Cărţi

articolul anterior

Annie Muscă: „Ca biograf, trebuie să fii capabil să te dai pe tine la o parte pentru un timp”

0
10 Aug 2020 13:34:54
Loreta Popa
Annie Muscă şi Sebastian Papaiani Foto Annie Muscă
Annie Muscă şi Sebastian Papaiani Foto Annie Muscă

Ca spectator, te întrebi, nu o dată, cine este cel din faţa ta, cel care dă viaţă personajului de pe scenă. Cine este el? De unde vine? Încotro se îndreaptă? Ca prin magie, dar în fapt prin muncă şi atenţie la detalii, viaţa unui actor îţi poate fi aşezată în palme de către un biograf talentat.

Omagiu, originalitate, autenticitate într-un demers de recuperare a trecutului. Cu aşa ceva se ocupă Annie Muscă. A studiat limba franceză la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Miséricorde din Fribourg (Elveţia). În 2008, a publicat prima biografie autorizată a omului de televiziune Tudor Vornicu, lansând astfel un original proiect de biografii. A colaborat la proiectul „Ne auzim la Majestic”, iniţiat în 2005 de Redacţia Teatrul Naţional Radiofonic, iar în perioada 2014-2019 a fost autoarea rubricii „Remember” la Revista Teatrală Radio, un proiect Radio România Cultural, dedicat vieţii teatrale româneşti şi teatrului la microfon. În aceeaşi perioadă, a iniţiat un proiect de cercetare în cadrul Agenţiei Spaţiale Române, realizând monografia acestei instituţii. Alte biografii publicate: „Dan Mihăescu. Spovedania unui umorist”, Editura Terra - 2010, „Dumitru-Dorin Prunariu – biografia unui cosmonaut”, Editura Adevărul Holding - 2012, „Ion Miclea. Povestea unui fotograf”, Editura Biblioteca Bucureştilor - 2012, „Pantelie Tuţuleasa. Întâlnire cu un alt fel de cineaste”, Editura Terra - 2013, „Dan Puican. Radioul este viaţa mea”, Editura Adevărul - 2013.

De curând, la Editura Terra, Focşani, Annie Muscă a publicat cea mai recentă biografie, „De la început până la sfârşit”, cea a lui Sebastian Papaiani, actor care nu mai are nevoie de prezentare, căci mereu a fost aproape de publicul său. Cu minuţiozitate, biograful reuşeşte să reconstituie nu doar traseul unei vieţi, ci şi destinul personajului cărţii. Reface, odată cu evoluţia acestuia şi epoca pe care a străbătut-o cu pas apăsat. Ani întregi de cercetări, dialoguri, întâlniri, răscoliri ale arhivelor, publice sau personale, stau la baza unei biografii, mai ales dacă autorul este conştiincios şi serios şi nu lasă nimic la voia întâmplării. Întreaga viaţă a celui care a fost Sebastian Papaiani a fost cuprinsă între coperţile unui volum, alături de amintirile şi lecţiile pe care acesta le-a primit. Cu gândul la o lansare bine meritată, am îndrăznit un şir de întrebări pentru Annie Muscă, din dorinţa de a afla mai multe despre personajul intrat în vizorul ei, dar şi despre această profesie, mai mult decât specială, de a scrie despre alţii.

De curând am citit că în clipa în care ai scris un cuvânt şi l-ai închis într-o carte, acesta moare. Având în vedere vremurile pe care le parcurgem, crezi că oamenii mai au nevoie de cuvinte închise într-o carte? Mai au nevoie oamenii să citească despre vieţile altor oameni? Ce vreau să te întreb, cumva dezarticulat, este de ce Sebastian Papaiani este eroul cărţii tale, de data aceasta. De ce el?

