Alte amintiri provocate de Vartan Arachelian

V.A. În interiorul acestei case, am văzut o galerie de portrete de epocă; ai zice că, mă rog, are iz englezesc interiorul acestei case, poate şi din cauza acestei galerii de portrete. Se vede bine că familia Săraru are rădăcini adânci în acest pământ minunat.

D.S.: Da, da, este foarte adevărat! Suntem foarte legaţi de locurile acestea. Multe pământuri au aparţinut, în mare măsură, acestui neam. Există chiar în Dealul Oarbei o cruce a Sărarilor, pusă pe la 1810-1812. Cu orgoliu oltenesc, pe cruce e scris: „Această cruce s-a ridicat în anul în care Împăratul Napoleon s-a întâlnit cu Ţarul Alexandru...“ şi, mai departe, numele ctitorilor şi ţăranilor din satul Sacoţ.

V.A. Au fost contemporani cu acest moment din istorie, cu o întâlnire epocală!

D.S.: Da. De altfel, să ştiţi că ei sunt, neamul ăsta, ca şi alte neamuri din zonă, sunt foarte reprezentativi pentru tipul de a interpreta, de a exprima, de a trăi istoria Olteniei, mai ales a Olteniei de sub munte. Aici, la Slătioara, există un cătun – Vioreşti – care este şi el ca o poveste, în care ţăranii potecaşi erau definiţi ca un cin boieresc, au construit, cu vătaful Ion Urşanu, vătaful de plai al Hurezilor, o bisericuţă – Biserica de la Vioreşti –, pe locul unui schit de pe la 1400–1500.

O biserică pe care s-au pictat ei, de jur împrejur, călări, în locul sfinţilor. Este unicat în istoria ortodoxismului. Ei, călări, cu căciulile lor înalte, ţuguiate, singurii care nu şi le scoteau nici în faţa domnitorului! Academicianul Răzvan Theodorescu are un studiu despre această lume a ctitorilor boiernaşi şi ţărani liberi din Oltenia de sub munte, unde subliniază şi această poveste cu căciulile lor înalte, pe care nu şi le scoteau nici în faţa domnitorului. Ei, cu această cavalcadă - se numeşte „Friza potecaşilor“ -, au intrat în istoria artei. E de o candoare extraordinară! Pictorul a fost teribil de inspirat. Cu o graţie, cu o caligrafie nemaiîntâlnită, a pictat caii mici, de munte, focoşi, şi pe potecaşi îmbrăcaţi de sărbătoare, călări, şi cu mustăţile trase aşa, haiduceşte. Această biserică a devenit un simbol pentru orgoliul oltenesc; ea exprimă, prin „Friza potecaşilor“, ideea apărării ţării, pentru că în preajmă erau hotarele Ţării Româneşti. Prin Slătioara trecea graniţa cu Austro-Ungaria, iar pe de altă parte, friza exprimă şi ideea apărării Sfintei Liturghii, a credinţei strămoşeşti, unde se face Sfânta Liturghie. Eu ţin extraordinar de mult la această ctitorie. Ea a fost descoperită şi comentată, în timp, de istorici tineri ai artei, în frunte cu Olga Greceanu şi apoi cu Vasile Drăguţ. Dar când am descoperit-o eu, nu se mai vorbea despre ea de zeci de ani. Când eram la Luceafărul am făcut un număr întreg ilustrat cu „Potecaşii’’. După asta, atunci când am fost la Televiziune, am făcut un film cu „Friza potecaşilor“ şi aşa a început să se vorbească din nou despre ea. În timp, am reuşit să invit aici o mulţime de istorici şi istorici de artă, critici de artă, ca să ia act de existenţa acestei bisericuţe. Răzvan Theodorescu a fost cel mai împătimit, după Vasile Drăguţ, şi, apoi, Paleologu, care a şi făcut un album extraordinar de interesant cu pictura murală din bisericile Olteniei de sub munte, în care cele mai multe pagini sunt consacrate bisericuţei din Slătioara, satul Goruneşti, ridicată de acel vătaf Urşanu.

Mai există o bisericuţă, la Urşani, lângă Hurezi, unde este înmormântat I.Gh.Duca, şi desprea ea, ctitorie a vătafului de plai Ion Urşanu de la Urşani, a scris atât de frumos, cel mai frumos, tulburător, poetic, unic, Olga Greceanu în cartea studiu, excepţională, „Specificul naţional în pictură”, apărută în 1939, cu un an înainte de a se naşte Răzvan Theodorescu, istoricul de azi, cel care nu a făcut niciodată, în bibliografia studiilor sale consacrate bisericilor Olteniei de sub munte, trimitere la cartea Olgăi Greceanu, chiar şi atunci când s-a inspirat în descrierea bisericuţei de la Urşani, pe care şi el o iubeşte la fel.

V.A. Când aţi început să refaceţi această casă părintească? Am impresia că într-o vreme când mai tot românul se muta la oraş, dumneavoastră v-aţi reîntors la Slătioara.

D.S.: Adevărul e că taică-meu n-a putut s-o termine, pentru că, împătimit de ideea să ridice satul înainte să-şi termine casa, s-a apucat şi-a restructurat tot satul, după modelul lui Mihalache, de la Topoloveni; dispensar popular şi baie populară în Slătioara – în 1937! El a donat şi pământul pentru asta. A unit sătenii şi au construit dispensarul şi baia populară, şi-i aducea pe copiii de la şcoală să facă baie, dar şi pe părinţii lor, ţăranii, o dată pe săptămână.

Nu s-a mai ocupat de casa proprie, n-a mai terminat-o. Când a murit, eu aveam 9 ani... S-au schimbat vremurile, n-am mai avut putere, noi am sărăcit îngrozitor, din acareturile care erau altădată aici, în curtea conacului unde stăm noi acum, nu mai e azi nimic! Într-o povarnă uriaşă erau butii de prune înalte de trei şi patru metri şi un butoi, dacă îi puteam spune astfel, în care încăpeau 5.500 litri de ţuică, pe care era săpat în scândura de stejar: „C.C. Săraru - 5.500 l“. Azi nu mai e nimic, curtea a devenit parc, cum bine vedeţi.

Un timp a trebuit să plecăm la Râmnic, un an, pensia de urmaş pe care o avea maică-mea nu ne-a mai putut ajuta. Pe mine, un unchi m-a luat de la liceul din Râmnicu Vâlcea, nu mai puteam fi ţinut la şcoală de maică-mea şi m-a înscris la Liceul-internat de la „Matei Basarab“, pe urmă, la „Mihai Viteazul“ din Bucureşti, tot la internat, şi din toată povestea boierului Săraru s-a ales praful. Rămânea numai vechea casă boierească, acareturile se părăginiseră, s-au vândut trăsurile cu lampioane, docarele, butiile de ţuică, s-a dărâmat şi foişorul de porumbei, în sfârşit, se prăbuşea totul, văzând cu ochii. Eu mă îndreptam spre noua lume cu toate forţele, pornind de la faptul că taică-meu fusese ţărănist, un partid, cum se ştie, de stânga, candidat de deputat ţărănist în ultimele alegeri, pe care Carol al II-lea le-a ignorat. Era lider ţărănist! Din pridvorul casei în care ne aflăm acum, le-a vorbit Mihalache, cu mine în braţe, ţăranilor strânşi cu sutele. Pe taică-meu l-a cununat rezidentul regal Dinu Simian, pe mine m-a botezat tot Dinu Simian - tatăl Mirei Simian, soţia poetului Ştefan Baciu, cei plecaţi în Honolulu. S-au prăpădit! Mira era naşa mea.

Vâlcea, văzută de la capătul lumii

V.A. Într-o carte a lui este evocată toată Vâlcea!

D.S.: Da, da, este vorba despre cărţile „Mira” şi „Praful de pe tobă”! Le-am citit-o cu o plăcere extraordinară. Mie mi-a le-a dat să le citesc, prin anii ’80, Ştefan Andrei. Erau tipărite în Honolulu cu mijloace modeste.

V.A. Se pare că a fost o iubire mare între cei doi...

D.S.: Da, foarte mare, chiar dacă Ştefan Baciu aparţinea lumii de la Braşov, unei familii mai puţin agreate de familia Simienilor, iar pe poet l-au asociat cu social-democraţii lui Titel Petrescu, al cărui secretar şi era Ştefan Baciu. De altfel, Titel Petrescu l-a şi ajutat să plece din ţară împreună cu Mira. Poetul venea întâi, pe furiş, la Râmnicu Vâlcea, în casa Simienilor, care aveau şi o farmacie în centrul oraşului. Mira era farmacistă şi ea. Părinţii ei erau foarte bogaţi şi nu prea suportau mariajul acesta nou, mai ales că Mira mai fusese măritată cu un ofiţer, de care s-a despărţit pentru Baciu. Din tot ce ştiu despre Baciu, chiar mă mir, cum a reuşit el...

V.A. Ce putere de seducţie pot avea unii poeţi!

D.S.: Asta este partea de biografie care ţine mai ales de maică-mea, fiindcă în felul ăsta s-a ajuns la Dinu Simian. Deci, tata, n-a terminat casa şi eu m-am trezit într-o casă încă neacoperită, tencuită doar pe dinăuntru, pe dinafară era „pe roşu“ cum se spunea atunci. Şi am început să ne îngrijim de ea, eu, dar mai ales maică-mea şi cu soţia mea, Viviana, vânzând pământ; apoi, după apariţia romanului „Nişte ţărani”, cu banii de pe carte, eu am venit aici, la Slătioara, şi am tot făcut câte ceva la casă, până a ajuns să arate cum arată astăzi.

V.A. Cu banii cheltuiţi v-aţi fi putut face o casă ca lumea în Bucureşti, dar aţi preferat să vă întoarceţi la rădăcini!

D.S.: Nu! Şi trebuie să vă spun că eu, niciodată, în Bucureşti – şi stau din 1947 -, de peste şaizeci de ani deci, niciodată nu m-am simţit acasă! Tot timpul la Bucureşti eu am fost ca la internat, aşteptând să vină vacanţa să mă duc acasă. Acasă nu am fost şi nu sunt decât la Slătioara!

P.S.: Pagini din cartea „Jurnalul unui personaj controversat provocat de Vartan Arachelian”, în curs de apariţie.