiile şi serviciile publice, din mijloace pentru realizarea binelui public, în mijloace pentru realizarea intereselor personale, transformare făcută cu consimţământul celor ce au de păgubit, altfel spus, cu sprijinul alegătorilor care-i votează.

Articolele lui Eminescu lasă să se vadă cum ar trebui să fie un analist – o persoană care vădeşte aptitudine în cunoaşterea unui domeniu, efort continuu de documentare, spirit critic argumentat, evaluarea corectă a faptelor şi evenimentelor. Or, modul cum gândesc cei mai mulţi dintre comentatorii prezenţi în fiecare zi pe ecranele televizoarelor este departe de modelul eminescian.

Ar trebui ca oricine deţine o demnitate publică să citească, în mod obligatoriu, pe Eminescu, pentru a avea o idee clară şi exactă despre evoluţia procesului de modernizare în arealul românesc. Se ştie, cu siguranţă, că C.A. Rosetti, una dintre ,,victimele” gazetarului, îşi începea ziua de muncă de preşedinte al Camerei Deputaţilor, cu lectura articolului lui Eminescu din ziarul ,,Timpul”. Ar fi îmbucurător să ştim despre vreun politician al vremurilor noastre că şi-a însuşit ceva  din  gândirea lui Eminescu.

Epoca sa a fost una de construire a unei alte realităţi naţionale şi a unui alt mediu românesc, aşa cum astăzi este nevoie de edificarea unui spaţiu românesc, parte integrantă a spaţiului european. 

Cum ar trebui să ne raportăm la Europa, pornind de la Eminescu? El a întrevăzut poziţia ţării în zona geopolitică în care fiinţa,  şi a dedus, din  evoluţia evenimentelor şi deciziilor internaţionale ce au urmat războiului de independenţă din 1877,  starea de dependenţă a statului român de mediul extern din cauza lipsei de putere reală a acestuia: ,,Suntem însă, din contra, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre. Ce credeţi că ne aşteaptă în următorii ani? Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun.” (Opere, X, p. 105). Merită să medităm asupra afirmaţiei lui Eminescu şi să ne întrebăm dacă decizia de acceptare a aderării României la Uniunea Europeană a avut ca temei mai mult oportunitatea geopolitică decât funcţionalitatea  pe care ar fi trebuit să o demonstreze statul român, prin instituţii şi economie puternice, organizate după principii şi standarde europene.

Opera eminesciană este un document de cunoaştere a  mentalităţilor şi comportamentelor din epocă. Eminescu s-a pronunţat neechivoc, cu argumente convingătoare, şi în stilul său inconfundabil, pentru valorile perene ale unei societăţi democratice: proprietate, libertate, diversitate, şi a respins orice deviere de la acestea: radicalismul, dogmatismul, discriminarea de orice natură, inclusiv cea etnică, dictatura, revoluţionarismul, egalitarismul, comunismul, şi, în genere, orice atingere a libertăţii individuale şi naţionale. Este o eroare asocierea lui Eminescu unor curente ideologice sau naţionaliste care îşi caută obârşia în ideile sale. Iată de ce este fără sens de a vorbi ,,de extremismul unor articole” (http://convorbiri-literare.dntis.ro/BCRETUian6.htm) fără a se aduce măcar un exemplu. Faţă de această etichetare nedreaptă, reţinem opinia nuanţată a lui Boris Marian: ,,Eminescu. Să-l ierte Cel de Sus, nu are nici o vină, că doar nu a îndemnat pe nimeni la pogrom, la deportări, a scris împotriva imigraţiei evreieşti, cu multă duritate, dar la el  xenofobia era, credem, un exerciţiu al condeiului de jurnalist, avea  o cultură prea bine asimilată, care cuprindea şi Biblia, istoria evreilor, aprecia filologi şi folclorişti evrei, ca Moses  Gaster, Tiktin, Şăineanu, ca să  credem că era rasist.” (http://www.fcer.jewishfed.ro/public_html).

Aşa cum am spus în alte lucrări, Civilizaţie modernă şi naţiune (1996), Formele fără fond, un brand românesc (2007), din opera eminesciană se desprinde o gândire paradigmatică, expresie a unei viziuni globale asupra lumii. O  bună parte a articolelor sale conţine elemente de doctrină, iar aproape fiecare articol exprimă o idee sau un gând. Din gândirea paradigmatică rezultă concepţia sa despre creaţie, fie literară, fie ştiinţifică.

Eminescu este un evoluţionist, preocupat de dezvoltarea realului dintr-un punct originar, asemenea altor gânditori, care au conceput lumea în devenirea ei cumulativă, iar cunoaşterea umană reflectă continuitatea şi nicidecum ,,rupturile” sau ,,salturile”, pentru că ei înşişi sunt continuatori ai unei tradiţii pe care o dezvoltă. Dacă   până   acum Eminescu nu a fost depăşit în cultura română, se datorează, în primul rând, lipsei ace­lei  gândiri  globale  la   alţi  creatori  români,  sintetizatoare  a  tot ce este peren şi specific în viaţa umană şi socială.

