Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Alegerea necondiţionată a sensului vieţii

1
12 Sep 2021 12:55:18
Horia Vicenţiu Pătraşcu

Cartea lui Ştefan Afloroaei, Despre simţul vieţii. Întrebări, perplexităţi, credinţe, apărută la Editura Polirom, abordează o problemă destul de puţin discutată în spaţiul filosofic românesc: problema sensului vieţii.

Autorul remarcă o situaţie stranie: întrebarea privitoare la sensul vieţii nu este formulată ca atare, nu este elaborată riguros, fiind însă excedată de multitudinea răspunsurilor care i se dau. Abia dacă o putem întrezări în noianul de „oferte” pe care le putem întâlni la un ipotetic „târg de sensuri” (unele dintre cele mai strălucite pagini scrise de Ştefan Afloroaei descriu un asemenea loc imaginar – şi totuşi atât de real!). O putem „deduce” tocmai din „răspunsurile” ce vizează un sens al vieţii, situaţia rămânând în continuare paradoxală: nu avem de a face cu o întrebare fără răspuns, ci cu răspunsuri fără o întrebare.

            De aceea una dintre sarcinile pe care şi le asumă autorul cărţii este elaborarea întrebării. Aflăm astfel, mai întâi, că întrebarea privitoare la sensul vieţii nu are cum să-l lase deoparte pe cel care o pune. Chiar atunci când se întreabă privitor la sensul vieţii ca atare, în general, „întrebătorul” nu se poate detaşa pe sine din orizontul interogaţiei sale – după modelul obiectivist al cunoaşterii ştiinţifice. Sensul propriei vieţi este vizat în întrebarea privitoare la sensul vieţii. Dată fiind această implicare, subiectivitatea va trebui sondată, într-un registru fenomenologic, dar şi analitic. Căci o asemenea întrebare pare a ne fi adresată de „viaţa” însăşi ca şi cum ceea ce ne este în cea mai măsură propriu ne-ar ieşi în întâmpinare de dincolo de noi. O fac să survină situaţiile neobişnuite, aşa numitele situaţii de limită, fie într-un sens pozitiv, fie într-unul negativ: bucuria prezenţei celui iubit, „senzaţia fizică” a frumuseţii, dar şi suferinţa pierderii sau perspectiva morţii noastre, ori „simpla” experienţă a nimicului în stările de plictiseală sau de anxietate. În aceste stări viaţa pare să se adune în integralitatea ei şi să ne adreseze întrebarea privitoare la sensul ei şi deopotrivă al nostru. Dar un asemenea tip de „percepţie” presupune un „simţ al vieţii”, o sensibilitate anume, remarcă, cu o deosebită subtilitate, profesorul Ştefan Afloroaei. Într-adevăr, etimologia cuvântului „sens” trimite la semnificaţia lui de „simţ”, „senzaţie”, „sensibilitate”. Aşadar, departe de a fi un obiect abstract, eteric, învăluit într-o generalitate vidă, viaţa se dezvăluie tocmai în întrebarea privitoare la sensul ei propriu într-o concreteţe aparte, ca obiect al unui „simţ” special – fără de care însăşi întrebarea privitoare la sensul ei nu ar fi posibilă. Într-o frumoasă circularitate a unui fenomen saturat se poate spune că condiţia de posibilitate a întrebării privitoare la sensul vieţii este tocmai simţul vieţii. Urmând un exerciţiu fenomenologic de tip heideggerian, Ştefan Afloroaei dovedeşte, încă o dată, că însăşi elaborarea întrebării privitoare la sensul vieţii ne conduce la răspunsul întrebării.

