Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Andreea Răsuceanu, scriitoare: „Eu nu sunt dintre cei care demonizează Facebookul“ INTERVIU

1
6 Feb 2021 19:56:43
Doinel Tronaru
Andreea Răsuceanu (41 de ani), o voce importantă a prozei
româneşti contemporane     Credite
fotografii: arhiva personală
Andreea Răsuceanu (41 de ani), o voce importantă a prozei româneşti contemporane     Credite fotografii: arhiva personală

Ajunsă la volumul doi al unei trilogii, romanul recent apărut „Vântul, duhul, suflarea“, scriitoarea Andreea Răsuceanu foloseşte Facebook-ul doar în scopuri profesionale, numindu-l „un spaţiu înşelător şi inconsistent“. În final, trilogia autoarei va constitui un fel de „cronică de familie“, axată pe satul C.(olilia), o localitate din lunca Dunării, situată în preajma Prutului, la locul de intersecţie a trei vechi provincii româneşti.

Andreea Răsuceanu a început ca eseistă şi critic literar, şi încă unul extrem de apreciat (cărţile sale, în număr de trei, despre „Bucureştiul literar“ au „făcut epocă“ în cultura românească), dar apoi, ca orice scriitor care se respectă, a trecut la proză, iar succesul a fost pe măsură. Cel de-al doilea roman al său, „Vântul, duhul, suflarea“, apărut recent la editura Polirom (în colecţia „Fiction Ltd.“), s-a bucurat de un hype ieşit din comun, fiind una dintre cele mai aşteptate apariţii ale anului „pandemic” 2020. În interviul acordat pentru „Weekend Adevărul“, prozatoarea ne introduce în culisele scrierii acestei cărţi, dar nu recunoaşte a fi un „star“ literar, spunând că s-ar bucura să existe un astfel de interes pentru scriitorii tineri. Autoarea dezvăluie intenţia unei „trilogii“ dedicate satului C. şi îşi aminteşte de frenezia cu care l-a descoperit şi citit, în facultate, pe Max Blecher, scriitor cu care a fost apropiată, datorită senzorialităţii prozei sale.

Citeşte şi:

INTERVIU Andreea Răsuceanu, scriitoare: „Bucureştiul fiecăruia este unul mental“ (2016)

INTERVIU Andreea Răsuceanu, scriitoare: „Întotdeauna scrisul a fost o plăcere dureroasă pentru mine“ (2020)

Doinel Tronaru: „Vântul, duhul, suflarea este al doilea roman din trilogia ce are ca punct de legătură un sat situat în apropierea Dunării, C.“ Este prima oară când se face o astfel de conexiune între cele două romane ale tale, ba chiar şi cu un al treilea, încă nescris. S-au identificat numeroase puncte de legătură şi asemănări între „O formă de viaţă necunoscută“ şi actualul „Vântul, duhul, suflarea“. Totuşi, ce aduce nou această carte faţă de precedenta?

Andreea Răsuceanu: Aş zice că s-a vorbit mai mult despre diferenţele dintre această carte şi prima, tematice, de structură etc. De altfel, subiectul este diferit, e vorba despre experienţa unui transfug, care încearcă să traverseze înot Dunărea cândva la mijlocul ultimului deceniu comunist, şi despre familia rămasă în urmă, asupra căreia se repercutează consecinţele acestui gest. O familie aflată deja în destrămare, cu doi copii care vor sfârşi prin a căuta obsesiv imaginea tatălui lor, încercând s-o recupereze prin intermediul rememorării, al incursiunilor în arhivele Securităţii, sau urmând visul acestuia de a ajunge în America, chiar dacă mult mai târziu, în libertate. Aceasta e tema din prim-planul cărţii, documentarea şi scrierea acestei părţi mi s-a părut cea mai dificilă. Pentru a spune povestea Iolandei şi a complicatelor relaţii care se creează între ea şi cei doi fii, după dispariţia tatălui, m-am documentat multă vreme, citind tot felul de mărturii ale unor „frontierişti“ sau ale familiilor acestora, din cele câteva volume de acest fel care există, dar şi din dosarele care se păstrează la CNSAS.

„Pentru mine C. e o lume întreagă“

C. înseamnă satul/comuna Colilia. Există acest topos sau este unul imaginat de tine (pe baza unor date reale, evident)? (Paul Cernat, în prefaţă, se-ntreabă „ialomiţeana Colelia?“) Eu personal am găsit pe net cu acest nume doar un sat, acum depopulat şi dispărut, din Cogealac, Dobrogea însă.

Am ales la început o iniţială pentru a desemna satul din carte, tocmai pentru a evita reflexul cititorului de a-l identifica pe o hartă reală, pentru că e vorba, fireşte, despre un spaţiu imaginar. Am pornit de la imaginea satului bunicii mele paterne, aflat undeva în Moldova, între Prut şi Dunăre, în jurul căruia ea a creat o adevărată mitologie, făcându-l să pară un ţinut inaccesibil, îndepărtat, fascinant. Dar peste ea s-au suprapus imaginile altor locuri, care m-au marcat de-a lungul copilăriei, iar restul a construit imaginaţia, cu fiecare episod al cărţii a mai apărut o zonă a acestui spaţiu care nu există ca atare pe nici o hartă, alta decât cea ficţională, a romanului. Numele Colilia e dezvăluit abia în final, am să las cititorul să descopere care e semnificaţia lui şi de ce anume se leagă.



Dacă trilogia îi e dedicată acestei comune, deşi nu mi se pare că se insistă mult pe eventualul specific al acesteia, doreşti să creezi un spaţiu literar propriu? Nu merg până la Macondo-ul márquezian, dar în literatura română avem autori axaţi pe un specific localist/etnicist, mai ales cei din Sud: Zaharia Stancu, Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu (însăşi „Moldova“ lui Sadoveanu e un astfel de spaţiu imaginar), iar un Eugen Uricaru „inventează“ chiar un ţinut imaginar/ficţional, dar altfel foarte real (similar lui Faulkner), denumit Vladia.

M-am bucurat că deja criticii au identificat unitatea lui spaţială, au spus că romanul impune un spaţiu cu o identitate bine precizată, s-a spus chiar că era de anticipat existenţa unei trilogii, pentru că e un loc care nu şi-a epuizat potenţialităţile, care poate genera noi poveşti. Pentru mine, „harta“ lui e mai clară chiar decât cea a locurilor pe care le traversez zilnic,

după trei ani în care am „trăit“ alături de personajele din C.: încă îi văd casele mici, albastre, măturate primăvara de furia apelor Dunării, mlaştina din marginea satului, acoperită cu o perdea mişcătoare de lintiţă, dealul albastru, cel mai înalt dincolo de care apune soarele, drumul principal, care pare tăiat printr-un crâng, pădurile din jur, pline de bujori sălbatici.

De fapt, pentru mine e o lume întreagă, inepuizabilă, la care simt că mai am de construit.

„Reconstituirea unei lumi“

Şi în „Vântul, duhul, suflarea“, roman împărţit în trei secţiuni, avem o structură i-aş spune „polifonică“, în care fiecare dintre cele trei personaje centrale îşi narează la persoana I – ba chiar şi a II-a – povestea (cu excepţia celui de-al treilea, serdarul Mihalachi, care „este narat“ la persoana a III-a). Intenţionezi ca acest tip de structură să devină o marcă Andreea Răsuceanu?

În O formă de viaţă necunoscută sunt trei, dacă nu patru planuri ale cărţii, dar structura e cea a unor capitole scurte, care alternează. Aici sunt trei părţi mari ale romanului, care comunică subteran. Nu, nu mi-am propus un anumit tip de structură, aşa s-au organizat lucrurile atunci când încă lucram cu temele cele mai importante ale cărţii. Am vrut să existe un fel de dialog ratat, între personajele principale, Iolanda şi fiul său M.; sunt de fapt două monoloage care alunecă unul pe lângă altul, care nu se întâlnesc în niciun punct, deşi e vorba despre aceeaşi viaţă – acestora le răspunde, indirect, subtil, dar mereu prezentă, vocea lui Mihalachi, pe care l-am văzut ca pe un fel de spirit al vremii.



Ca şi în romanul precedent, şi în noul roman avem o incursiune în trecutul românesc, de data aceasta în secolul XIX („În intimitatea secolului 19“, cum spunea Ioana Pârvulescu), în „intimitatea“, de fapt, a unor „pierzători“ ai istoriei, despre care nu prea mai vorbeşte nimeni în zilele noastre: partida antiunionistă a caimacamului moldovean Vogoride şi, post-1866 şi venirea lui Carol, „separatiştii“ unui anume Roznovanu. Cât de mare a fost efortul de documentare necesitat de astfel de excursuri istorice?

Într-adevăr, cum bine aţi observat, e o zonă a istoriei secolului al XIX-lea românesc despre care nu se ştiu prea multe lucruri. Literatura nu a valorificat-o nici ea. Dar tocmai aceste teme m-au interesat, imaginea unei lumi care-şi trăieşte crepusculul, pentru că se află în pragul unei schimbări radicale, care o va transforma pentru totdeauna, dar şi reflexul reacţionar al unora dintre boierii moldoveni, antiunioniştii de care aminteaţi, obsesia centrului şi a marginii, neîncrederea în ceea ce avea să fie Mica Unire. Am citit pentru această secţiune a cărţii tot ce am putut găsi legat de temă, mai ales articole şi documente, dar numai pentru informaţia istorică.

Cea mai complicată, mai provocatoare a fost reconstituirea epocii, a lumii slugerului Ioan şi a fiului său, Mihalachi, cel poreclit Ologul pentru că suferă încă din copilărie de o boală reumatică gravă.

Construirea C.-ului, cu farmecul lui de lume aşezată, dar şi cu izbucnirile violente ale naturii care strică definitiv ordinea satului, cu atmosfera de lume crepusculară, cu întâmplările mărunte care capătă pentru Mihalachi alura unor evenimente esenţiale, a fost una dintre mizele importante ale cărţii, m-am bucurat când criticii au spus despre această parte că este un adevărat tur de forţă.

„L-am citit pe Blecher cu frenezie“

Ştiu că te-am mai întrebat şi data trecută, dar nu pot să n-o fac; întrebarea mi-a „venit“ înainte de a-mi reciti precedentul interviu. Unde te integrezi în linia unor prozatoare românce de gen feminin, care s-au „specializat“ în astfel de roman modern cu „decor“ istoric „valah“ (secolele XVIII şi, mai ales, XIX): Dana Dumitriu (trilogia „Prinţul Ghica“), Maria-Luiza Cristescu („Privilegiu“ şi altele), mai nou o Doina Ruşti sau chiar şi o specialistă „pură“ în istoria epocii/lor, precum Constanţa Vintilă-Ghiţulescu („Evgheniţii“)?

Nu cred că astăzi (de fapt, niciodată) clasificarea în funcţie de gen a cărţilor de literatură mai are vreo utilitate. De altfel, în cazul meu, în ambele romane, zona aceasta de proză, să-i zicem, istorică e una limitată, e doar o dimensiune a scrisului meu, şi asta s-a observat deja, nu cred că am fost prea des încadrată la tipul acesta de ficţiune. Dar, fireşte, criticii sunt cei care vor face aceste clasificări în cele din urmă.

Criticul Paul Cernat scrie, în prefaţa cărţii: „există la A.R. (...) un aliaj foarte special de M. Blecher şi Gabriela Adameşteanu (care, de altfel, ţi-a prezentat favorabil/elogios fiecare dintre volumele de proză – n. mea), într-o formulă proprie de «literatură spectral㻓. Chiar, cum te raportezi la Blecher, unul dintre autorii-cult ai generaţiilor universitare post-1990, despre care nu prea te-am auzit vorbind?

Într-adevăr, cum observaţi, Blecher e un autor recuperat în anii ’90, iar eu la sfârşitul lor eram studentă la Facultatea de Litere din Bucureşti, exista un entuziasm extraordinar legat de opera lui, care, aşa cum ştim, nu s-a oprit acolo, ci a şi condus la scrierea unor biografii, la traducerea lui Blecher în limbi de circulaţie internaţională etc.

L-am citit şi eu, ca toţi colegii mei, cred, cu frenezie şi sentimentul unei mari descoperiri. În lumea lui, de butaforie morbidă, cu artificiozitatea ei crepusculară, în obsesiile legate de moarte în toate manifestările ei care infuzează şi lucrurile cele mai vii, în toate am descoperit ceva ce răspundea foarte puternic în mine.

„Bucureştiul va exista întotdeauna în cărţile mele“

La pagina 154 a cărţii, dau de următoarele fraze (despre zona bucureşteană Bulevardul Elisabeta-Cişmigiu): „Panta uşoară din dreapta Casei Armatei (...), cu frigul de mormânt umed care e întotdeauna acolo (...), nu e un deal, nu e o vale, dar mie îmi place să-mi amintesc că Bucureştiul avea dealuri, coline şi străzi făcute din trepte“. Ai publicat mai demult „Bucureştiul literar“, în care analizezi, din acest punct de vedere, operele a şase confraţi scriitori. Ce rol joacă, odată cu trecerea la proză, „cântarea Bucureştiului“ (apud M. Cărtărescu, el foloseşte expresia) pentru scriitura ta?

Bucureştiul a fost un topos predilect mai degrabă în primul meu roman, O formă de viaţă necunoscută, acolo unde strada Mântuleasa juca un rol central, cel puţin dacă ne referim la un Bucureşti „de epocă“, de secol XVIII sau de început de secol XX. În Vântul, duhul, suflarea, e un Bucureşti comunist, cenuşiu, întunecat, cu binecunoscutele interioare de apartamente din blocurile prost încălzite, dar, spre deosebire de primul roman, aici oraşul nu se mai află în centrul acţiunii, nu mai e, cum s-a observat atunci, aproape „un personaj“. Eu cred că reconstituirea cadrului în care se mişcă personajele e un element foarte important, am urmărit deci foarte atent cum se ridică acest eşafodaj de detalii, de senzaţii, mirosuri, imagini în jurul cititorului, ca el să poată „intra“ în lumea pe care o deschide romanul.

Cred că Bucureştiul va exista întotdeauna, sub o formă sau alta, în cărţile mele, e, ca şi C.-ul, un spaţiu originar, în care mă recunosc şi de la care mă revendic.

„Nu cred că viaţa poate fi redusă la fraze scurte“

La limită sau superficial, ambele tale romane ar putea fi considerate o „cronică de familie“, arborescentă şi cu „intersecţii“, fire care se leagă, peste planuri şi timp. Ceea ce le diferenţiază este însă stilul, abordarea scripturală a naraţiunii. Acelaşi Paul Cernat spune (şi zice bine): „A.R. e, subliniez, o excelentă prozatoare de atmosferă, o maestră a dilatării detaliilor“. Tot el scrie însă, mai încolo (după ce-ţi descrie, în detaliu... stilul): „e mai mult decât «stil» aici“. Te consideri o stilistă? Îţi place să te consideri o stilistă?

Nu, nu mă consider un stilist. Pentru mine cel mai important este să spun o poveste, de fapt mai multe, dar să le spun într-un fel propriu, recognoscibil, care constituie amprenta mea. Felul cum spui o poveste, măsura în care reuşeşti să găseşti stilul adecvat subiectului, acţiunii, e foarte important. Mi-am dat seama, scriind în aceeaşi măsură despre ultimul deceniu de comunism românesc, dar şi despre mişcarea antiunionistă de la mijlocul secolului al XIX-lea, că, fără să creezi în jurul cititorului o lume de senzaţii, fără să reconstitui în amănunt epoca, nu poţi transmite la fel de convingător o idee, un mesaj.

Fără să-l faci să „vadă“ lumea pentru a cărei conservare luptă slugerul Ioan şi fiul său Mihalachi, în Moldova anilor 1860, cu farmecul ei de lume veche, aşezată, nu-l poţi convinge de adevărul personajelor tale. Cum poţi face asta în absenţa a ceea ce numim stil?

La fel, cum poţi să scrii despre tragedia dispariţiei unui om, despre familia lui tarată, despre frica, lipsa de speranţă, oroarea acelor ani fără să foloseşti un aparat senzorial? Aş fi putut să fac asta introducând pasaje explicative, dar nu am vrut să fac din romanul meu unul cu teză. Cititorul îşi va desprinde singur concluziile trăind alături de personaje, dramele lor vorbesc de la sine. Acesta este felul meu de a povesti, nu cred că viaţa poate fi redusă la fraze scurte, curăţate de orice metaforă. Dar accentul cade întotdeauna pe poveste, pe întâmplări, pe viaţa interioară a personajelor, acestea sunt lucrurile la care mă concentrez, stilul vine de la sine, nu fac eforturi ca să scriu într-un anume fel.



Ţi-ai legat până acum cariera de editura Humanitas. Totuşi, acest roman este apărut la editura Polirom. De ce această schimbare? Cum a decurs colaborarea cu noua editură?

În noiembrie 2019 am luat hotărârea de a trage o linie de demarcaţie între postura mea de editor (la Humanitas coordonez o colecţie de literatură română contemporană) şi cea de scriitor. Am considerat că nu e bine ca romanele mele să apară în colecţia pe care o conduc. Tot în 2019 am semnat contractul cu editura Polirom, pentru romanul Vântul, duhul, suflarea, care nu era încă gata, mi-am asumat un deadline, septembrie 2020, şi am reuşit să mă ţin de el (de fapt, cel mai bine funcţionez cu deadline-uri, mă obligă să lucrez consecvent, să nu mă îndepărtez de carte). A fost o colaborare foarte bună, s-a lucrat la carte cu promptitudine şi profesionalism, dar şi cu implicare, e o echipă foarte bună acolo, de oameni dedicaţi.

„Mă voi întoarce la unele voci din primele două romane“

În câţiva ani, ai devenit, fără exagerare, un „star“ al vieţii literare româneşti. Într-o lume postmodernă, însă, ştim că (pe model occidental) publicul (cititor, necititor, nu contează) îşi doreşte să „sfâşie“ cât mai mult din viaţa personală a autorului. Pe de altă parte, tu eşti un om de o modestie şi o discreţie personală absolute; îmi venea să spun că nici nu ai facebook, dar de fapt ai, însă îl foloseşti cu măsură şi pentru strictul necesar. Cum crezi că vei împăca, în continuare, aceste două exigenţe ale „secolului postmodern“ în care trăim (sau cum va fi numit, cândva, el de către generaţiile care vin, ca să cehovianizăm puţin)?

Eu nu sunt dintre cei care demonizează Facebookul, numindu-l mâncător de timp sau un loc unde se vorbeşte despre nimic. Cred că poate deveni acaparator şi toxic însă, ca oricare alt lucru folosit în exces,

şi atunci îl folosesc ca să mă informez, rapid şi fără prea mult efort, ca să comunic, inclusiv cu cititorii, să mai transmit câte ceva despre ceea ce fac, interviuri, emisiuni, întâlniri în jurul cărţilor. Dar contul meu e folosit aproape exclusiv în scopuri profesionale, nu amestec lucrurile, cred că Facebookul e un instrument util, uneori inclusiv ca să-ţi faci prietenii care trec în lumea reală, dar e totuşi un spaţiu virtual, deci înşelător şi inconsistent. Cât despre interesul publicului faţă de scriitorii români de azi, mai ales tineri, m-aş bucura să fie aşa, nu prea cred însă că există vedete printre noi...

Ştiu că este prematur să te întreb, de-abia ţi-a apărut noua carte, dar bănuiesc că va urma ultimul titlu al trilogiei. Putem spune ceva despre el (titlu, subiect etc.)?

De data asta n-am să mai divulg titlul până nu apare cartea. Dar îl am, şi asta e foarte important, pentru că titlul reprezintă primul contact al cititorului cu cartea, îl poate convinge s-o deschidă sau nu. La fel şi coperta. Pot să spun însă câte ceva despre subiect.

Cred că va fi o carte polifonică, mă voi întoarce la unele voci din primele două romane ale trilogiei.

Şi voi merge mai adânc în istoria C.-ului, spre începutul secolului al XIX-lea, când ajung aici câteva familii de imigranţi italieni refugiaţi din calea sărăciei, iar sosirea lor schimbă radical viaţa din C.

Citeşte şi:

Ofensivă a prozei româneşti contemporane la final de deceniu. Răsuceanu, Vancu, Zografi sau Panţu au publicat cele mai apreciate cărţi

„Acum e rândul femeilor“

CV
Eseistă devenită romancieră


Numele: Andreea Răsuceanu

Data şi locul naşterii: 23 noiembrie 1979, Bucureşti

Studiile şi cariera:

A absolvit Facultatea de Litere Bucureşti, în 2002, masteratul de Teoria şi practica Imaginii (CESI), în 2006, iar în 2009 şi-a susţinut lucrarea de doctorat în filologie în cadrul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI), cu profesorul Sorin Alexandrescu, având tema „Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate“.
Este autoare a trei cărţi despre legăturile care se creează între oraş şi literatură: „Cele două Mântulese“ (Vremea, 2009), „Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară“ (Humanitas, 2013) şi „Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului“ (Humanitas, 2016). La Humanitas a mai publicat şi romanul „O formă de viaţă necunoscută“ (2018). Cea mai recentă carte: romanul „Vântul, duhul, suflarea“ (Polirom, 2020).
A publicat cronici, interviuri, articole de specialitate în reviste precum „Viaţa Românească“, „România literară“, „Observator cultural“, „Bucureştiul cultural“, „Idei în dialog“, „Dilema veche“, „Convorbiri literare“ etc.
În 2015 a lansat un nou proiect, „Poveşti citadine“, o emisiune difuzată de TVR 2, despre diferite locuri din Bucureşti, aşa cum apar acestea în istoria oraşului şi în literatură.

Locuieşte în: Bucureşti.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

rodica riciu
6.02.2021, 20:43:00

Bravo răsucitei, ie cunoscută în lumea întreagă...no, not really.

+11 (11 voturi)
Modifică Setările