Din opera lui se desprinde un număr de direcţii teoretice pe care le-a elaborat sau dezvoltat: teoria societăţii organice, teoria golurilor, teoria formelor fără fond, teoria păturii superpuse, teoria compensaţiei muncii, toate fiind intrinseci oricărui studiu al societăţii române moderne. Să luăm doar exemplul teoriei formelor fără fond. Din studiul formelor fără fond, Eminescu a conturat un model teoretic de explicare a modernizării în cadrul naţional. Judecăţile sale asupra formelor fără fond şi-au dovedit perenitatea până în zilele noastre, când, mai mult ca în orice altă perioadă, formele fără fond persistă în toate structurile societăţii.

Îndeobşte, Titu Maiorescu este considerat întemeietor al teoriei formelor fără fond, eludându-se faptul că formula formei fără fond este destul de rar prezentă în scrierile sale cu referire la literatură şi cultură, şi în discursurile politice. Din punctul nostru de vedere, Eminescu articulează o teorie coerentă, concepând analiza formelor fără fond ca un principiu de înţelegere al tuturor evenimentelor şi faptelor dintr-o societate în tranziţia către modernitate. O observaţie a lui Eminescu, demnă de a fi luată în discuţia despre formele fără fond este cea a decalajului dintre politic, sincronizat la spiritul veacului, şi economic, situat la nivelul unei dezvoltări economice precare: ,,Dacă însã din punct de vedere economic un popor e copil, e tot aşa în privire politicã. De când lumea, nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice.” (Opere, XIII, 182). Elitele politice aspirau spre forme moderne de guvernare a unei economii dominată de  o agricultură  extensivă, cu o productivitate scăzută din cauza slabei dotări cu tehnicile şi uneltele agricole de exploatare capitalistă, cu efecte ce se resimt şi astăzi în mediul românesc de astăzi, evident cu o populaţie rurală mult redusă dar, economic, chestiunea agrară apasă greu în balanţa eficienţei economice.

Eminescu este viu şi actual încât prezenţa lui covârşitoare în spaţiul public real şi virtual, deranjează pe mulţi, în special pe acei care fac parte, din ceea ce el numea, pătura superpusă, şi, în acest sens, pot să spun că opera lui veghează la cele ce se întâmplă astăzi. Lucrările sale îndeamnă la critică şi la creaţie, însă pentru ca ideile lui să rodească se impune ca o condiţie, ipso facto, cunoaşterea lor.

Orice etichetă despre omul şi scrierile sale este prisos fiindcă statura lui Eminescu nu se reduce la poetul naţional, luceafărul poeziei româneşti, cel mai mare gazetar, cel mai mare român etc. 

Când vorbim despre el spunem doar atât: Eminescu. Punctum.

Constantin Schifirneţ este profesor universitar la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. Cercetător la Centrul de cercetări pentru problemele tineretului (1968-1990, 1994-2004). Director în Ministerul Culturii (1990-1994). Cofondator al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină ,,Dimitrie Cantemir”, al cărei decan a fost în perioada 1999-2002. Director al Şcolii Doctorale ,,Ştiinţele comunicării” din cadrul S.N.S.P.A. (2008-2012).

Este autor al lucrărilor: Filosofia românească în spaţiul public. Modernitate şi europenizare (2012), Europenizarea societăţii româneşti şi mass-media (coord.) (2011), Sociologie românească modernă (2009), Formele fără fond, un brand românesc (2007), C. Rădulescu-Motru. Viaţa şi faptele sale, vol. I-III (2003-2005), Geneza modernă a ideii naţionale (2001), Sociologie (1999), Educaţia adulţilor în schimbare (1997), Civilizaţie modernă şi naţiune. Mihail Kogălniceanu,Titu Maiorescu, Mihai Eminescu (1996), Lectura şi biblioteca publică (1991), Tineretul între permanenţă şi înnoire (1987); Generaţie şi cultură (1985), Adolescenţii şi cultura (1974), Studentul şi societatea (1973).

A coordonat colecţia „Ethnos” a Editurii Albatros. A reeditat peste 30 de titluri de lucrări româneşti - majoritatea pentru prima oară de la apariţie, semnate de M. Eminescu, T. Maiorescu, N. Crainic, O. Goga, M. Ralea, G. Călinescu, A.D. Xenopol, Aurel C. Popovici, C. Rădulescu-Motru, G. Sofronie, R. Seişanu, D. Stăniloae, Al. Claudian, S. Mehedinţi, T. Brăileanu, M. Manoilescu, Marin Ştefănescu, însoţite de ample studii introductive, comentarii şi note. A reeditat Operele lui Spiru Haret (vol. I-XI), 2009-2010, studiu introductiv, îngrijire de ediţie; note pentru fiecare volum.

În ultimii ani a publicat studii despre modernitatea tendenţială (e.g. “Tendential Modernity”, Social Science Information vol. 51, No.1, March 2012: 22-51), mass media şi europenizare.

Domenii de studiu: sociologia comunicării, sociologia şi antropologia culturii, sociologia vârstelor şi generaţiilor, modernitate, europenizare, gândirea filosofică şi sociologică românească.