Adrian Păunescu, ieri şi azi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O fotografie postată de mine pe Facebook, acum vreo lună, a provocat multe comentarii printre cititoarele şi cititorii destul de afanisiţi, pe cunoscuta reţea socială, de eternele poze cu pisici (care ne-au exasperat pe toţi, făcându-l pe Emil Brumaru să declare că el vrea poze cu mămici, nu cu pisici).

În fotografia respectivă, Adrian Păunescu tânăr şi înfierbântat, într-un tricou cu mânecă scurtă şi purtând bretele, îl ţine pe după umeri pe mai vârstnicul Nichita Stănescu, cu barbă şi părul lung, cu un pulover (dar altul decât cel devenit celebru) peste care îşi ţine mâna dreaptă la inimă.

Ne aflăm, cu această fotografie istorică, în 1983, cu puţin înainte de moartea lui Nichita Stănescu, invitat atunci la Cenaclul Flacăra pentru o adevărată celebrare. Artizanul acesteia a fost, desigur, Adrian Păunescu, figură controversată a poeziei şi a istoriei noastre postbelice, despre care un membru important al generaţiei ’80 precum Călin Vlasie are cuvinte aspre. Dar parcă numai el?

Nu i se iartă lui Adrian Păunescu, nici astăzi, contribuţia consistentă la cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, naţionalismul exacerbat şi cu tuşe groteşti prin care înşira voievozii neamului în spatele „celui mai iubit fiu al poporului“, vanitatea de a fi pe o scenă supraînălţată şi de a agita „patriotic“ mase de oameni transformaţi de regimul totalitar în nişte cobai ai socialismului real.

Critica literară a avut să-i facă alte reproşuri: diluarea lirismului şi transformarea poeziei în simplă versificare, substituirea artei propriu-zise printr-un mesaj social ori naţional tot mai plat şi mai schematic figurat, renunţarea la plurisemantismul neomodernismului în favoarea accesibilităţii unor texte recitate şi cântate pe stadioane, confuzia tot mai vădită între poetic şi publicistic, renunţarea la calitate pentru cantitate şi la tensionarea versului pentru o producţie record la hectar de coli editoriale.

Creaţie, în regimul comunist

Dar recalibrarea imaginii publice a lui Adrian Păunescu va veni, cred eu, tot dinspre critica literară – fiindcă este meseria criticilor să analizeze şi să judece sine ira et studio. Nu o condamnare vreau deci să fac şi să pronunţ acum, nici o spălare de păcate. Mă interesează rezultanta unei biobibliografii.

Amândoi poeţii au avut „norocul“ de a-şi suprapune anii tinereţii şi ai maturităţii unui regim totalitar, în care literatura era încorsetată ideologic, controlată şi cenzurată. Nichita Stănescu nu a apucat Revoluţia, spre deosebire de Adrian Păunescu, hăituit în decembrie 1989, în nişte secvenţe greu de uitat, de nişte revoluţionari care îl asimilau cu potentaţii epocii Ceauşescu.

Nu ştim cum s-ar fi împăcat poetul celor 11 elegii cu libertatea postrevoluţionară, dar ştim cum a gestionat-o fostul diriguitor al Cenaclului Flacăra: nu prea bine. Deşi Păunescu a avut funcţii înalte după 1990, aura lui de poet mesianic al României s-a pierdut. În cea mai proastă dintre fazele posibile de receptare, oameni grăbiţi l-au comparat, neavenit, cu un amator în ale poeziei precum Corneliu Vadim Tudor.

Poetul care umplea altădată stadioane s-a chinuit, literalmente, să refacă atmosfera de atunci. I-a fost imposibil, fiindcă epoca noastră nu mai era cea a tinereţii lui şi diferenţele erau mai mari şi mai adânci decât similarităţile. Când era grav bolnav, ca şi cum ar fi simţit că e bine să-şi încheie socotelile cu propria viaţă ca un scriitor, nu ca un politician, Păunescu a făcut eforturi să se împace cu colegii săi, pe care tot el îi susţinuse prin legea indemnizaţiilor de merit. Puţini ştiu că mari scriitori români de azi ar fi trăit în cea mai neagră sărăcie dacă Adrian Păunescu nu s-ar fi zbătut, ca parlamentar, pentru această lege a indemnizaţiilor de merit. Căci poetul acuzat, ca altădată Arghezi, de arghirofilie a fost (în felul său vulcanic, turbulent, dominator, insuportabil) un generos.

„Un om pe nişte scări“

Mie îmi place poezia lui de tinereţe, pe care socialul şi naţionalul nu au apucat să o impregneze şi să o confişte. Nu am nimic împotriva poeziei sociale ori naţionale, câtă vreme ea rămâne poezie şi nu se transformă în câte un „imn“ recitat pe la serbări şcolare de tocilari şi parodiat pe la colţuri de cei mai inteligenţi elevi din clasă. Înainte ca Păunescu cel cunoscut de toată lumea şi detestat de atâţia să instaleze o scenă oficială în propria poezie, aceasta suna aşa:

„În lumea plină de urmări,/

eu sunt un om pe nişte scări.//

În sus ce e? În jos - nimic!/

În jos ce e? În sus - nimic!/

Vorbesc cu ceilalţi care-au fost/

şi-n sus şi-n jos şi nu-i dezic,/

eu însumi spun de locurile/

pe unde-am fost: nu e nimic.//

Vecinul meu prăseşte ciori,/

vecina mea prăseşte farduri,/

eu sunt un om pe nişte scări,/

şi-un câine bulucind prin garduri,/

o dată, de mai multe ori,/

căci ce pot fi aceste garduri,/

decât căzute, foste scări“.

Poemul, care continuă la acelaşi nivel, se intitulează „Un om pe nişte scări“ şi este din volumul „Fântâna somnambulă“ apărut în 1968. La 25 de ani, Adrian Păunescu era deja un poet în toată puterea cuvântului, unul dintre cei mai originali dintr-o generaţie numărând atâtea vârfuri. Să fii contemporan cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Cezar Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Emil Brumaru – şi totuşi să fii Adrian Păunescu nu e ceva la îndemâna oricui.

Cred că generaţiile ce vin îl vor citi şi îl vor preţui pe adevăratul poet cu acest nume, ignorând suveran ceea ce pe noi ne-a iritat şi ne-a indignat la Adrian Păunescu.  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite