Andrei Trifănescu, scriitor, 18 ani: „Puterea nu o deţine parlamentul sau justiţia, puterea o deţinem noi, tinerii“
0
Andrei Trifănescu este scriitor la 18 ani. Se pregăteşte de bacalaureat şi admitere, însă cu mulţumirea că şi-a lansat recent la Bucureşti, la Târgul de carte, şi la Constanţa primul său roman, Specimenul.
Andrei Trifănescu are 18 ani şi nu e un tânăr obişnuit. Scrie de câţiva ani, face voluntariat şi, anul acesta, la Bookfest, a lansat primul său roman la o importantă editură din România. Romanul se numeşte Specimenul, iar editura, Herg Benet. Este o carte de aventuri, fantastică, scrisă pentru tineri, nu neapărat ca vârstă. Într-o lume în criză, în care pământul e populat de sălbatici, viruşi şi tehnologii ucigaşe, câţiva oameni se gândesc să aducă pe lume „specimenele”, să se salveze. Dar specimenele trebuie mai întâi antrenate, în lumi simulate, paralele (despre roman, aici). Andrei Trifănescu construieşte în romanul său o odisee pasionantă, ce va continua cu alte două romane, într-o viitoare trilogie. Pe mine romanul m-a prins încă de la început şi m-a dus din suspans în suspans până la final, cu mare plăcere. Aşa încât, deşi e în pregătiri pentru bacalaureat şi admitere, Andrei a avut timp să-mi răspundă la câteva întrebări.
- Am aflat de la lansarea ta de la Bookfest că ai început romanul SF Specimenul când aveai 16 ani. Cum e să scrii un roman SF la 16 ani? A început ca o joacă?
În acel moment vedeam totul ca o joacă. Îmi plăcea să scriu şi nu-mi venea să mă opresc nici cât să mă duc să mănânc. Aveam vise mari şi îmi doream să scriu şi să public, iar ideile îmi veneau pe bandă rulantă, însă nu mă aşteptam că o să fac ceva serios aşa curând. Poate că sună pueril, însă ideea cărţii mi-a venit în timp ce stăteam pe plajă, iar un vânt puternic mă acoperea cu nisip. În acel moment am simţit ceea ce am vrut să simtă personajul, apoi ideile mi s-au legat, tot felul de gânduri şi întrebări mi-au năvălit în minte iar seara, când am ajuns acasă, aveam deja concepută o mare parte din poveste. Mai lipseau detaliile, întregul fir narativ, intriga, personajele, însă au apărut toate pe parcurs. În acel moment m-am simţit incredibil. Născocisem o poveste ce mă ţinea noaptea treaz şi o întorceam în fiecare clipă pe toate părţile. Recunosc, şi acum mă simt la fel de bine. Înainte ca cititorii să iubească opera unui scriitor, trebuie mai întâi ca însuşi cititorul să-şi iubească opera. Acum, privind în retrospectivă, da, pot spune că a fost o joacă, una care, mai târziu, s-a transformat într-o lucrare serioasă şi de proporţii.
- Te gândeai că va dura 2 ani?
Încă de la început am fost conştient că actul creaţiei va lua timp. Toate textele pe care le-am început au cerut mult timp de lucru. Poate că scrisul propriu-zis nu durează atât de mult, cât durează corectura. Iniţial nu ştiam că Specimenul se va transforma într-o carte cu dimensiunile actuale. Iniţial, am scris treizeci de pagini, apoi n-am mai ştiut încotro mă îndrept, căci firul narativ dezvoltat pe plajă nu a fost suficient. Am şters acel text, am luat-o de la început, iar prima variantă a cărţii am finalizat-o în momentul când am ajuns la 90 de pagini.
După o lună am devenit extrem de nemulţumit de carte. Consideram că m-am exprimat repezit, personajele nu se manifestau suficient de natural, lipsea suspansul, era nevoie de mai multă intrigă, finalul nu mi se părea potrivit, iar începutul era prea direct. Atunci am luat decizia să printez cele nouăzeci de pagini şi să mă reapuc de scris. Bazându-mă pe ideile iniţiale, am rescris totul de la început. Pe lângă asta, am adăugat detalii noi, personaje şi întâmplări la care nu mă gândisem prima dată, am modificat mult din precedentul manuscris, până când l-am terminat şi am ajuns la 200 de pagini. Rezultatul a fost surprinzător şi pentru mine, însă a meritat fiecare oră pierdută în faţa monitorului, fiecare cană de cafea şi toată acea durere de încheietură.
Nu cred că oamenii ar trebui să se lase doborâţi şi să se abată de la visurile lor, doar pentru că cineva le spune că nu ar trebui să facă acel lucru. Nici dacă acele persoane sunt părinţii, pe care îi iubim şi apreciem. Consider că trebuie să ne urmăm visul şi să trecem peste orice. Altfel, acel vis nu se va împlini niciodată!
- Cum de ai persistat să scrii, în condiţiile în care părinţii tăi, aşa cum spui la finalul cărţii, nu au crezut în talentul tău? Te gândeai că vei fi publicat de o editură serioasă?
Aici s-a produs o mică confuzie. Părinţii mei nu au făcut acest lucru într-un mod voit rău. Doar că nu aveau încredere în această lume – a creaţiei şi a scriitorilor. Încă de mic le-am spus că vreau să scriu şi să devin scriitor, însă ei au încercat să-mi explice că dacă voi face acest lucru, nu voi avea niciodată bani şi nu voi avea cum să-mi întreţin familia. Ei, bine, nu ştiau faptul că există autori care au succes şi câştigă foarte bine. Oricum, eu am scris pentru că mi-a plăcut, pentru că mă simţeam bine când făceam asta şi pentru că ştiam că este ceea ce vreau să fac cu adevărat. Chiar dacă eu participam la concursuri şi am reuşit să iau locul trei la un concurs internaţional de creaţie literară, ei în continuare erau sceptici în legătură cu partea aceasta. Aşa că am decis să nu le mai spun că scriu. Am făcut-o fără ca ei să mai ştie ceva despre activitatea mea literară. Motiv pentru care nu au ştiut că scriu o carte, şi au aflat despre ea doar cu o săptămână înainte de lansarea de la Bookfest.
Nu cred că oamenii ar trebui să se lase doborâţi şi să se abată de la visurile lor, doar pentru că cineva le spune că nu ar trebui să facă acel lucru. Nici dacă acele persoane sunt părinţii, pe care îi iubim şi apreciem. Consider că trebuie să ne urmăm visul şi să trecem peste orice. Altfel, acel vis nu se va împlini niciodată! Cât despre editură, nu ştiam dacă voi fi publicat atât de curând. Îmi doream foarte mult şi speram cu tot sufletul să se întâmple, însă ştiam că este foarte greu să convingi nişte editori. Atunci când a venit răspunsul de la Herg Benet, am fost mai mult decât fericit. Presupun că aşa au trebuit să fie lucrurile. A trebuit să aştept mult timp, ca într-un final să fiu ales de cea mai potrivită editură.
- Scrii desigur pentru tineri (sau pentru cei cu spiritul tânăr), doar ei consideră la noi romanul SF ceva serios. Cum va ajunge romanul tău la ei, în mareea de SF-uri, fantasy şi horror care inundă în fiecare zi piaţa de carte?
Aşa se poate considera, că scriu pentru tineri, pentru că sunt unul. Surprinzător, cea mai în vârstă persoană care a citit cartea, este o doamnă de 75 de ani, care a fost mai entuziasmată decât o puştoaică. Cred că va fi destul de greu şi va lua mult timp până când tinerii vor prinde încredere în mine. Sunt un autor tânăr, necunoscut, care vrea să-şi promoveze cartea. Vor primi cartea cu scepticism, şi nu-i condamn. Sunt sigur că dacă se va vorbi ceva mai mult despre carte şi vor exista suficiente persoane care să-şi dea cu părerea despre ea, nu vor mai fi atât de reticenţi şi vor fi curioşi să afle mai multe.
Fiecare generaţie îşi are rolul ei, iar în momentul de acum, rolul nostru este vital în dezvoltarea societăţii. Tinerii zilelor noastre vin cu o forţă şi cunoştiinţe puternice, plus o putere de muncă extraordinară, ambiţie şi resurse.
- Personajele specimene din cartea ta vor trebui să salveze o omenire decăzută. Crezi că voi, tinerii, aveţi un rol, de pildă să aduceţi ceva bun şi proaspăt în lumea asta nebună?
Specimenele au mai multe roluri. Sunt nişte personaje complexe, deşi accentul nu cade pe fiecare în parte. Se poate face o paralelă între Specimene şi tinerii zilelor noastre. Din punctul meu de vedere, dacă noi, tinerii, n-am exista, societatea actuală ar fi pe moarte, în adevăratul sens al cuvântului. De noi depinde evoluţia şi dezvoltarea. Fiecare generaţie îşi are rolul ei, iar în momentul de acum, rolul nostru este vital în dezvoltarea societăţii.
Tinerii zilelor noastre vin cu o forţă şi cunoştiinţe puternice, plus o putere de muncă extraordinară, ambiţie şi resurse. În acelaşi timp, dacă am dori schimbare, ar exista schimbare. Dacă am dori anarhie, ar fi anarhie. Spre exemplu, în România, puterea nu o deţine parlamentul sau justiţia, puterea o deţinem noi. Din păcate, separaţi, ca şi indivizi, nu putem face mare lucru, dar adunaţi şi reuniţi cu toţii, am putea face orice.
- Care e topul tău de 5 romane favorite?
Cam greu să numesc doar cinci; şi mai greu să mă limitez doar la o carte a unui autor. Voi începe cu seria lui George R.R. Marin – Cântec de Gheaţă şi Foc. Pe locul doi se află volumele lui Stephen King, dar cea care mi-a plăcut cel mai mult este Apocalipsa. Seria Millennium de Stieg Larsson se află pe locul trei, iar pe patru Monstrul din prag, de H.P. Lovecraft. Circul ororilor de Darren Shan ocupă locul cinci, această din urmă fiind prima carte primită de la tatăl meu şi cea care mi-a făcut imaginaţia să zburde.
- Când nu citeşti, când nu scrii şi nu înveţi, mai participi la acţiunile Organizaţiei Ecologiste Mare Nostrum. Ce faci concret pentru ei?
ONG-ul Mare Nostrum a fost doar o etapă. Am participat la unul dintre stagiile lor de internship, în care am rămas timp de un an, lucru pe care nimeni nu l-a mai făcut până la mine. În timpul petrecut la ei am avut saricini variate, care m-au convins că vreau să continui cu facultatea de Relaţii Publice. În momentul de faţă n-am mai participat la nicio acţiune de-a lor, şi nu pentru că n-am vrut, ci pentru că timpul nu a fost de partea mea. Chiar şi după examene, tot imposibil îmi va fi să mai particip, căci voi pleca la facultate. Oricum, experinţa acumulată la ei a fost binevenită.
M-aş urca în primul avion şi aş pleca imediat pentru a studia şi a-mi întemeia o familie în altă parte, căci România nu prea oferă nimic.
- Te bate gândul să aplici pe viitor la vreo bursă de creaţie şi să pleci din ţară?
Încă nu ştiu exact cum se procedează cu o bursă de creaţie, dar sunt mai mult decât dispus să o fac. Îmi place să studiez literatura şi curentele literare, dar să-mi şi exersez creativitatea şi să lucrez la texte din ce în ce mai bune, aşa că imediat ce m-aş informa mai temeinic cu privirea la această bursă, voi aplica imediat. Cât despre plecatul din ţară, am acest gând de mult timp. M-aş urca în primul avion şi aş pleca imediat pentru a studia şi a-mi întemeia o familie în altă parte, căci România nu prea oferă nimic.
Se încarcă comentariile...
