Anii iluziilor, anii dezvrăjirii (2): Întâlniri cu oameni din artă, ştiinţă şi literatură. Şi nu numai

Nu cred că voi contraveni în vreun fel intenţiilor declarate ale cărţii ori dorinţelor exprimate atât de Paul Cornea cât şi de Daniel Cristea-Enache dacă voi spune că lectura volumului „Ce a fost. Cum a fost” prilejuieşte şi o suită de întâlniri cu oamenii cu care s-a intersectat odinioară  personajul şi protagonistul cărţii.

Lista începe cu Mihail Sebastian, prezent aici nu în ipostaza de romancier, nici în aceea de scriitor de literatură dramatică, ci în aceea de profesor la Liceul Evreiesc. Un profesor atipic, deloc subjugat programei, nedoritor în a se erija în director de conştiinţă, un om ce nu ţinea să se impună artificial prin nimic, care îşi trata elevii ca pe nişte adulţi responsabili. A fost un exemplu pe terenul “măsurii, stilului şi al bunului gust”. Un om a cărui lecţie “a fost de nepreţuit în acea epoca de confuzie a valorilor şi de devergondaj pasional.” Asta chiar dacă “fostul meu profesor era un depresiv, înclinat să judece semnele, care plutesc într-un abur de indecizie până când cineva le dă sens, dintr-o perspectivă înceţoşată şi negativistă”

Evocarea anilor adolescenţei şi ai comunismului în ilegalitate ne prilejuieşte o primă întâlnire cu un personaj- surpriză, personaj care, ceva mai târziu, avea să devină un familiar al mai tuturor oamenilor de teatru. E vorba despre “legătura” tânărului intrat în UTM, legătură cunoscută sub numele de Crişan. Nimeni altul decât Maxim Crişan, viitorul director din Ministerul Culturii, mai apoi adjunct al lui Liviu Ciulei la conducerea Teatrului “Bualndra”. Loc din care avea să fie mazilit în 1972, cu ocazia celebrului scandal al Revizorului. Numai că, dacă Ciulei îşi va pierde definitiv şi fără alternativă postul de director, Toma Caragiu pe acela de secretar de partid, iar regizorul Lucian Pintilie nu va mai monta niciodată pe vreo scenă din România, Maxim Crişan va fi “pedepsit” printr-un simplu transfer într-un post absolut similar la Teatrul “Nottara”. Eternul adjunct al lui Horia Lovinescu, al lui Ion Brad, al lui Victor Ernest Maşek, al lui Vlad Rădescu va ajunge chiar să conducă Teatrul preţ de câteva luni în timpul scandalului ce avea să îl opună, prin anul 2000, pe Vlad Rădescu majorităţii actorilor. Se vede treaba că munca în ilegalitate l-a ajutat şi susţinut pe Maxim Crişan nu doar în comunism, ci şi după aceea.

Lunga listă a activiştilor, nomenclaturiştilor, oportuniştilor şi ambuscaţilor cunoscuţi ori care aveau să îi dea de furcă lui Paul Cornea în primii ani după instaurarea comunismului, în vremea debutului său în publicistica literară, în răstimpul petrecut în feluritele funcţii deţinute în aparatul politic şi de stat începe cu Mihail Roller şi cu Nicolae Moraru. Acesta din urmă, cunoscut şi în calitate de coautor al piesei Pentru fericirea poporului din anul 1951 (scrisă în colaborare cu Aurel Baranga) are parte de un savuros portret, veritabilă piesă de teatru cu didascalii şi comentarii complementare inserată admirabil de profesorul Paul Cornea în memoriile sale. Nu e iertat nici Sorin Toma, redactorul şef al Scânteii, autorul imundului pamflet la adresa lui Tudor Arghezi, care din înalta sa poziţie de şef al ziarului partidului, fără să-şi mărturisească filiaţia, îi va cere tânărului Paul Cornea, redactor trecător, să scrie o recenzie, desigur laudativă, la un volumaş de versuri al ilustrului poet inventat, pe nume A. Toma. Rugămintea îi va rămâne neîndeplinită.

Va scrie însă despre A. Toma şi va scrie “de bine” nimeni altul decât G. Călinescu, profesorul lui Paul Cornea de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Un Călinescu evocat cu căldură, în pofida extravaganţelor sale, un profesor ce ţinea electrizat un auditoriu venit din vreme spre a-şi asigura loc în sală. “Vocea uşor cântată, ca un recitativ de operă, descria într-un ritm egal, suişuri şi coborâşuri; fraza urca până la un maxim sonor, nu doar accentuând, ci şi lungind pronunţia vocalelor ca în prozodia antică, pentru ca apoi să se precipite fulgurant într-un abis, unde sunetul devenea grav şi întunecat. A trebuit să treacă un timp până m-am deprins cu această încercare de a dramatiza şi de a transcende vorbirea nornală. Abia după ce te familiarizai cu stranietatea ei te puteai concentra asupra ceea ce aserta profesorul. Iar asertarea, expunerea propriu-zisă, prelungea şocul auditiv şi-l amplifica în proporţii ameţitoare pentru unul ca mine, la ora aceea fidel 100% ideilor comuniste. ” Alături de el Tudor Vianu, Iorgu Iordan, H. Stahl. Dar şi prietenii. Mai întâi istoricul Barbu Câmpina în continuă contradicţie şi luptă de guerillă cu “marele Mihail Roller”, dar şi Eugen Stănescu cel ce va dezvolta în intimitatea prieteniei teza răspunderii lui Lenin în organizarea şi perpetuarea dictaturii staliniste. Istoria îi va da dreptate, la fel cum i-au dat dreptate istoricii şi politologii (cf. Vladimir Tismăneanu- Diavolul în istorie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013).

Fireşte, interesează în cel mai înalt grad secvenţele din carte în care, provocat de întrebările lui Daniel Cristea-Enache, Paul Cornea evocă momentele esenţiale petrecute în cele trei posturi deţinute la Ministerul Culturii. “Conducătorii culturii, Chişinevschi şi Rautu, s-au servit de mine ca de o manta de vreme rea, un pion mutat de colo- colo, de la teatre la edituri şi de la edituri la cinematografie fără a mi se cere părerea, fără a se ţine seama de repetatele mele cereri de a fi eliberat.”

Contează, desigur, întâlnirea cu celebrul regizor sovietic I. Zavadski, ce se autorecomanda drept urmaş al lui Stanislavski, au valoarea lor istoriile ce ţin de întocmirea repertoriilor, lucru anevoios având în vedere constrângerile ideologice ale timpului, o reîntâlnim binevoitor prezentată pe Margareta Bărbuţă ce şi-a recunoscut intransigenţa partinică chiar de pe scena Galei UNITER, dar parcă mai importantă e relatarea organizării şi desfăşurării turneului la Paris al Teatrului Naţional din Bucureşti. În calitate de director general în Direcţia generală a Teatrelor şi Muzicii, Paul Cornea i-a însoţit pe artiştii Naţionalului în Capitala Franţei.  În repertoriu figura montarea standard a Scrisorii pierdute, aceea clasică şi clasicizată a lui Sică Alexandrescu. În mod normal spectacolul nu ar fi trebuit să pună probleme. Numai că la Bucureşti Elvira Godeanu nu a primit viza, probabil spre a nu-i prilejui vreo dezamăgire lui Gheorghiu-Dej, aşa că a trebuit rapid înlocuită cu Cella Dima, iar la Paris plana pericolul subminării reprezentaţiei de către componenţii anticomunişti ai Diasporei. Drept pentru care s-a apelat la ajutorul Elvirei Popescu care a înlăturat pericolul. O poveste ce nu avea cum să fie menţionată de Valentin Silvestru în cărticica în care a consemnat turneul.

Cât a fost Paul Cornea director al instituţiilor teatrale şi muzicale, Ion Marin Sadoveanu a fost numit director al Teatrului Naţional, Constantin Silvestri la Operă, Ion Dacian la Operetă, Elena Deleanu a fost recompensată cu direcţia Teatrului Giuleşti, iar la Filarmonică a oficiat George Georgescu. Ceva mai încolo a fost organizată şi prima ediţie a Festivalului Enescu, dar înainte la Ateneu au putut fi ascultaţi Iakov Zac şi Sviatoslav Richter, dar şi David Oistrah şi Yehudi Menuhin. Plus, incredibil!, sir John Barbirolli la pupitru.

Paul Cornea a încercat să îl readucă în circuitul scenic pe Camil Petrescu, dar “amintirea proaspătă a masacrării piesei lui Caragiale în vremea lui, într-o şedinţă prezidată de N. Moraru (1952) nu era menită să aranjeze lucrurile.” Se pare că nici nu le-a prea aranjat. Erau jucaţi Lucia Demetrius, Horia Lovinescu, Aurel Baranga, foarte în graţiile regimului de atunci dar şi în ale decidenţilor comunişti de mai târziu. Iar Mihail Davidoglu, nemulţumit că nu era jucat îndeajuns, bătea la uşi, scria memorii şi protesta.

“Paul, nu îţi fă griji, schimbarea nu e o degradare, dimpotrivă e o recunoaştere a meritelor tale!” i-a spus Constanţa Crăciun lui Paul Cornea atunci când i-a comunicat decizia mutării la Direcţia Generală a Editurilor. O decizie ce nu i-a aparţinut. Loc în care Paul Cornea a lucrat alături de Niculae Gheran, C. Pienescu, I. Marinescu, Antoaneta Ralian, dar şi de Mihail Şora adus de memorialistul de acum în Centrală. După 1989, Mihail Şora, devenit ministru al Învăţământului, îi va cere profesorului Paul Cornea să fie secretar de stat pentru învăţământul superior.

Paul Cornea a stat în fruntea editurilor cu ceva mai mult decât un an, “un timp prea scurt pentru a culege roadele muncii mele, prea lung pentru a-i suporta, cu răbdare şi speranţă, trecerea.”. Numai că în cursul anului 1957 au apărut Moromeţii, Groapa şi cele trei volume ale Cronicii de familie.

Plecarea de la Edituri, survenită “tot atât de brusc şi de precipitat ca şi cea de la Teatre”, a beneficiat de “o mizanscenă dramatică”. S-a petrecut într-un “proces-spectacol” cu consecinţe nu la fel de dure ca cele pe care le-au suportat Miliţa Petraşcu sau Mihail Andricu (şi procesul acestora e edificator prezentat în carte).Un proces cu acelaşi regizor- Leonte Răutu. Acelaşi Răutu care avea să-i impună profesorului Paul Cornea, de data aceasta pe un ton mieros, iarăşi excepţional evocat în volum, preluarea conducerii Cinematografiei. Loc al întâlnirilor fericite cu Liviu Ciulei şi cu Lucian Pintilie, dar şi al războaielor cu actriţa improvizată, dar agresivă Lica Gheorghiu, cea care a voia cu orice preţ să îi ia locul debutantei Irina Petrescu în Valurile Dunării. Sunt ani, cam şase la număr, în care s-au produs filme precum Darclée, Setea, S-a furat o bombă şi, mai presus de toate, Pădurea spânzuraţilor.    

Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache- CE A FOST. CUM A FOST;

Editura Polirom şi Editura Cartea Românească, Iaşi-Bucureşti, 2013.