„Arazia“ de Ara Şeptilici descrie trecutul recent al unei Românii bulversate

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Scriitoarea şi jurnalista Ara Şeptilici
Scriitoarea şi jurnalista Ara Şeptilici

Cartea "Arazia", de Ara Şeptilici, va fi lansată de editura Vremea, vineri, 14 februarie, de la ora 17.00, la Humanitas Cismigiu. Printre vorbitori se numără Denisa Comanescu, Lila Passima, Simona Popescu, Mariana Raducanu şi Maxim Belciug.

În cel mai recent volum, "Arazia", semnat de Ara Şeptilici şi publicat de Editura Vremea, "timpi ai istoriei suprapuşi, timpul adamic şi cel autoreferenţial, trecutul recent al unei Românii bulversate şi bulversante – revin şi compun mişcările ritmice ale unui up and down permanent între exteriorul sufocant, turbionar, tentacular din care personajul Julia reuşeşte să scape, aproape la limită, continuând jocul de-a kick-boxing între propriile amintiri, imagini şi trăiri care revin puternic şi constant la suprafaţă şi adversarul său supradimensionat, o realitate de care se face mişto din timp în timp, ca mijloc de supravieţuire şi rezistenţă (…) între mitologie personală şi realitate rătăceşte când o Alice în ţara minunilor, când un personaj puternic ancorat în forţa memoriei, gata să se ia la trântă atât cu coşmarurile trecutului cât şi cu prezentul scârbos, traumatizant, scoţându-şi armele unei viziuni poetico – ironice asupra lumii. Tocmai ironia şi accentele ludice cu care deconstruieşte realitatea şi relaţia Juliei cu aceasta, face ca lumea Araziei să imagineze, prin forţa limbajului şi a fluxului povestirii, un du-te vino al memoriei personale şi colective", spune Lila Passima.

Scriitoarea şi jurnalista Ara Şeptilici a fost, în perioada 1987-1990, membră a cenaclului „Junimea” condus de Ovid S. Crohmălniceanu. În 1990 a înfiinţat, împreună cu Ion Manolescu, Fevronia Novac, Vlad Pavlovici, Andrei Zlătescu şi Alexandru Pleşcan, cenaclul „Ficţiuni” din Universitatea Bucureşti. I s-a acordat în 1992 prima bursă oferită unui scriitor român la „the Salzburg Seminar of American Studies”, cu tema "Politics and Literature". Între 1995-2004 a fost corespondent pentru Radio Europa Liberă, alături de Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu, Mircea Iorgulescu, Ion Bogdan Lefter, Cristian Teodorescu, Tania Radu.

Arazia coperta

FRAGMENT

"Ea era o buburuză, o cantacruză, un fitiţ cu aripi pe care nu le voia împrăştiate nicăieri, era păcatul însuşi, nimeni înainte nu îndrăznise să zboare aşa, aiurea, pe coclauri, de-o dureau măselele (durerea ajungea până-n plăsele şi chiar mai jos de ele. O durea până şi mătuşă-sa de la Buzău pe care n-o văzuse niciodată dar clar că fusese o gagică foarte mişto purta un combinezon din ăla care imita mătasea naturală verde sau roşu. Da, vrăbiile sunt nebune de vorbesc ca cretinele până te smintesc şi nu era nimeni să le dea mai încet pe tâmpite fără nici o noimă, dar vă rog frumos dragi vrăbiuţe, vă rog frumos.) Şi totuşi, chiar şi aşa, ea fascinată de mâinile tale, o vezi cum se uită, îţi vede orice cută pe piele, fiecare pistrui care poate fi o pată de ficat dar pentru ea nu contează fiindcă nu ştie?

Ea vede că am nişte pufi pe mâini, aproape invizibili, toată lumea mă invidiază că n-am păr nici pe mâini nici pe picioare, ea e deja cu mine la mare, facem nudism la doi mai, adică numai eu fac, ea e timidă, ar vrea să mai fie o tură silfidă, hai pa. Am adormit şi-am visat mâncare, orez cu legume cu curry sau mai bine fără, sau cu dovlecei, trebuia să fie ceva carne pe lângă peşte, cartofii nu se pun, cartofii sunt ca mama, mari, maro, urâţi şi, de cele mai multe ori cu colţi din ăia pe care nu se oboseşte nimeni să-i smulgă sau să bage vreun cuţit.

Ea a adormit, nu eu. Acolo, în vis, era şi Dumnezeu, semăna cu un creuzet cu toate că n-ar fi putut niciodată să deseneze vreo unul, în orice caz era aşa cam pe deasupra şi n-avea miros decât dacă voia el, a iasomie sau a floarea miresei, ba nu, a lăcrămioară, era vesel şi cam grăsun, cam grăsunel, avea nouăsprezece mirese între unu şi 100 de ani, erau toate atât de mişto de puteai înnebuni pe loc şi ea l-a întrebat de ce nouăşpe.

Era ea, sau era cealaltă într-o gară. Nimeni nu apărea. Era un tren din ăla vechi de o mie de ani, garat pe o linie moartă, fără uşi. Dar înăuntru totul era ok, se mânca, se bea, venea cineva cu papion şi te servea, ea a luat nişte pastile. Pâinea de la ultima masă, aia învelită întru-n tişlaifăr verzui maroniu, exact de nuanţa pâiniţelor dinăuntru.

Nimeni nu ştie mai bine ca mine. Nimeni. Nici măcar tu. Dumnezeu era cineva absolut ok, te puteai înţelege cu el, îi plăcea să stea la taclale, sigur că ţi-o servea de nu te vedeai dar în general îţi dădea exact răspunsurile pe care erai pregătit să le-auzi. adică, doamne, mor?


După aia trebuie să mai fi fost nişte texte cu mici şi cu bere cu ceva de mare plăcere de Paşti. La verdeaţă, într-o dimineaţă dar acum ştia cum se respiră pe-o nară fiindcă era vară şi nu avea voie altfel. Şi mai era vreo iubită din aia lăsată-n urmă care nu va înţelege niciodată nimic, se va simţi umilită, pleznită, whatever, va încerca, dar nu va mai reuşi niciodată. Iubirea trebuie să fi fost ceva foarte grav. Şi nu, nu o să-ţi mai nimic, niciodată. Şi nu te mai simţi avizată, fiindcă nu eşti. Doamne, dar eu sunt genială, eu pot să trag pe oricine pe sfoară fiindcă sunt genial, cineva mă iubeşte atât de mult că eu pot să mă fut oricând în viaţa asta, n-o să-mi înşel nevasta azi e ziua ei, dă-le-n pula mea de femei. Vorbesc foarte urât şi ştiu, vă rog să mă scuzaţi, mai îmi scapă piciorul, dar nu e din cauza mea, am uitat. (((ne! ne! ne!, aia cu mai))).

Citește și: Memorii. Lumea lui Sandy

La mine-n cartier s-a-ntâmplat ceva ciudat acum vreo lună de zile, a intrat un taxi pe alee şi a căzut într-un şanţ. Apoi accidentele s-au ţinut lanţ, parcă înnebunise toată lumea, intrau acolo pe alee şi se ciocneau ca ouăle de Paşti, n-a venit nici o poliţie nimic cu toate că lumea stătea şi se uita ca la circ erau unii cu telefoane în mână care sunau la 112 toţi în acelaşi timp, se poate să fi ocupat linia nenorociţii în loc să se ducă să-i scoată pe ăia de-acolo, în final a venit cineva care semăna cu un vatman, a făcut măcar ordine, a urlat că nu vreau să vă mai car cam vreun an să vă ia dracu de dobitoci cretini asasini de pinguini şi de toate mamele voastre. Apoi ei i se încleştase o buză aşa, cum se uita de la fereastră.

Apoi venise mama ei, buburuză pe care o sunase şi-i spusese uuu, să scoţi cheia din uşă, nimeni niciodată, nimeni niciodată nu se simţise vreodată la fel de ruşinată cum îi spunea şi bunica ei Cristina, ruşinata mea. Ar fi trebuit să moară pe loc de ruşinea aia sau să pună nişte tămâie, nu vorbeşti aşa cu nepoţii tăi fiindcă ăia sunt dumnezăi, au puteri spirituale mai mari decât ale tale şi dacă nu crezi chestia asta degeaba eşti bunică. Dar ea nici nu prea fusese, avusese o mare problemă cu singurul ei copchil, acum că muriseră toţi putea să vorbească liber, doar mama nu murise şi spera, în nemernicia ei, nici să nu moară vreodată. Fiindcă ea era o fată stresată, cineva trebuia să se scoată până la capăt, să recunoască c-a greşit.

În orele acelea în care nu fac nimic, decât stau şi mă uit la pereţi. Nu se-ntâmplă nimic în creierul tău aşa cum te-ai fi aşteptat, atunci totul e plat, la-nceput zici că-i doar un bazalt apoi îţi dai seama că nu. E ceva cu multiplu de zero, nu seamănă cu linia continuă de la mijlocul şoselei, e, mai curând, ca o eclipsă în mijlocul unui balon făcut dintr-un maţ de porc, e ceva elastic, asta-i sigur, e colorat într-un fel care nu se poate descrie nici măcar ca curcubeu, e ceva ce-aş fi: Tu trebuie să mă ţii pe mine pe margine fiindcă, dacă m-ai pune-n mijloc ai distruge cu mâna ta ordinea pe care ai făcut-o la beţie. Nu vrei să-ţi aduci aminte de asta deşi n-ai uitat nici o clipă, e un pitic chel care vine şi te trage de şireturi din sfert în sfert de oră sau de secol, who cares, pentru tine ce contează, dar ce contează pentru tine şi nouă de ce nu ne spui? Eu nu pot decât să  bag în pizda mă-tii, să mă rog să mă scoţi de acolo, să m-ascund într-un vagon garat pe o linie moartă împreună cu cineva, nu ştiu cine. Cineva care vine cu mine.

Ţi-e pusă răbdarea la-ncercare, dai cu ochii de lume şi fugi de ea ca de câinii turbaţi, nu există virtute mai mare, ţi se spune, ţi se cântă chiar şi tu uiţi, minunile se-ntâmplă când eşti pregătit, nu când vrei tu să vină fiindcă te doare-o plombă şi, desigur, dumnezeu nu există, există doar o pungă de hârtie de-un leu în care Cristi îţi aduce 2000 de ghiocei la-nceputul verii. Şi tu crezi.

Când mă uit la fete peste Bucureşti eu mă uit la tine dar văd că nu ieşti când te-am cunoscut, Cristina. Nici o tandreţe în mâinile tale doar o spovedanie tristă păcătoasă, un altar spart de turci într-o dimineaţă pe nepusă masă şi o fetiţă trimisă de mică la coasă. El era ea şi invers, nimeni nu ştia, nici măcar iarba adunată pentru noapte într-un sac pe care-l spăla în fiecare zi cu un detergent uşor pentru amor.
Când femeia vecina pitica aşchilopată cu faţă de cal aproape mort de foame îi spunea ei că să bea un ceai chiar şi aşa, fără zahăr, că i-ar fi spus numele ei de parcă ea nu l-ar fi ştiut. Ştia, ştiuse mereu, fusese tot timpul vorba doar despre futut şi asta cu fututul până la capăt nu putea, înţelegi, avea nenumărate urechi blegi, erau nişte ciuperci, de fapt, era doar gândul lui sau al ei că e împărat şi, orice altceva doare mai tare decât o noapte în care bei singur vodcă pe o plajă la mare.

Eu mă jucam cu perdeaua, stăteam la marginea caloriferului în faţa lui cu geamul deschis şi bătea vântul cu perdeaua-n faţa mea şi eu o suflam înapoi, ea se ducea înapoi venea înapoi albastră şi eu iarăşi o suflam înapoi". (Fragment din "Arazia", de Ara Şepticili, Copyright Editura Vremea). 
 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite