Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Actualitatea lui Eminescu

5
12 Jan 2013 16:33:54
Constantin Schifirneţ

Eminescu este, în aceeaşi măsură, mare poet şi un gânditor profund. S-a   scris foarte mult despre opera lui, însă cu toate acestea, nu dispunem de o lucrare fundamentală despre gândirea sa, iar dificultatea vine, probabil, din faptul că poetul a   exprimat ideile sale în articolul de ziar, considerat efemer, şi nu într-o lucrare sistematică aplicată.

Poetul s-a adaptat condiţiei de existenţă a intelectualului român în secolul al XIX-lea, aceea, de afirmare răspicată a unei poziţii proprii, ca ziarist.

Fiecare epocă are priorităţile sale, dar este important să le identificam pe cele de astăzi şi în idei ale unor personalităţi din trecut. Eminescu a trăit şi a creat în epoca de după Unirea celor două Principate, dominată de urgenţa realizării imperativului  de  unificarea reală, susţinută prin toate mijloacele, cu conservarea valorilor şi tradiţiilor perene din cele două Principate, într-un context care urma să schimbe radical viaţa românilor, prin accelerarea ritmului de reformare a vieţii sociale.

Situaţia României de astăzi are rădăcini adânci în începuturile istoriei noastre moderne. Analizele lui Eminescu sunt actuale deoarece temele, dezbătute de el, se regăsesc în spaţiul public. Ceea ce se întâmplă în societatea românească nu este întâmplător sau o invenţie a actorilor sociali contemporani. Pentru a înţelege multe dintre disfuncţionalităţile instituţiilor statului putem afla explicaţii de la Eminescu.

Formal, România prezentă este diferită de cea a lui Eminescu, însă nu este greu de observat perpetuarea aceloraşi probleme sociale şi economice. Corupţia, promovarea pe criterii clientelare de partid sau de grup, mediocritizarea în masă, dominarea spaţiului public de formatori de opinie mincinoşi şi partizani, programe politice nerealiste, lipsa unui proiect de dezvoltare a ţării, discrepanţa dintre bogăţia unui grup foarte restrâns şi sărăcia cronică a majorităţii populaţiei sunt fapte reale, remarcate cu acribie de către Eminescu, şi, la distanţă de mai bine de 140 de ani, le întâlnim aidoma în timpul nostru. De aceea, avea dreptate G. Călinescu când afirma: ,,Şi pentru asta Eminescu e la ordinea zilei” (G. Călinescu, Eminescu. Studii şi articole,1978, 152).

Parcurgând cele cinci volume de publicistică, rămâi cu impresia lecturii unor articole care ar fi apărut în ziarele de astăzi. De pildă, observaţia lui Eminescu: „Lumea v-a văzut cu mirare transfor­mându-vă de azi până mâine în milionari, fără să poată a-şi explica misterul acestei extraordinare schim­bări“ (Opere, XIII, 55) este un loc comun în toată presa românească postdecembristă. Corupţia este endemică, în societatea românească, dintotdeauna, iar politicienii nu fac decât să reproducă şi să continue politicianismul, definit de C. Rădulescu-Motru în Cultura română şi politicianismul (1904), ca un gen de activitate politică prin care câţiva dintre cetăţenii unui stat tind să transforme instituţiile şi serviciile publice, din mijloace pentru realizarea binelui public, în mijloace pentru realizarea intereselor personale, transformare făcută cu consimţământul celor ce au de păgubit, altfel spus, cu sprijinul alegătorilor care-i votează.

Articolele lui Eminescu lasă să se vadă cum ar trebui să fie un analist – o persoană care vădeşte aptitudine în cunoaşterea unui domeniu, efort continuu de documentare, spirit critic argumentat, evaluarea corectă a faptelor şi evenimentelor. Or, modul cum gândesc cei mai mulţi dintre comentatorii prezenţi în fiecare zi pe ecranele televizoarelor este departe de modelul eminescian.

Ar trebui ca oricine deţine o demnitate publică să citească, în mod obligatoriu, pe Eminescu, pentru a avea o idee clară şi exactă despre evoluţia procesului de modernizare în arealul românesc. Se ştie, cu siguranţă, că C.A. Rosetti, una dintre ,,victimele” gazetarului, îşi începea ziua de muncă de preşedinte al Camerei Deputaţilor, cu lectura articolului lui Eminescu din ziarul ,,Timpul”. Ar fi îmbucurător să ştim despre vreun politician al vremurilor noastre că şi-a însuşit ceva  din  gândirea lui Eminescu.

Epoca sa a fost una de construire a unei alte realităţi naţionale şi a unui alt mediu românesc, aşa cum astăzi este nevoie de edificarea unui spaţiu românesc, parte integrantă a spaţiului european. 

Cum ar trebui să ne raportăm la Europa, pornind de la Eminescu? El a întrevăzut poziţia ţării în zona geopolitică în care fiinţa,  şi a dedus, din  evoluţia evenimentelor şi deciziilor internaţionale ce au urmat războiului de independenţă din 1877,  starea de dependenţă a statului român de mediul extern din cauza lipsei de putere reală a acestuia: ,,Suntem însă, din contra, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre. Ce credeţi că ne aşteaptă în următorii ani? Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun.” (Opere, X, p. 105). Merită să medităm asupra afirmaţiei lui Eminescu şi să ne întrebăm dacă decizia de acceptare a aderării României la Uniunea Europeană a avut ca temei mai mult oportunitatea geopolitică decât funcţionalitatea  pe care ar fi trebuit să o demonstreze statul român, prin instituţii şi economie puternice, organizate după principii şi standarde europene.

Opera eminesciană este un document de cunoaştere a  mentalităţilor şi comportamentelor din epocă. Eminescu s-a pronunţat neechivoc, cu argumente convingătoare, şi în stilul său inconfundabil, pentru valorile perene ale unei societăţi democratice: proprietate, libertate, diversitate, şi a respins orice deviere de la acestea: radicalismul, dogmatismul, discriminarea de orice natură, inclusiv cea etnică, dictatura, revoluţionarismul, egalitarismul, comunismul, şi, în genere, orice atingere a libertăţii individuale şi naţionale. Este o eroare asocierea lui Eminescu unor curente ideologice sau naţionaliste care îşi caută obârşia în ideile sale. Iată de ce este fără sens de a vorbi ,,de extremismul unor articole” (http://convorbiri-literare.dntis.ro/BCRETUian6.htm) fără a se aduce măcar un exemplu. Faţă de această etichetare nedreaptă, reţinem opinia nuanţată a lui Boris Marian: ,,Eminescu. Să-l ierte Cel de Sus, nu are nici o vină, că doar nu a îndemnat pe nimeni la pogrom, la deportări, a scris împotriva imigraţiei evreieşti, cu multă duritate, dar la el  xenofobia era, credem, un exerciţiu al condeiului de jurnalist, avea  o cultură prea bine asimilată, care cuprindea şi Biblia, istoria evreilor, aprecia filologi şi folclorişti evrei, ca Moses  Gaster, Tiktin, Şăineanu, ca să  credem că era rasist.” (http://www.fcer.jewishfed.ro/public_html).

Aşa cum am spus în alte lucrări, Civilizaţie modernă şi naţiune (1996), Formele fără fond, un brand românesc (2007), din opera eminesciană se desprinde o gândire paradigmatică, expresie a unei viziuni globale asupra lumii. O  bună parte a articolelor sale conţine elemente de doctrină, iar aproape fiecare articol exprimă o idee sau un gând. Din gândirea paradigmatică rezultă concepţia sa despre creaţie, fie literară, fie ştiinţifică.

Eminescu este un evoluţionist, preocupat de dezvoltarea realului dintr-un punct originar, asemenea altor gânditori, care au conceput lumea în devenirea ei cumulativă, iar cunoaşterea umană reflectă continuitatea şi nicidecum ,,rupturile” sau ,,salturile”, pentru că ei înşişi sunt continuatori ai unei tradiţii pe care o dezvoltă. Dacă   până   acum Eminescu nu a fost depăşit în cultura română, se datorează, în primul rând, lipsei ace­lei  gândiri  globale  la   alţi  creatori  români,  sintetizatoare  a  tot ce este peren şi specific în viaţa umană şi socială.

Din opera lui se desprinde un număr de direcţii teoretice pe care le-a elaborat sau dezvoltat: teoria societăţii organice, teoria golurilor, teoria formelor fără fond, teoria păturii superpuse, teoria compensaţiei muncii, toate fiind intrinseci oricărui studiu al societăţii române moderne. Să luăm doar exemplul teoriei formelor fără fond. Din studiul formelor fără fond, Eminescu a conturat un model teoretic de explicare a modernizării în cadrul naţional. Judecăţile sale asupra formelor fără fond şi-au dovedit perenitatea până în zilele noastre, când, mai mult ca în orice altă perioadă, formele fără fond persistă în toate structurile societăţii.

Îndeobşte, Titu Maiorescu este considerat întemeietor al teoriei formelor fără fond, eludându-se faptul că formula formei fără fond este destul de rar prezentă în scrierile sale cu referire la literatură şi cultură, şi în discursurile politice. Din punctul nostru de vedere, Eminescu articulează o teorie coerentă, concepând analiza formelor fără fond ca un principiu de înţelegere al tuturor evenimentelor şi faptelor dintr-o societate în tranziţia către modernitate. O observaţie a lui Eminescu, demnă de a fi luată în discuţia despre formele fără fond este cea a decalajului dintre politic, sincronizat la spiritul veacului, şi economic, situat la nivelul unei dezvoltări economice precare: ,,Dacă însã din punct de vedere economic un popor e copil, e tot aşa în privire politicã. De când lumea, nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice.” (Opere, XIII, 182). Elitele politice aspirau spre forme moderne de guvernare a unei economii dominată de  o agricultură  extensivă, cu o productivitate scăzută din cauza slabei dotări cu tehnicile şi uneltele agricole de exploatare capitalistă, cu efecte ce se resimt şi astăzi în mediul românesc de astăzi, evident cu o populaţie rurală mult redusă dar, economic, chestiunea agrară apasă greu în balanţa eficienţei economice.

Eminescu este viu şi actual încât prezenţa lui covârşitoare în spaţiul public real şi virtual, deranjează pe mulţi, în special pe acei care fac parte, din ceea ce el numea, pătura superpusă, şi, în acest sens, pot să spun că opera lui veghează la cele ce se întâmplă astăzi. Lucrările sale îndeamnă la critică şi la creaţie, însă pentru ca ideile lui să rodească se impune ca o condiţie, ipso facto, cunoaşterea lor.

Orice etichetă despre omul şi scrierile sale este prisos fiindcă statura lui Eminescu nu se reduce la poetul naţional, luceafărul poeziei româneşti, cel mai mare gazetar, cel mai mare român etc. 

Când vorbim despre el spunem doar atât: Eminescu. Punctum.



Constantin Schifirneţ este profesor universitar la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. Cercetător la Centrul de cercetări pentru problemele tineretului (1968-1990, 1994-2004). Director în Ministerul Culturii (1990-1994). Cofondator al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină ,,Dimitrie Cantemir”, al cărei decan a fost în perioada 1999-2002. Director al Şcolii Doctorale ,,Ştiinţele comunicării” din cadrul S.N.S.P.A. (2008-2012).

Este autor al lucrărilor: Filosofia românească în spaţiul public. Modernitate şi europenizare (2012), Europenizarea societăţii româneşti şi mass-media (coord.) (2011), Sociologie românească modernă (2009), Formele fără fond, un brand românesc (2007), C. Rădulescu-Motru. Viaţa şi faptele sale, vol. I-III (2003-2005), Geneza modernă a ideii naţionale (2001), Sociologie (1999), Educaţia adulţilor în schimbare (1997), Civilizaţie modernă şi naţiune. Mihail Kogălniceanu,Titu Maiorescu, Mihai Eminescu (1996), Lectura şi biblioteca publică (1991), Tineretul între permanenţă şi înnoire (1987); Generaţie şi cultură (1985), Adolescenţii şi cultura (1974), Studentul şi societatea (1973).

A coordonat colecţia „Ethnos” a Editurii Albatros. A reeditat peste 30 de titluri de lucrări româneşti - majoritatea pentru prima oară de la apariţie, semnate de M. Eminescu, T. Maiorescu, N. Crainic, O. Goga, M. Ralea, G. Călinescu, A.D. Xenopol, Aurel C. Popovici, C. Rădulescu-Motru, G. Sofronie, R. Seişanu, D. Stăniloae, Al. Claudian, S. Mehedinţi, T. Brăileanu, M. Manoilescu, Marin Ştefănescu, însoţite de ample studii introductive, comentarii şi note. A reeditat Operele lui Spiru Haret (vol. I-XI), 2009-2010, studiu introductiv, îngrijire de ediţie; note pentru fiecare volum.

În ultimii ani a publicat studii despre modernitatea tendenţială (e.g. “Tendential Modernity”, Social Science Information vol. 51, No.1, March 2012: 22-51), mass media şi europenizare.

Domenii de studiu: sociologia comunicării, sociologia şi antropologia culturii, sociologia vârstelor şi generaţiilor, modernitate, europenizare, gândirea filosofică şi sociologică românească.

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

5 Comentarii

Ionel Niculaie
12.01.2013, 18:15:42

Cat de contemporan!Apreciez efortul dumneavoastra stimate domnule Schifirnet,articolul dumneavoastra,ma rog,acest gen de articole ar trebui sa se regaseasca in paginile unor ziare ce tin la brand-ul lor,felicitari!

+2 (2 voturi)
Alexandru Cârlan
13.01.2013, 13:48:11

Se apropie 15 ianuarie, nu? Care cam începe să semene cu un 8 martie: o zi care ne obligă să ne aducem aminte de femei ca să le putem uita în restul anului. Cam așa e și cu Eminescu în spațiul nostru public. Ați atins puncte importante în articolul dvs. Cu unele dintre ele sunt de acord, dar voi puncta mai jos în ce privințe nu nu sunt de acord cu dvs. Sunt de acord că Eminescu a intuit foarte clar, și e probabil primul care o face cu limpezimea necesară, că derapajele modernității românești sunt în principal de factură economică și socială, iar ce se-ntâmplă în cultură vine abia după aceea (spre deosebire de Maiorescu). Dar dincolo de asta,clamând actualitatea lui Eminescu, cred că îl suim pe un postament pe care 1. nu știu dacă-l merită; 2. chiar dacă-l merită, cu siguranță nu ne face nouă bine că-l suim acolo. 1. De ce (poate că) nu-l merită: 1.1. Tendința de a vedea în Eminescu un teoretician mi se pare pripită, nejustificată. O teorie înseamnă un corp de cunoaștere sistematică, cu un domeniu clar delimitat, cu pretenții explicative, cu concepte riguros definite, cu metodologii măcar implicite de justificare a tezelor și de validare a rezultatelor. Asta ca să nu introducem criterii mai moderne, de tipul falsificabilității. Mai mult decât atât, o teorie, deși se naște într-un context particular și răspunde acelui context într-un fel sau altul, de regulă aspiră spre autonomie – spre rupere de acel context și spre niște pretenții de generalitate/universalitate. Cel puțin acesta era dezideratul teoretic al sfârșitului de sec. XIX, iar conceptul de autonomie a valorilor, de la diverși neokantieni la Maiorescu, îl descrie destul de bine. Acest standard nu e niciodată atins la Eminescu. Ceea ce trece de regulă drept teorie la Eminescu (de ex. teoria păturii superpuse) nu are în niciun caz caracter sistematic, ci reprezintă niște generalizări pe baza unor exemple pe care Eminescu le invocă în chip polemic. Mai mult, Eminescu nu știu să-și numească el însuși ideile drept “teorie”. De ex., pentru așa-zisa teorie a compensației sociale, în textele lui Eminescu găsim argumente de tipul: Ciudată ţară într'adevăr ! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-a crescut, adecă i-a hrănit prin internate, ca după aceia să-şi câştige, printr'un meşteşug cinstit, pâinea de toate zilele. Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce aceşti domni şi-au mântuit aşa numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuească, adică să-i hrănească până la sfârşitul vieţii. Dar nu-i numai atâta. Dumnealor vor să facă pe boierii. 3-4-500 de franci pe lună nu-i liniştesc şi nu-i fac să se pue pe muncă pentru a deveni folositori naţiei, de pe spinarea căreia trăesc. Sunt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în academie, tot lucruri mari la care cinstiţii lor părinţi, cari vindeau braga şi rahat cu apă rece, sau umblau cu patrafirul şi sfiştocul din casă 'n casă, nici nu visaseră — şi nici n'aveau dreptul să viseze, căci nu dedese naştere unor feţi-frumoşi cu stele'n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând. Căci din două una. Sau aceşti oameni sunt toţi genii şi prin „calitatea" muncii lor intelectuale merită locul pe care-l ocupă, sau neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât pe al stomahului lor propriu, trebue reîmpinşi în întunerecul ce li se cuvine. Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negru sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n'au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi, cari trăesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boiereşti şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborîtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. (Actualitatea) Asemenea intervenții polemice au fost transformate de posteritate în “teorie”, afirmând că ceea ce Eminescu vrea să spună e că orice pătură socială trebuie să producă o muncă al cărei rezultat, descris ca beneficiu social, compensează pentru efortul statului cu pătura respectivă – adică “sudoarea poporului” – cel care aduce venituri la stat – necesară pentru educarea și plătirea salariului păturii respective. De ex. dacă ești profesor plătit de stat, trebuie să produci elevi care să ia bac-ul pe bune, ca o compensație pentru efortul financiar al statului cu educația ta și cu salariul tău. Dacă așa stau lucrurile, atunci s-avem pardon, dar, ca să citez din Eminescu “departe griva de iepure”. De la afirmațiile polemice ale lui Eminescu (oricât de justificate ca afirmații polemice) și până la o “teorie a compensației sociale” e cale lung[, și prea puține șanse să apară o teorie pe drum. Așa numita “compesație socială” nu e în niciun caz un concept definit cât de cât riguros (la Eminescu nu știu să apară sintagma “compensație socială”, ci doar “compensare / compensație” în diverse contexte). Justificare și validare a tezelor – nicidecum; câteodată găsim la Eminescu niște respingeri ale unor explicații alternative – dar asta e tot. Mai mult, afirmațiile lui nu ies din finalitatea lor polemică, nu vedem niciunde un efort de abstagere din contextul polemic pentru a explica la modul general și pe cât posibil obiectiv o stare de fapt. Compensația socială, pătura superpusă, formele fără fond, rămân instrumente polemice pentru discreditarea (nu discut dacă pe drept sau pe nedrept) a oponenților politici. Ca polemist și analist, probabil că Eminescu e redutabil, dar dacă-l transformăm în teoretician îl evaluăm cu un standard cu care a) el însuși n-a lucrat; b) Eminescu n-are multe șanse să treacă clasa. Mutatis mutandis, ar însemna să-i transformați pe Badea, pe CTP sau pe Turcescu în teoreticieni sociali. 1.2. Ziceți că “Articolele lui Eminescu lasă să se vadă cum ar trebui să fie un analist”. Eu zic că standardul merită o măsură ceva mai exigentă decât modelul Eminescu. De ce: a) În privința xenofobiei lui Eminescu vă selectați cele mai convenabile surse și în niciun caz nu încercați să respingeți acuzele cele mai articulate care i-au fost aduse. Și pentru că de bulgari și evrei și evrei ne-om fi săturat, explicați-mi și mie ce-are în următorul fragment Eminescu cu rromii, și cât de relevant e atacul la adresa rromilor în contextul respectiv: Nu vedeţi că ne-am supus stăpânilor? Nu vedeţi că ne-am trimis copiii la junghiere, pentru ca d. Anghelescu să poată culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca până şi cioro-horo, rumânaş de laie, alb ca pana corbului, să scoată gazetă, în care să ne batjocorească în toate zilele. Nu vă e destul, milostivi stăpâni? (Actualitatea) Atacul este absolut gratuit, irelevant și nici măcar consecvent cu propriile lui criterii, pentru că în timp ce evreii, grecii și bulgarii v-or fi fost veniți de aiurea, rromii fuseseră apropriați și împământeniți ca robi de secole bune. b) Derapaje de tipul hate speech sunt frecvente. De exemplu, ce-are Eminescu cu avocații aici, pe care-i descrie ca inteligențe stricate? Tehnic vorbind, e un ad hominem abuziv! Ce să mai zicem de advocaţi? Întorşi din străinătate, ei nu şi-au dat silinţa să'nveţe legile şi datinele pământului, să codifice obiceiurile naţiei româneşti, ci au introdus pur şi simplu codicele pe care le învăţaseră la Paris, ca şi când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, şi trebuia să i s'aducă toate celea de-a gata din cea mai renumită fabrică. Dar în genere advocaţii sunt inteligenţele cele mai stricate din lume. Căci, într'adevăr, ce credinţe poate avea un om, care azi susţine, mâini combate unul şi acelaş lucru, un om a cărui meserie este să dovedească că negru-i alb şi albu-i negru? Oricât de bună morişcă intelectuală ar avea, ea se strică cu vremea şi devine incapabilă de a afla adevărul. De aceea cele mai multe din discuţiile adunărilor au caracterul de cârciocuri şi apucături advocăţeşti, de căutare de noduri în papură, de vorbe înşirate şi fire încurcate. Acestea sunt elementele cărora legile noastre franţuzeşti le dau în stăpânire ţara. c) Explicațiile economice destul de atente (după mintea mea de ne-economist) sunt dublate de asumpții etnopsihologice penibile după sensibilitatea noastră de azi. Aș fi atent cu termenul “actualitate” în aceste condiții. De ex. Calităţile morale ale unui popor atârnă – abstrăgând de climă şi de rasă – dela starea sa economică. Blândeţa caracteristică a poporului românesc dovedeşte că în trecut el a trăit economiceşte mulţumit, c'a avut ce-i trebuia. Trecând peste confuzia între condiții necesare și cele suficiente (starea economică determină condițiile morale, românii au condiții morale bune (blândețe?) deci românii au trăit îndestulător în trecut), argumentul e naiv. Pot înțelege asemenea asumpții pe baza gândirii naționaliste de sec. XIX, dar să pretind “actualitate” unui asemenea argument e lipsă de discernământ. 2. De ce nu ne face nouă bine postamentul actualității Argumentul de tipul “Cât de acual este Eminescu” sau “Cât de actual este Maiorescu” e unul înșelător. Argumentul ăsta este invocate ca un fel de elogiu sau de recunoaștere a meritelor “teoretice” ale respectivilor. Dar, cred că situația este exact pe dos. Dacă descrierile făcute de Eminescu și Maiorescu acum un secol și jumătate mai sunt pertinente și astăzi, atunci nu e nimic de lăudat la ei, ci ar trebui să fie vina și rușinea noastră. Deci nu-i un elogiu lui Eminescu, ci o rușine pentru noi că Eminescu e actual. Iar dacă, totuși, Eminescu ar fi actual în virtutea faptului că aparatul său teoretic (în care eu nu cred, dar să-l admitem de dragul argumentului) este capabil să descrie în continuare niște realități, atunci iarăși, nu-i niciun merit în “actualitatea lui Eminescu”. La urma urmei nimeni nu laudă actualitatea teoremei lui Pitagora, nici pe cea a relativității, pentru că modelele teoretice se presupune că râvnesc la generalitate sau universalizabilitate. Mai mult, cred că nici a ni-l servi pe Eminescu drept model jurnalistic/polemic/analitic nu ne face foarte bine. Am dat mai sus niște exemple. Ca să nu mai zic că Eminescu polemistul, atunci când îi sunt luate ideile la analiză, este evaluat de cele mai multe ori doar în raport cu realitatea socială a vremurilor sale (pentru cunoașterea cărora ne bazăm, circular, tot pe scrierile lui) și prea rar în raport cu interlocutorii săi. Oare cine îi răspundea lui Eminescu la Românul? Oare existau reacții critice la articolele lui Eminescu în presa vremii? Dacă au fost, s-ar părea că nu au răzbătut în istorie, pentru că geniul lui Eminescu le-a umbrit de tot. Spun toate astea pentru că, dacă nu dăm atenție și celeilalte părți, riscul de a ne autoconfirma, narcisic, punctele de plecare, e foarte mare. Și-atunci, concluzionând, ce rămâne din formula “actualității lui Eminescu”? În opinia mea e o formulă asumată necritic, un automatism verbal care ne blochează în trecut și ne îndeamnă a căuta modele explicative pentru ziua de azi tot în trecut. Consecința este că favorizăm un fel de comoditate intelectuală ce descurajează asumarea de optici noi de analiză și de căutarea de cadre de interpretare alternative. Cred că cel mai mare bine pe care i-l putem face lui Eminescu este să-i promovăm, o vreme, inactualitatea. Să-l tratăm ca pe un scriitor de secol XIX și să-l analizăm în raport cu interlocutorii lui din sec XIX. Să facem cu subiectul Eminescu doar istorie culturală, o vreme, iar nu intervenție socială. Probabil că eminescologia nu l-a epuizat pe Eminescu, pentru că nu a vrut să-și asume posibilitatea failibilității modelului Eminescu, nici să-l studieze systematic ca pe un om angajat într-o dezbatere cu alți oameni, dezbatere pe care poate nu a câștigat-o din start. Dacă putem vorbi de o actualitate a lui Eminescu, atunci este actualitatea lui Eminescu ca obiect de studiu – ceea ce înseamnă și a lăsa deschisă posibilitatea de a-l critica și contesta pe Eminescu. Dar sentința dvoastră din finalul articolului (Când vorbim despre el spunem doar atât: Eminescu. Punctum.) exclude o asemenea atitudine. Iar culmea ironiei e că exact cu un paragraf mai sus militați pentru ne-reducerea lui Eminescu la o etichetă. Mă întreb: sentința dvoastră nu e tot o etichetă?

+2 (4 voturi)
Alexandru Cârlan
13.01.2013, 13:50:07

Imi pare rău că site-ul Adevărul nu a păstrat formatarea textului meu, și așa impardonabil de lung pentru un comentariu de ziar, iar acum devenit de-a dreptul ilizibil. Halal tehnologie!

+3 (3 voturi)
GD Toma
13.01.2013, 14:58:59

... stimate domnule Alexandru, îmi pare corect ce expuneţi în lucrarea dvs.

+1 (3 voturi)
marin ene
15.01.2013, 17:44:06

D-le Schifirnet este bine ca scrieti despre Eminescu. Asa ar trebui scris mai des despre diverse din opera sa. Tovarasi ca acest domn Carlan au fost sunt si vor mai fi, dar dansi nu pot fi patrioti si cu bun simt. L-as intreba cine a postulat/intuit teoria relativitatii cu decenii inainte de a o pune in formula matematica sotia lui A. Enstein. O mare matematiciana sarboaica de origine. Eminescu in poezia " LA STEAUA". aSTEA TREBUIESC VAZUTE , LUCRURILE BUNE SI CU CONTINUT PENTRU NATIA ASTA NU INSIRAT DE VORBE...GOALE.

Modifică Setările