Nevoia oamenilor de a afla sau de a citi despre alţii este ceva obişnuit, ba chiar la nivel de… dependenţă, uneori. Nu însă şi când vine vorba de o biografie propriu-zisă. Asta, sigur, le-ar da ceva „bătăi de cap”. Vorbind la modul serios, nevoia oamenilor de a pătrunde în universul cărţilor nu va înceta vreodată, chiar dacă gusturile lor literare sunt diferite, chiar dacă vârstele lor se schimbă. Cât despre biografii, ele sunt fascinante, nefiind „recomandate” persoanelor cu un ego prea puternic, pentru care doar viaţa lor contează, iar a celuilalt poate fi „un fleac” (râde). Ar trebui încurajaţi elevii şi liceenii, tinerii în general, să citească biografii, autobiografii, memorii, corespondenţe. Acestea pot constitui lecţii de viaţă, de curaj, sau şansa de a parcurge vremuri vechi, dar interesante. Cât despre actorul Sebastian Papaiani, nu aş putea explica concret de ce a devenit personaj al recentei mele cărţi. Poate pentru că în ultimii ani m-am apropiat de actori, mai ales de marii dispăruţi, prin rubrica mea „Remember” de la Revista Teatrală Radio, un proiect Radio România Cultural, care, din nefericire pentru cititori şi pentru posteritatea marilor actori, nu a supravieţuit în spaţiul virtual. Dacă Papaiani a devenit unul dintre personajele mele, se datorează şi celui aflat în umbra acestui proiect, domnul Emilian Iacob, care a considerat că un actor de talia lui Sebastian Papaiani ar trebui să aibă o biografie autorizată.

Sunt convinsă că ţi-au trecut prin minte tot felul de întrebări atunci când ai ales să aduci viaţa actorului/omului Papaiani în lumina reflectoarelor. Cine este actorul de film? Este el întotdeauna una şi aceeaşi persoană cu vedeta de cinema? Are un statut profesional limpede? În ce măsură se joacă el pe sine? Cât e talent şi cât fotogenie în interpretarea lui? Din discuţiile pe care le-ai avut cu Sebastian Papaiani de-a lungul timpului a reuşit să răspundă măcar la vreuna dintre acestea? Te întreb deoarece mă încearcă această curiozitate de a afla dacă se considera actor de film sau actor de teatru?

Pe scurt, Papaiani se considera actor. În spiritul lui, nu am sesizat marca vreunui hotar între scenă şi platou. E drept însă, că şi-ar fi dorit să joace mai mult teatru, mai ales în ultima perioadă a vieţii când s-ar fi găsit, Slavă Domnului, personaje cărora să le fi dat atâta veridicitate prin şarmul lui septuagenar. A iubit şi filmul foarte mult, iar cinefilii spun că era născut pentru marele ecran. Debutul cinematografic a avut loc pe la 27 de ani şi de atunci a tot fost distribuit în marile producţii româneşti timp de vreo două decenii şi jumătate. În plus, recunoştea de fiecare dată că filmul îl salva din punct de vedere financiar într-o vreme a tinereţii când cheltuia mult. Şi acum, putem vorbi şi despre vedeta de cinema, la care ai făcut referire. De pildă, noţiunea de vedetă de cinema sau „star” (ca să trecem puţin şi pe la Hollywood) nu era în aria de interes a unui actor ca Papaiani. El era plin de naturaleţe, îşi iubea publicul din sala de cinema şi îi lipsea cu desăvârşire acea doză de narcisism ca să devină vedetă. Naturaleţea aceea l-a propulsat şi pe marele ecran ferindu-l să se joace pe sine. Deseori îmi mărturisea că nu-i plăcea să o facă. 

Cât de anevoioasă crezi că era cariera unui star în vremurile în care Sebastian Papaiani debuta în cinematografie?

Hai să punctăm exact momentul în care Papaiani a ajuns pe marele ecran! Era actor la Teatrul de Stat din Sibiu, juca pe aceeaşi scenă cu Ion Besoiu, şi i-a remarcat Mircea Mureşan, regizorul care i-a luat în filmul său de debut. Aşadar, toţi nişte debutanţi în cinema. Nu cred că-şi puneau atunci problema unei cariere şi nici nu urmăreau să ajungă staruri, deşi adoraţia publicului nu-i lăsa indiferenţi. De altfel, cuvântul „carieră” se afla pe lista cuvintelor „pompoase” pentru Papaiani. Dar recunoştea că nu ar fi evoluat pe marele ecran dacă nu ar fi fost dispus să interpreteze aproape orice rol primit, să meargă „pe coclauri” la filmări, să mai rateze câte un rol în teatru. Deci implica şi un oarecare sacrificiu. Se amuza povestindu-mi despre nişte filme cu „CAP-işti” în care a fost distribuit prin anii ’80.

Există actori de neînlocuit?

Da. Şi o spun cu convingere. Tocmai pentru faptul că fiecare actor, indiferent de vârstă, sau de epoca din care provine, are unicitatea lui. Intuiesc de ce m-ai întrebat acest lucru…Poate pentru că în ultimii ani, asistăm cu neputinţă la dispariţia unei lumi actoriceşti familiare generaţiilor mature. Auzi deseori expresia: „Nu se va mai naşte un Caragiu sau un Cotescu, o Gina Patrichi sau o Olga Tudorache”. Şi pe bună dreptate! Dar se vor naşte alţii înzestraţi poate cu aceleaşi calităţi, şi vor purta alte nume. Aşa că, actorii mai tineri să nu se mai supere pe cei care rostesc astfel de fraze, întrucât aceştia nu o spun ca să-i anihileze pe cei de azi, ci doar dintr-un dor nestins pentru cei de ieri.

A avut actorul Sebastian Papaiani oferte de roluri pe care le-a refuzat? Care sunt filmele pe care regretă că nu le-a făcut? Dar spectacolele de teatru?

În film, a avut atât de multe roluri, încât timpul nu i-a mai oferit răgazul să aibă regrete… cinematografice, deşi unii istorici de film consideră că în cariera sa, actorul Sebastian Papaiani nu ar fi avut parte de acele „întâlniri providenţiale” cu anumiţi regizori. Regretele actorului au apărut însă după 1989, când nu a mai ajuns aproape deloc pe marele ecran, în afară de momentul ocazionat de „Păcală se întoarce”, o variantă de cinema care nu l-a avantajat. I-ar fi plăcut să joace şi în filmele tinerilor regizori. Dar poate că ei nu au avut nevoie de un… bătrân şugubăţ. Cât despre rolurile în teatru, într-adevăr, am menţionat şi în carte tristeţea lui de a nu fi îmbrăcat straiele lui Cyrano de Bergerac. Spunea el: „graţie nasului…”. Ar fi vrut să fie şi Don Quijote, dar doamna Deleanu, directoarea Teatrului Giuleşti, i-ar fi spus că ar face lumea să râdă. „Ca şi când lumea n-ar fi avut nevoie de râs…”

Se vorbeşte des despre libertate în această perioadă de izolare. Noi, cei care am apucat să trăim înainte de revoluţie, ştim ce înseamnă libertatea. Din ceea ce ai aflat despre Sebastian Papaiani, care crezi că a fost gura lui de oxigen în perioada comunistă?

Poate atitudinea lui de a nu fi luat întotdeauna viaţa în serios… Deşi pe dinăuntru, Papaiani era extraordinar de sentimental, de profund şi iubitor, şi mai ales îngândurat. Şi mai este ceva ce cred că i-a oferit acea gură de oxigen despre care spui tu: frumuseţea chipurilor oamenilor de peste tot pe unde mergea. Oamenii frumoşi îl încărcau întotdeauna cu energie.

Nu o dată s-a spus despre scriitori că trăiesc într-un turn de fildeş în care au tendinţa de a se închide singuri. Tu, ca biograf, ai acest sentiment sau l-ai avut vreodată? Se întâmplă acelaşi lucru şi cu actorii?

Păi, eu trăiesc în turnul meu (nu ştiu dacă-i de fildeş sau nu) de când mă ştiu. Am nevoie de asta, altfel n-aş putea să mă concentrez pe… vieţile altora. A nu se înţelege că nu mai am şi altceva de făcut sau că nu dau nas în nas cu neajunsurile vieţii. Realitatea în cazul biografului se prezintă cam aşa: Eşti singur. Dar trebuie să fii singur... Nu eşti cu personajele, nu eşti „la masa” lor, ci doar răzbaţi prin viaţa acestora. A fi biograf şi, în general, scriitor înseamnă să nu-ţi fie teamă să trăieşti şi singur, sau chiar să devii din ce în ce mai singur. Iar biograf mai înseamnă ceva: trebuie să fii capabil să te dai pe tine la o parte pentru un timp. Trebuie să fii în stare să renunţi la tine pe parcursul conturării personajului tău. Oricum, a fi biograf înseamnă mult mai mult decât o profesie pe care o execuţi câteva ore pe zi, ca apoi să îţi închizi mapa şi să redevii tu. E un fel special de a ieşi din tine pentru o vreme şi de a reintra în tine după un timp. Nu e uşor... Un fel de „ma vie sans moi” ca să parafrazez titlul unui roman al scriitoarei Danièle Chinès, o franţuzoaică pe care am descoperit-o în urmă cu vreo doi-trei ani. M-ai întrebat dacă şi actorii sunt mai singuratici. Fireşte, sunt artişti… Au nevoie de spaţiu să creeze, să respire, să supravieţuiască.