            Evident, un asemenea simţ al vieţii nu poate fi conceput după măsura celorlalte organe de simţ. Pentru a-l înţelege mai bine, ar trebui să-l asemănăm cu aşa-numitul „simţ al realităţii”, „simţ al limbii” sau chiar cu „simţul comun”. Ţine de o sensibilitate aparte, perfect compatibilă cu acel „lucru care gândeşte”, câtă vreme pentru Descartes însuşi acesta este deopotrivă un lucru „ce se îndoieşte, înţelege, afirmă, neagă, voieşte, nu voieşte, totodată imaginează şi simte...” Or, tocmai pentru că sensul vieţii ţine de un anumit „simţ”, de o anume sensibilitate face ca acesta să nu fie atât de arbitrar pe cât am fi tentaţi să credem la o analiză superficială. Dimpotrivă un asemenea simţ ne pune în legătură cu o întreagă comunitate din care facem parte şi ale cărei valori, reprezentări şi simboluri le împărtăşim şi care constituie, la rândul lor, deopotrivă, „logica” internă – fie ea de ordin imagistic – care reglează întrebarea privitoare la sensul vieţii. Căci mai curând decât cu concepte clare şi distincte, avem de a face cu reprezentări sau cu imagini ale vieţii care generează întrebările privitoare la sensul ei. Ştefan Afloroaei enumeră câteva din mulţimea de reprezentări ale vieţii: viaţa ca text, dar şi comentariu la un text anonim, viaţa ca o scenă de teatru, viaţa ca luptă sau război, viaţa ca un fruct, viaţa ca un drum, ca o călătorie, ca o navigare, ca edificare ş.a.m.d. În jurul fiecăreia dintre acestea se constituie un anumit mod al „simţului vieţii” şi astfel o anumită constelaţie de întrebări (şi răspunsuri) privitoare la sensul vieţii. Reprezentarea vieţii ca drum spre o altă lume poate activa „simţirea vieţii” sub forma rătăcirii sau a împlinirii, a pierderii speranţei de a ajunge sau a parcurgerii încrezătoare. Întrebarea privitoare la „sensul” vieţii va putea fi pusă de o comunitate ce împărtăşeşte o asemenea reprezentare în termenii ajungerii la destinaţie, respectiv ai ratării ei; ori în aceia ai bântuirii continue, fantomatice, fără odihnă şi fără noimă.

Această înregistrare a reprezentărilor vieţii constituie una dintre contribuţiile majore ale cărţii, câtă vreme tema reprezentării vieţii prezintă un interes aparte. Într-un text mai vechi („Imaginea şi simbolul vieţii”) arătam că – spre deosebire de moarte – nu există nici o reprezentare antropomofă a vieţii, această noţiune supunându-se aceluiaşi regim iconoclast în care este abordată tema divinităţii (nu întâmplător, Dumnezeu însuşi se identifică, în unele formulări biblice, cu viaţa însăşi). Iată că nici în enumerarea făcută de Ştefan Afloroaei – reprezentările vieţii, deşi privesc omul, nu îi împărtăşesc chipul, ci sunt simbolurile, într-o mare măsură impersonale, ale acţiunilor sale, ale felului său de a fi, ale condiţiei sale generale, inclusiv ale finitudinii sale. În ce priveşte însă persoana, individualitatea sau existenţa unei om anumit – aceasta irupe în faţa termenului opus vieţii, moartea. De aceea s-a putut spune că modurile cele mai autentice ale posibilităţilor noastre de a fi sunt apelate şi aduse la lumină tocmai de perspectiva imposibilizării lor prin moarte (Heidegger) sau că felul în care cineva alege să moară dă măsura adevărată a existenţei sale (Seneca în Despre providenţă, 2, 4-3, 14, apud Afloroaei, op. cit., p. 122). Pare că chipul – în înţelesul teologic al termenului – nu survine decât în prezenţa morţii, făcând posibil acest paradox: ceea ce scoate viaţa din anonimitatea şi impersonalul ei este tocmai conştiinţa sfârşitului ei. Moartea lui Ivan Ilici – celebra nuvelă a lui Lev Tolstoi, dar şi povestirea Stăpân şi slugă a aceluiaşi scriitor sau Toate numele de Jose Saramago – sunt strălucite realizări literare ale unei asemenea idei.

            Din ce în ce mai mult se profilează problema de fond a întrebării privitoare la sensul vieţii: libertatea, în speţă libertatea de alegere. Poate fi sensul vieţii – ales în mod liber de către un om sau altul? Sau, dimpotrivă, se poate spune că – cel puţin într-o anumită măsură, sensul îl alege pe el? Ne-am obişnuit, mai ales în ultimul secol, să ne definim existenţa ca fiind rezultatul unei autonome constituiri de sine, ca epifenomenul hotărârilor pe care le luăm – de la cele mărunte până la cele mai grave, fără să putem întotdeauna distinge între ele în momentul deciziei. Existenţialismul a jucat un rol important în consolidarea unei asemenea „credinţe”. Cu toate acestea, asimilarea unei asemenea credinţe presupune eliminarea frustă a unor „aporii” pe care gândirea speculativă le-a putut mereu reliefa în reflecţia sa asupra libertăţii. De pildă – urmez exemplul dat de autor – că alegerea presupune deja o hotărâre prealabilă şi de aceea o voinţă anterioară: aceea care tranşează între posibilitatea de a alege şi aceea de a nu alege. Căci pot să aleg să nu aleg – aşa cum optează Camus în Faţa şi reversul, încercând să cuprindă într-una şi aceeaşi îmbrăţişare contradicţiile acestei lumi. 

            Or, după cum am văzut, simţul vieţii ne pune în legătură cu o comunitate de simboluri, de reprezentări, de credinţe, de atitudini. Aşadar este imposibil să spunem că decidem în mod absolut liber în privinţa sensului vieţii noastre – din moment ce sensurile vieţii ca şi „viaţa” însăşi sunt condiţionate şi constituite de însuşi acest simţ. L-am putea suspenda pur şi simplu, eliberându-ne de condiţionările sale şi evadând într-o zonă în care nu se mai pune problema alegerii unui sens al vieţii şi în care însăşi „viaţa” este destituită, dobândind astfel adevărata libertate – o libertate a nimicului? Paradoxul se reface însă în continuare: nu este această „libertate absolută” încă determinată de o alegere prealabilă, aceea de a renunţa la orice libertate de alegere, purtând astfel condiţionările sub care stă oricare act de alegere? Aşadar, nu este deloc sigur că abolirea simţului vieţii şi a vieţii pe care acesta o face posibilă ne asigură libertatea absolută. Dimpotrivă, deseori tocmai dorinţa obsesivă, maniacală, de a conferi – într-un mod cu totul liber – sens vieţii tale te pune în situaţia de a rata orice sens posibil.

            În cele din urmă, Ştefan Afloroaei schiţează o altă posibilitate: acee a alegerii necondiţionate. Prin „necondiţionat” nu înţelege însă o alegere aflată dincolo de orice condiţii de posibilitate, ci o alegere eliberată de imperativul libertăţii de alegere. În mod cu totul paradoxal, conturat pe marginea a ceea ce abia mai poate fi gândit sau rostit, sentimentul libertăţii depline îl avem tocmai atunci când ceva pare că ne atrage – ca o fatalitate, ca o necesitate – de dincolo de noi, solicitându-ne în întregime, fără rest: fie că vorbim de vocaţia credinţei sau a creaţiei, de o mare iubire sau de o mare cauză căreia i ne dedicăm sau mai precis care ne face să i ne dedicăm. În asemenea momente simţim că sensul nostru de existenţă se împlineşte şi că, deopotrivă, acest sens „ne-a ales” pe noi, că am răspuns – fără să vrem într-un înţeles propriu – unei chemări a propriei noastre fiinţe. O asemenea realizare a sensului existenţei – ce depăşeşte mult accepţiunea obişnuită a libertăţii de alegere – suspendă relaţia dintre voinţă şi acţiune, aducând libertatea în spaţiul paradoxului: sunt liber când sunt ales de ceea ce dă sens propriei mele existenţe. Oamenii unei puternice credinţe, dar şi artiştii de geniu – mărturisesc beatitudinea produsă de această chemare venită de dincolo de ei; tocmai o asemenea anulare a „libertăţii de alegere” le dă sentimentul unei reale libertăţi, a unei eliberări înspre un autentic sine – aflat mereu dincolo de tot ceea ce putem şti, imagina şi anticipa la un moment dat. Nu doar într-un sens pozitiv se petrece o asemenea survenire a sensului dincolo de libertatea de alegere – ci şi în acele ipostaze ale negativităţii vieţii: moartea, suferinţa sau terifianta forţă a unei dileme existenţiale. În Cronica unei morţi anunţate – atât cel ce urmează să fie ucis, cât şi ucigaşii săi, dar şi cei care asistă – loviţi parcă de o stranie catalepsie – la preparativele crimei – înţeleg că sunt prinşi într-un scenariu al fatalităţii care-i face „invizibili”. Sunt sortiţi, destinaţi cu toţii unui eveniment care le afectează cu totul viaţa – dându-i un sens total şi, în egală măsură, imprevizibil.

            Ei bine, ultima secţiune a cărţii, încearcă să răspundă la întrebarea dacă ne poate ajuta cineva, un semen de-al nostru să ne găsim sensul propriei noastre vieţi? Ştim cu toţii că ne aflăm în faţa unei inflaţii de propuneri de sens – „târgul de sensuri” fiind astăzi supraabundent. Numai că, dacă într-adevăr acest lucru este posibil, el nu se poate livra sub forma unui produs gata să fie achiziţionat, sub forma unei fraze frumoase sau a unei sentinţe pline de miez: „sensul vieţii este căutarea sensului vieţii”, „sensul vieţii este iubirea/seninătatea/fericirea”. Nu o poate face decât în acel mod al călăuzei – magistral întruchipată de Camus prin figura învăţătorului Daru din Oaspetele. Pus în situaţia de a preda un arab care comisese o crimă secţiei de poliţie, învăţătorul îl lasă pe acesta la o răscruce unde drumurile se ramifică spre localitatea unde se află secţia de poliţie, spre tărâmurile locuite de nomazii arabi liberi dar deopotrivă şi spre alte zone, nenumite, necunoscute atât cititorului, cât şi personajelor. Daru îl lasă pe arab acolo, în mijlocul alternativei, – stârnind pentru un moment în el o angoasă teribilă, probabil acea anxietate a libertăţii, de care ne vorbeşte în mai multe rânduri Kierkegaard. În cele din urmă arabul pare că se îndreaptă spre locul unde se află secţia de poliţie, dar Camus nu ne spune nimic definitiv: la fel de probabil e să se fi îndreptat spre o altă zonă sau să se fi întors din drum. Esenţial este însă altceva: că singurul mod în care îl poţi ajuta pe cineva să-şi găsească sensul propriei sale existenţe este să-l aduci – ca o călăuză, în felul în care Daru o face – în faţa unei alternative dinlăuntrul căreia acesta poate resimţi, de unul singur, forţa, irezistibilă, a atracţiei exercitate de o anume „direcţie” sau „orientare” de sine.

Articolul a apărut în numărul 1065 din 09.06.2021 al revistei Observator cultural.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Cheu
12.09.2021, 14:56:23

"O putem „deduce” tocmai din „răspunsurile” ce vizează un sens al vieţii, situaţia rămânând în continuare paradoxală: nu avem de a face cu o întrebare fără răspuns, ci cu răspunsuri fără o întrebare." Clar aceasta intrebare nu mai exista de cand Filozofia a fost desfiintata de crestinism . Iar filozofii fake aparuti in epoca contemporana sunt prea prosti ca sa puna intrebari . Deci raspunsul e ca sunt doua cazuri : Pentru crestin sensul vietii este sa ajunga in Rai sa traiasca vesni dupva valorile crestine . Pentru atei sensul vietii e sa ajunga ca Ceausescu

-6 (6 voturi)
Modifică Setările