Anton Ciudatul

Cuvântul ciudat vine din slavă şi e intrat în limba noastră în primul rând prin textele religioase, scrise în slavonă, dar nu numai. Ciudă însemna la origini minune, dar şi mirare, desemnând ceva care te lasă cu gura căscată de uluire.

Un obiect sau o întâmplare ieşite din comun, nemaivăzute, care-ţi ridică nivelul adrenalinei. De aici şi celelalte sensuri, în primul rând cele derivate din popularul cuvânt ciudă, cu sensul de mânie, dar mai ales de invidie, uneori, ruşine, urmare a unui lucru penibil.

Un om înciudat e răvăşit, nu se mai controlează, nu se mai poate opri. Devine de nerecunoscut. E înciudat şi ciudat pur şi simplu, ori cum se zice astăzi - ciudăţel rău. Nu doar pentru că e plin de invidii, ci pur şi simplu pentru că expresia lui seamănă cu burzuluiala nemulţumitului, cu feţele frustratului din orice motiv. Devine extravagant, bizar, lipsit de credibilitate, gata de luat la harţă. O ciudăţenie ambulantă, exact ca Anton. De ce l-am ales tocmai pe el? În primul rând pentru că aşa scrie la scripte: Anton a fost ciudat rău.

Era un tip din Ianina, din oraşul celui mai bun tutun din Imperiu. Mă refer, desigur la Ionia grecească, prin Stambul şi la Bucureşti numită Ianina. Când ziceai tutun de Ianina, te refereai la ceva parfumat, la un tabac auriu, uscat bine, cam ca cel olandez din zilele nostre.

Antoniade, zis Anton cafegiul, a descins în Bucureşti pe la anul 1793, într-o toamnă. A închiriat o incintă, lipită de-o prăvălie  vestită, amândouă aflate în proprietatea unui anume Istrate, grec-meglenit, din Stambul, prin urmare, vorbitor de limbă română. Acest Istrate, venit din Capitala Imperiului, făcuse deja ceva avere la Bucureşti: avea mai multe prăvălii, în care vindea de toate, de la pânzeturi şi bijuterii, la mâncare şi la lichioruri, cu toate aromele cunoscute pe-atunci.

Având atâtea pe cap, îşi închiriază cafeneaua lui Anton, pe care îl ştia de pe vremea în care el însuşi aducea la Bucureşti tutun din Epir.

Dar acest Anton e ciudat.

Toată lumea observase că nu e în regulă. Părea bicisnic, taciturn, nu-şi saluta vecinii. În plus avea şi-o uitătură de om duşmănos. Nici nu venise bine în Bucureşti, c-a şi devenit Anton Ciudatul, apelativ care i se potrivea mănuşă de bine. Ca particularitate, purta şi-un fel de fes închis la culoare, pe care se vedeau cusăturile căptuşelii. Or, haina face pe om. Fesul ăla fără distincţie, respectiv fără culoare, tocmai la Bucureşti, unde trandafiriul conducea topul, iar verdele verzei era întotdeauna scos la lumină prin ciucuri roşii sau purpurii, acest neica-nimeni umbla prin oraş cu un fes negru, cusut grosolan, şi cu un anteriu adunat din gunoaie, şters, cârpit şi murdar. În plus mai era şi ursuz. Iar pentru ca îndoielile bucureştenilor să prindă substanţă, ciudatul Anton a plătit chiria pe o săptămână, apoi pe încă două a tot amânat, susţinând că în cel mult 3 zile aducea banii pentru o lună întreagă. Dar n-a fost aşa.

După nici trei săptămâni de când ajunsese la Bucureşti, a şters-o şi dus a fost, lăsându-l încurcat pe Istrate. Prin urmare acesta depune o plângere, povestind tot ceea ce eu am spus până aici. El vrea să i se facă dreptate. Au trecut şase luni între timp, iar Anton n-a dat niciun semn. În cafenea a rămas ceva marfă, nişte tutun, nişte saci de cafea, plus acadele, caramel, scorţişoară şi aşa mai departe. Prin urmare, Istrate vrea să fie vândută marfa, pentru a acoperi măcar parţial chiria datorată pe şase luni.

Nu se pune problema unui contract. Nici măcar nu există dovezi că Anton ar fi vrut să rămână la Bucureşti jumătate de an. Dar timpul trecuse, iar Istrate rămăsese în pierdere. Vinovatul trebuia să plătească. Mai ales că era şi ciudat.

Iar plângerea lui a a fost rezolvată pozitiv, principele însuşi o semnează, după cum se poate vedea şi azi, documentul fiind publicat de V.A. Urechia.

Lucrurile au intrat în normal, dar ciudatul n-a fost uitat. Faţa lui mohorâtă, ochii de om supărat pentru multele nedreptăţi suportate sau cine ştie pentru ce altele - continuau să plutească peste oraş. Anton cafegiul e declarat fugar, dat în urmărire. Descrierea lui a rămas în scripte.

Nu avea cine să se ducă până în Epir şi să cerceteze dacă Anton ajunsese acasă. Şi oricum nu conta, mai ales că drumul, plin de primejdii şi el, putea să aducă multe posibile rezolvări ale acestei poveşti. Dar să nu credeţi că cineva s-a gândit la primejdii! Anton, fiind atât de ciudat, nu putea să fie decât un inamic public, un nemernic, o răutate meschină şi-atât.

Mult timp după aceea, când s-a demolat cafeneaua, a fost găsit un schelet - cineva mort de mult, nu mai conta cum. Nimeni însă nu s-a gândit la Anton, care oricum, avea locul lui, de ciudat, deci nu putea fi confundat cu altcineva, nu putea să se bucure nici post mortem de vreo picătură de glorie.

Ciudatul e cineva scos din cărţi, iar ciudăţenia ţine întotdeauna de felul în care un om relaţionează cu alţii.