Iubeşti ceea ce faci şi se vede. Aşa este că atunci când nu respecţi şi nu iubeşti domeniul în care activezi nu eşti tu însăţi? Profesia ta este aceea de biograf. Adevărat că vorbim despre un har de a păşi în vieţile altora, har care nu este dat oricui, dar am sentimentul că este vorba şi despre iubirea faţă de frumos, faţă de lume, faţă de oameni. Am dreptate? Scrii despre oameni din iubire?

Sigur că mă pasionează ceea ce fac. Tocmai pasiunea aceasta, nemăsurată şi nemăsurabilă, te împinge să faci lucruri considerate de alţii de-a dreptul inconştiente. Ei, dacă pasiunea s-ar alia şi cu ceva pragmatism, ar fi spre ajutorul nostru, al celor care scriem, mai ales despre alţii şi nu despre noi. Scriu pentru că alţii nu o fac. Şi mă refer aici strict la biografii. Scriu când decid eu sau scriu când sunt solicitată. Scriu pentru că ador să pătrund în anumite perioade istorice pe care eu nu le-am apucat, pentru că îmi place să investighez, pentru că preţuiesc poveştile de viaţă ale interlocutorilor mei, pentru că am răbdarea să ascult. Şi da, scriu despre oameni din iubire! Uneori mă ataşez de personaje. Unele rămân prinse la piept, altele îşi iau zborul la cea mai mică… „derivă”.

Cât de dificil este pentru un om care scrie să ducă la capăt proiectul unei cărţi, din punctul tău de vedere? Vreau să enumerăm aici încercările prin care un scriitor, biograf, poet, dacă nu are susţinere, este nevoit să treacă.

Într-adevăr, „facerea” unei cărţi te poate aduce uneori la capătul puterilor. Unii o numesc exasperare. Dificultăţile, prin care trece un autor, sunt multe şi diferite. El are nevoie de timp, de tihnă, de atmosferă benefică să poată crea. Dar „banii vorbesc” şi în proiectele editoriale.

Ori te duci cu bani de-acasă la editură (asta în cazul „fericit” că le „prieşte” personajul); ori predai manuscrisul unei edituri interesate de ceea ce scrii, dar îţi iei adio de la dreptul de autor care în România încă este o noţiune abstractă; ori ai norocul (am dat şi eu peste aşa ceva o dată în viaţă) să fii plătit rezonabil pentru ceea ce ai scris de către editură; sau dai peste un Mecena, cum am dat eu în cazul cărţii actorului Sebastian Papaiani şi îţi mai ia de pe umeri din greutăţi. Ori faci totul de unul singur, aşa cum am procedat eu la prima mea carte, dar nu singura, când am făcut credit la bancă să o scriu, să o editez şi să o tipăresc, ba să o şi lansez. Dar pentru asta, îţi trebuie o editură asemeni Editurii Terra, păstorită de distinsul profesor Costică Neagu, o editură cu care colaborez încă de la apariţia primei mele cărţi, care mi-a acordat toată libertatea în privinţa conceptului şi graţie căreia cărţile mele sunt trimise către bibliotecile mari din ţară. Ei, acum să nu-i întristăm sau să-i descurajăm pe cei mai tineri care vor să scrie şi, mai ales, să publice. Eu m-am referit, în special, la proiectele biografice care sunt mai costisitoare, având în vedere că implică ani de muncă, de documentare, deplasări, interviuri cu foarte multe persoane.

Care dintre Oamenii pe care i-ai cunoscut te-au marcat profund? Care dintre Oamenii a căror viaţă ai aşezat-o între coperţile unei cărţi ţi-a rămas mai aproape de suflet?

Nu-mi stă în fire să încep să „triez”, dar acum recunosc că m-ai provocat. M-a marcat profund domnul Pantelie Tuţuleasa, nu doar prin cariera lui de cineast profesionist, sobru şi tăcut, ci mai ales prin caracterul său, prin atitudinea sa faţă de cel care munceşte, investighează şi scrie despre alţii, aşa cum mă înfăţişam eu în drumurile mele către el: între două trenuri, cu valize după mine, cu ambele mâini ocupate, cu genţi grele pe ambii umeri şi câte una chiar atârnată de gât. Un om de o tipologie aparte, pe care mi-aş dori să-l văd „multiplicându-se” în lumea noastră destul de pervertită. Doresc aici să menţionez că singur, din pensia lui (nu mare) şi-a plătit cheltuielile legate de publicarea biografiei deşi Pantelie Tuţuleasa era atunci (2011-2013) şi va rămâne peste timp un personaj-unicat, de un real interes pentru multe edituri din ţara asta. 

Ce trebuie să aibă cineva să devină un personaj pentru tine?

Păi, nu ştiu. O sclipire, ceva...

Încerci să scrii totul despre un personaj?

Nu chiar, dacă mă gândesc că nicio viaţă nu poate fi trăită pe deplin, darămite, spusă şi scrisă în întregime. Poate de aceea un personaj ar trebui încadrat de mai mulţi autori, fiecare cu viziunea lui.

Întâlneşti des oameni care îşi doresc să-şi prindă viaţa într-o carte?

Dincolo de vanitate, mulţi îşi doresc un astfel de lucru. Unii te lasă să înţelegi, alţii visează la asta, dar le este „incomod” să mărturisească. La unii intervine modestia, la alţii orgoliul.

Îţi visezi personajele?

Eu, în general visez extrem de mult. Visele mele ar putea întregi experienţa unui psihanalist. (râde). Şi pentru că m-ai întrebat, o să-ţi spun că visez inclusiv personajele. Nu pe toate. Şi nu în acelaşi ritm sau registru. Poate n-ar fi rău să scriu o cărticică cu „creaţiile” mele din mediul oniric. Ne-ar mai risipi banalitatea prezentului. Dar până atunci, s-o citim pe cea a Irinei Petraş, despre „viaţa ei de noapte”, apărută în 2017 la Vremea.

Există ceva ce cauţi în om?

Da. Caut puterea lui de a iubi. Sublimul unor sentimente...

Şi??? E de găsit aşa ceva?

Foarte rar sau aproape deloc. Şi totuşi... Forţa de a iubi poate fi latentă în om. Depinde cu ce sau cu cine se întâlneşte.

Seamănă profesia de biograf cu vreo altă profesie?

Depinde. Similitudini putem găsi, dacă cercetăm. Dar nu se suprapune peste vreo altă profesie în niciun caz. Doar că poate fi un pic ca în actorie. Ceva se petrece cu viaţa ta. Tinzi s-o pierzi puţin pe a ta, fără să o avertizezi că o vei neglija de multe ori, cu fiecare carte pe care o scrii, aşa cum poate se întâmplă şi în cazul actorilor în jocul lor şi întruchiparea personajelor, deşi mulţi poate nu vor recunoaşte niciodată acest lucru. Şi biograful construieşte personaje, dar cu alte mijloace decât cele ale actorului. Eu, ca biograf, nu-mi permit, din păcate, dansul cu imaginaţia. Trebuie să rămân ancorată în realitatea personajului respectiv, oricare ar fi aceasta.

Cred că se poate vorbi şi de o „singurătate” a personajului în faţa biografului?

Cu siguranţă aşa ar trebui. Tu, ca biograf, trebuie să-i dai senzaţia că e singur, că dialoghează nu cu tine, ci cu sine. În momentul în care îi capeţi încrederea, te strecori pe nebănuite în memoria lui. Iar el începe să „citească” de-acolo. Nu ţie, ci lui… Asta ţine de comunicarea specială cu personajul.

Poate fi socotit biograful şi un fel de… clinician la un moment dat?

Cu certitudine, istorisirea unei vieţi implică şi această latură. Asculţi şi tăcerile-tăceri. Uneori pot fi tăceri şuierătoare, în care auzi pulsul, sau pot fi tăceri vizuale, exprimate în lacrimile din ochii personajului. Încărcătura este puternică, uneori agresivă. Trebuie să ai umeri tari. Unii spun să te fereşti, alţii să-ţi iei armura cu tine.

Tu?

Eu plec la „1uptă” cu pieptul gol. (râde). Găsesc resursele în mine…

Care este lucrul pe care ai vrut întotdeauna să-l faci şi încă nu ai reuşit? De fapt, mi-aş fi dorit un fel de listă a lucrurilor pe care ţi-ai dori să le faci, oricât de nebuneşti ar părea la prima vedere.

Le ţin la strict-secret! (râde). Nu am lucruri spre care să tind la modul combativ. Mai degrabă mi-aş dori să se aşeze piaţa cărţii, a autorilor propriu-zişi, nu a amatorilor, a traducătorilor pe care îi consider nişte oameni chinuiţi, când citesc în spaţiul virtual despre nedreptăţile care li se fac.  Poate la un moment, n-ar fi rău să scriem şi despre nişte… remuneraţii inimaginabile pentru secolul XXI, pentru statutul de om, nu neaparat de intelectual. Din lista lucrurilor „nebuneşti”, cum le spui tu, pot să ţi-l dau pe „cel mai nebunesc” dintre ele: retragerea mea în „turnul de fildeş”. Noroc că am o relaţie specială cu norii pe care-i văd foarte bine din „turn”. „J'aime les nuages... les nuages qui passent... là-bas... là-bas... les merveilleux nuages!” Uite că mi-ai amintit de Baudelaire. Şi ştiu că şi ţie îţi place. Ar trebui să-l mai recitim din când în când în toată splendoarea tragismului său. Norii lui erau urbani, parcă... Ai mei sunt de deasupra caselor de la ţară.

Ai învăţat din greşelile tale?  (Este impropriu spus greşeli, pentru că eu le definesc ca fiind experienţe care ne ajută să evoluăm). Întreb gândindu-mă la celebra sintagmă care spune că modul în care te ridici după o înfrângere te defineşte ca om.

Să fiu sinceră, nu cred că ar trebui să treci neaparat prin foc şi sabie ca să înţelegi ororile războiului, de exemplu. E drept că uneori repetăm aceleaşi greşeli, dar vine un timp în care ne trezim că experienţa acumulată ne-a transformat cumva… în bine pentru noi înşine şi „în rău” pentru cei din jurul nostru care credeau la nesfârşit în toleranţa noastră.

Dacă ai fi ministrul Culturii (iar acest lucru ţi-ar oferi o oarecare putere de decizie, spre deosebire de realitatea vieţii pe care o trăim) care ar fi prima ta măsură? Te întreb pentru că nimic din ceea ce mai înseamnă cultură astăzi pare că nu mai este susţinut şi nici văzut bine. Pare că mediocritatea este la putere. Pare că tot ce e de valoare trebuie distrus.

Nu pare, chiar este!!! Trăim timpuri dezgustătoare. Mă simt fericită când mai întâlnesc oameni-oameni şi vorbim toţi pe aceeaşi limbă. Cât despre funcţia la minister, nici măcar nu mi-o pot imagina, deşi sunt o fire răzbătătoare. Dar nu, nu mi se potriveşte. Şi totuşi, ar trebui să-ţi răspund la întrebare. Sigur aş lua unele măsuri care să anihileze definitiv umilinţele intelectualului, ale creatorului de frumos.

Ce crezi că rămâne după noi?

Indiscutabil, rămâne imaginea noastră compusă din ceea ce am făcut pentru alţii, nu pentru noi. Este şi raţiunea mea de a scotoci şi de a scoate la lumină nume de care poate am auzit în treacăt sau nu am auzit niciodată. Biografia actorului Sebastian Papaiani poate furniza un exemplu în acest sens, dacă mă gândesc că în paginile ei este expusă pe larg istoria familiei sale, dar şi a strămoşilor soţiei lui, aşadar un bun de preţ pentru nepoata lui, Medeea. M-ar bucura peste ani să constate că această biografie constituie o moştenire spirituală.  

Crezi că viaţa va continua în acelaşi ritm ameţitor sau vom fi învăţat ceva din această mare lecţie a pandemiei de coronavirus?

Nu cred că se va schimba mare lucru în interiorul oamenilor care nu pricep nişte lucruri. Tot în omul care se raportează la natură, la valori, la frumos, la cărţi, de pildă, observ că viaţa devine şi mai tihnită…

Tu în ce crezi, Annie Muscă?

Cred în taina sufletului şi în forţa lui de a mişca lucrurile. Cred în legăturile ascunse dintre noi. Până la urmă cred în iubire. Ea dirijează totul...

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările