Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Avangarda #17 - interviu cu Ştefan Augustin Doinaş

1
26 May 2022 10:04:34
Ionuţ Vulpescu

Episodul XVII al podcast-ului Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu, aduce în prim plan un interviu exclusiv şi inedit cu poetul, eseistul, traducătorul Ştefan Augustin Doinaş, într-un an în care sărbătorim 100 de ani de la naşterea sa (26.04.1922) şi 20 de ani de la moartea marelui scriitor (25.05.2002).

Dialogul, înregistrat în  martie 2000, în apartamentul poetului de lângă Piaţa Unirii, se va auzi acum, în premieră, la microfonul Avangardei. Mărturiile poetului sunt despre literatura din paginile Revistelor Secolului XX şi a Secolului XXI, despre destinul tragic al scriitorilor întemniţaţi din raţiuni politice şi despre Dumnezeul închisorilor, atât cât se întrevede El, în inima celor de după gratii, acolo unde până şi poezia capătă un altfel de timp al ei. Faustul lui Goethe şi Zarathustra lui Nietzsche şi-au găsit locul într-o ediţie românească impecabilă prin traducerea literară a lui Ştefan Augustin Doinaş. Tot autorul Mistreţului cu colţi de argint ni i-a tălmăcit în limba română, printre alţii, pe Hölderlin, Mallarmé şi Claudel. Politic, Doinaş a avut o demnitate aparte. Avea naturaleţea exerciţiului public, a fost senator şi membru al Academiei Române. Viaţa lui, o capodoperă, a fost întreruptă de o moarte tragică: în ziua în care Doinaş a plecat la Dumnezeul transcendent al inimii lui, cea care i-a fost fiinţa iubirii şi a prieteniei, prim-balerina Operei Naţionale din Bucureşti, Irinel Liciu, s-a sinucis. În amintirea lor, fix 20 de ani mai târziu, la microfonul Avangardei, răsună vocea lui Ştefan Augustin Doinaş în dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuţ Vulpescu. 

Interviul integral, difuzat în anul centenarului, disponibil mai jos:

Eclipsele de Dumnezeu: de ce poetul e un intermediar între zei şi oameni?

Ionuţ Vulpescu: – Îmi amintesc că prin ’91 – ’92, când eram prin clasa a X-a sau a XI-a, aţi ţinut o conferinţă La Liceul „George Coşbuc”, în care aţi vorbit elevilor pornind de la celebra întrebare a lui Hölderlin, comentată de Heidegger în Originea operei de artă: „La ce bun poeţii în timpuri de restrişte?” Aş vrea să începem cu întrebarea asta, care nu e a mea, e a lui Hölderlin.

Ştefan Augustin Doinaş: – Nu îmi amintesc exact care era răspunsul care a fost dat la întrebarea aceasta. Să încercăm să o lămurim pentru noi înşine, dincolo de contextul cultural în care ea a primit vreodată răspuns. Cred că răspunsul, în spiritul lui Hölderlin, era bazat pe faptul că poetul este un intermediar între zei şi oameni. În felul acesta, prezenţa lui trebuie să fie o permanenţă şi, îndeosebi în contextul unor vremuri de restrişte, misiunea lui devine extrem de importantă. Există epoci în care se subţiază prezenţa divinului, fie că se afirmă cumplita vorbă a lui Nietzsche, că „Dumnezeu a murit”, fie că se găseşte o formulă ceva mai acceptabilă, ca aceea a lui Martin Buber, că „din când în când se petrec adevărate eclipse de Dumnezeu”. Evreul Martin Buber se referea îndeosebi la perioada de la mijlocul acestui veac, când a avut loc Holocaustul şi când multă lume, intelectuali şi evrei, şi de altă origine, şi-au pus întrebarea dacă se mai poate vorbi despre o prezenţă a lui Dumnezeu, susţinută cu fervoare în momentul în care se petrec asemenea grozăvii, asemenea demonii ale istoriei. Ori absenţa totală, ori intrarea în eclipsă a Divinului justifică prezenţa poetului ca intermediar între zei şi oameni. Şi cu cât vremurile sunt mai încărcate de restrişte, cu cât prigoana împotriva a ceea ce constituie omenia din om este mai puternică, cu atât şi sarcina aceasta devine mai importantă, mai imperioasă, mai necesară. Eu nu văd altă justificare a poetului care să redea aşa cum a avut-o cândva întreaga demnitate şi întreaga pondere a misiunii sale. Nu văd o altă interpretare care să restituie această dimensiune lăuntrică mai potrivită chiar pentru timpul pe care îl parcurgem noi acum, când restriştea nu este aşa de cumplită ca în urmă cu câteva decenii, dar când umanitatea trece totuşi printr-o perioadă de criză spirituală. Capitalismul pentru care ne zbatem cu toţii să-l realizăm constituie, fără îndoială, un mare risc pentru viaţa spirituală, din cauza faptului că propune două lucruri care pot să ridice o primejdie mortală pentru omenire: o dată, individualismul, în al doilea rând, accentul teribil pus pe valorile materiale ale existenţei, pe valorile care asigură existenţa ca existenţă, şi nu în raport cu transcendentul. Capitalismul acesta pe care îl dorim, fără îndoială, realizat şi la noi, în măsura în care implică acest risc, poate să ofere şi spaţiul de libertate necesară pentru a lupta împotriva acestui risc, spre deosebire de un regim totalitar, în care inclusiv viaţa spiritului sau mai ales viaţa spiritului este îngrădită, şi unde, dincolo de adevărurile care se predică de la tribunele laice, de la tribuna politică, nu este permis nici un fel de adevăr revelat. Or, demnitatea spiritului constă tocmai în această supunere, în această asumare a unui raport cu transcendentul, care înseamnă întâi de toate supunere, şi care se bazează pe afirmaţia că marele adevăr, acela care ne ajută într-adevăr să rezistăm, să trăim şi cel care dă dimensiunea interioară a vieţii noastre, nu poate să fie decât adevărul revelat. 

„Credinţa trece, fără îndoială, printr-o perioadă de criză în aceste vremuri”

Alternativa pe care o propune Malraux – „Secolul care va veni va fi unul religios sau nu va mai fi deloc” – subliniază tocmai acest risc mortal care pândeşte omenirea. Poetul, cred eu, are un rol de seamă în această operă de salvare a spiritului. Pentru că poetul a fost întotdeauna un sacerdot. Dacă nu, a fost întotdeauna în raport cu transcendentul. A fost un sacerdot al limbii sale. Or, teoriile mai noi despre limbaj ne arată că nu suntem noi stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Noi suntem vorbiţi de către limbaj şi nu noi vorbim limbajul. Poetul este deci un ucenic al acestei supuneri faţă de ceva care, ca glas al autenticităţii, vine de dincolo de propria lui decizie. Dacă cuvintele ne vorbesc, dacă limbajul ne vorbeşte, putem postula, fără riscul de a greşi prea mult, că glasul autenticităţii care se pronunţă în limbaj ca glas al Fiinţei, cum zice Heidegger, este ceva foarte apropiat de ceea ce religia ne propune să înţelegem prin conceptul de Dumnezeu. Acesta cred eu că este rolul cel mai important al poetului în aceste vremuri, când meseria lui, care este pentru cei mai mulţi o îndeletnicire laică, dintr-odată capătă funcţie de slujire a divinităţii, adică se pune în serviciul sacrului. Şi nu cred că există ceva mai important în viaţă, chiar în viaţa de fiecare zi a omului, mai important decât faptul de a identifica sacrul în manifestările lui care, de cele mai multe ori, sunt mascate. Poetul, ca om care prin îndeletnicirea lui sporeşte sentimentul fiinţei – aceasta este una dintre definiţiile poeziei, faptul de a spori sentimentul fiinţei – poetul devine deci un sacerdot al transcendentului. Şi în sensul acesta este chemat să fie unul din factorii activi ai acestei istorii care, după unele semne, de câteva decenii a intrat într-o derivă extrem de alarmantă. Cei care cel puţin gustă poezia, dacă nu o practică, cei pentru care problemele spirituale reprezintă o permanentă preocupare, ştiu că, de-a lungul istoriei, omenirea a trecut prin asemenea epoci. Dar, mă întreb eu, dacă în alte epoci, riscurile au fost la fel de mari şi dacă în alte epoci, omul a avut de luptat cu adversari atât de puternici ca în secolul nostru şi ca în secolul care va urma, ce rămâne? Pentru că a postula că duşmanii spiritului, duşmanii credinţei, adversarii lui Dumnezeu se află în jurul nostru ipostaziaţi în fel şi chip, sub formă de demoni, sub formă de acţiuni malefice, aşa cum putea să creadă un om din Evul Mediu; atitudinea aceasta implica mai puţină răspundere a omului şi a poetului faţă de sine însuşi, decât implică structura omului modern. În epoca noastră, adevăratul adversar al divinului se află în noi înşine şi în ceea ce se află imediat în apropierea noastră, şi în ceea ce ne solicită cu o forţă aproape irezistibilă. Toate cuceririle civilizaţiei se pot transforma, la un moment dat, în unelte ale acestui nihilism, ale acestei negaţii a prezenţei divinului, şi de aceea, opera prin care poetul se stăpâneşte pe sine este mai greu de realizat acum, în secolul nostru, decât felul în care acum câteva sute de ani era de realizat opera prin care omul izbutea să stăpânească forţele răului care se aflau în afara sa. Lupta aceasta cu noi înşine, ca şi lupta lui Iacob cu îngerul, nu este niciodată uşor de câştigat. 

Un debut amânat de închisoarea comunistă

I.V. – O întrebare legată de biografia dumneavoastră. Aţi debutat în reviste prin anii ’40, în „Viaţa românească”, „Kalende”, „Vremea” şi altele, dar în volum destul de târziu, în ’64, cu Cartea mareelor. De ce acest debut târziu?

Ş.A.D. – Eu am debutat în 1939 la „Jurnalul literar” al lui Călinescu şi la „Viaţa Românească”, în acelaşi an. Pe urmă, activitatea mea literară se leagă de prezenţa Cercului Literar din Sibiu, din perioada studenţiei mele, între anii 1941 şi 1948, la Sibiu şi Cluj. După, odată cu instalarea la putere a regimului comunist, eu şi prietenii mei, grupaţi în această formulă a Cercului Literar, ne-am dat seama că nu se mai poate face cultură, că nu putem continua ceea ce începusem la Sibiu, când am scos şi o revistă, „Revista Cercului Literar”. Ne-am exilat noi înşine, adică ne-am risipit hotărâţi să nu colaborăm cu regimul anticultural al comuniştilor. Timp de şapte ani, niciunul dintre noi nu a publicat, nu a fost prezent în publicaţiile culturale din ţară, cu excepţia lui Radu Stanca, cel care, fiind regizor şi actor la Sibiu, a fost tot timpul încadrat în acea instituţie. A şi luat premii pentru interpretarea sa şi pentru spectacolele pe care le-a făcut. După şapte ani, în 1955, ne-am regrupat cu toţii la Bucureşti, sperând în deschiderea aceea a orizontului politic, pe care o anunţase prezenţa lui Hruşciov. Numai că a fost o iluzie. Revoluţia din Ungaria împotriva stăpânirii comuniste, bolşevice, a făcut ca şi la noi să se înăsprească condiţiile. Şi în anii care au urmat, regrupaţi la Bucureşti unde izbutisem să pătrundem în câteva reviste literare, publicând pe ici, pe colo, traduceri, articolaşe, câteva versuri, anii aceia s-au dovedit totuşi vitregi. Şi aproape toţi membrii Cercului Literar am ajuns să facem închisoare. Am fost condamnaţi politic. 

„Eu am făcut numai un an închisoare, alţii au făcut cinci ani, alţii au făcut şapte ani închisoare. Din cauza aceasta, am fost absent din viaţa culturală a ţării. Când am ieşit din închisoare, în 1958, am avut cinci ani de interdicţie de a publica şi traduceri, şi articole, şi poezie. Abia în 1963, mi s-a dat voie să revin în literatură.”

De aceea, abia în 1964 am izbutit să public Cartea mareelor, un volum compozit în care erau şi poezii vechi la care ţineam, şi poezii care erau scrise la comandă, şi care constituie compromisul meu cu regimul. Dar noi am fost nişte oameni care ne-am dat seama că destinul nostru ţine de realizarea în literatură şi de aceea am acceptat un minimum de compromis, pentru a nu pierde complet contactul cu viaţa literară. Am ştiut că alt rost al existenţei noastre nu există, decât acela de a fi scriitor. Atunci am acceptat condiţiile vitrege. Treptat, aceste condiţii s-au mai îmbunătăţit odată cu epoca lui Ceauşescu, care a diferit fundamental de epoca lui Gheorghiu-Dej. Lucrurile s-au mai ameliorat. Am putut să ne publicăm carte după carte. Treptat, ne-am recâştigat locul în literatură. Nu am fost ceea ce s-a numit, de către unii, în mod greşit, „generaţia pierdută”, ci generaţia recuperată. Pentru că începând cu 1964, fiecare dintre noi a reuşit să publice ceea ce scrisese înainte. Chiar vestita cenzură a lui Ceauşescu nu a reuşit să împiedice lucrul acesta. Şi eu susţin că în perioada aceea, nu a existat niciun scriitor autentic care să nu reuşească totuşi să se afirme. Aşa se explică debutul meu atât de tardiv. După aceea, odată implantat, acceptat, consacrarea a venit nu numai pentru mine, ci şi pentru prietenii şi colegii mei. Regimul acesta bolşevic avea nevoie să demonstreze străinătăţii că la noi se face şi cultură. Avea nevoie de scriitori adevăraţi. Şi, treptat, falşii scriitori, cei care năvăliseră în timpul realismului socialist ca produse ale Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu”, de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, au trecut în planul al doilea. Adevăraţii scriitori, fie că se manifestaseră înainte, fie că nu se manifestaseră, au izbutit să se impună. 

Solidaritatea de destin. Cercul Literar de la Sibiu – locul naşterii spirituale a scriitorului Ştefan-Augustin Doinaş

I.V. – Aţi vorbit foarte frumos despre prietenii dumneavoastră de la Sibiu, despre I.D. Sârbu, Negoiţescu, Ovidiu Cotruş. În general, scriitorul e un om orgolios, un poet, un mare romancier. Cum e posibilă prietenia literară? Mulţi spun că nu se poate, că fiecare e o individualitate puternică şi nu îl mai suportă pe celălalt. 

Ş.A.D. – Eu cred că solidaritatea noastră, prietenia noastră, fidelitatea reciprocă se explică prin vitregia vremurilor pe care le-am trăit. Fireşte că am fost un grup în care ne-am stimulat reciproc în perioada studenţească. Dacă nu am fi trecut cu toţii prin aceleaşi încercări foarte grele, poate că această coeziune a noastră s-ar fi pierdut. Dar destinul aproape comun ne-a sudat. E vorba şi de o anumită educaţie morală. Cercul Literar a fost, întâi de toate, şi o şcoală de literatură, îndeosebi manifestată prin poeţi şi mai puţin prin romancieri. Dar a fost o şcoală de critică. Spiritul critic înseamnă luciditate, înseamnă conştiinţă relativă a valorii proprii, înseamnă orgoliu, dar nu înseamnă deloc vanitate – dacă pot să fac deosebirea aceasta. În plus, noi am avut un mare dascăl, privind orgoliul extraordinar, dar cu zero vanitate, care a fost Lucian Blaga. Un om foarte sensibil, conştient de valoarea lui, sensibil la tot ce se spunea despre el, dar un om care nu a ştiut ce este invidia şi duşmănia literară. Deşi, în unele pamflete ale lui, foarte puţin reuşite, arătau că totuşi a fost şi un om care, din când în când, putea să se supere. În ceea ce ne priveşte pe noi, prietenia care ne-a legat s-a bazat întotdeauna pe o anumită apreciere reciprocă, bazată pe o analiză critică făcută de fiecare, fiecăruia dintre noi. Aş vrea să subliniez că Cercul Literar s-a decantat dintr-o grupare studenţească mai mare, care s-a numit Cercul Literar „Octavian Goga” din Sibiu, unde eram cu zecile. S-au desprins cei care au putut să se încadreze unui anumit spirit critic, unei anumite moralităţi, unei anumite concepţii despre prietenie şi despre valorile literare. Am rămas solidari până la sfârşit. Şi în momentul în care a slăbit coeziunea noastră, ca grup, ne-a ţinut legaţi solidaritatea aceasta de destin, faptul că am trecut cu toţii prin închisoare, că a fost nevoie să ne sprijinim reciproc după aceea, când fiecare dintre noi a ieşit la suprafaţă. Spiritul acesta de grup nu s-a pierdut. Dar el s-a bazat, întâi de toate, pe aprecierea pe care unul o avea faţă de celălalt. Şi, în plus, cred că nu exagerez dacă spun că noi am făcut o figură puţin aparte, tocmai pentru că nu aveam nimic de împărţit cu nimeni. Nu am fost un grup de avangardă, nu am fost un grup care am negat şi am luptat împotriva înaintaşilor noştri, ca să ne diferenţiem prin spirit de frondă. Am fost un grup care a urmărit realizarea proprie, găsirea unui ideal propriu. Ne-am recunoscut înaintaşii. Noi întotdeauna am crezut că suntem urmaşii Şcolii Ardelene şi ai Junimii. Spiritul care ne-a format a fost acela al Cenaclului „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu. Deşi eram la Sibiu, în prezenţa lui Lucian Blaga, noi nu ne-am pus sub egida lui. Spiritul nostru a fost acela al Junimii, al maiorescianismului. Scrisoarea noastră, actul nostru de identitate literară a fost adresat lui Eugen Lovinescu, ceea ce nu ne-a înstrăinat deloc de Blaga şi nici pe el de noi. Aşa se explică deci că, departe de a simţi că ne putem afirma luptând unul împotriva celuilalt, noi am simţit că datoria noastră este şi că drumul nostru poate continua în momentul în care suntem fiecare aproape de ceilalţi. 

I.V. – Poezia e o creaţie extrem de personală, aproape un act liturgic, sacerdotal. De ce un poet are nevoie de un grup? Credeţi că apartenenţa la un grup, la Cercul de la Sibiu a avut importanţă în impunerea dumneavoastră ca poet? Mai sunt şi alte grupuri, cum a fost Şcoala de la Târgovişte sau, mai nou, Optzeciştii, care au Cenaclul de Luni, Universitas etc., şi pentru fiecare, în traseul poetic, a contat apartenenţa la un grup. 

Ş.A.D. – Nu pot să dau decât un răspuns personal, care se bazează pe ceea ce eu însumi am trăit. Întâlnirea noastră, cenaclurile noastre au creat un anumit climat, o anumită atmosferă care a fost propice creaţiei. Noi am spus întotdeauna lucrul acesta, am fost conştienţi. Cercul literar a fost un adevărat laborator literar, în care fiecare a contribuit la elucidarea anumitor probleme. Fiecare a avut nevoie de cei care se aflau alături de el. Faptul acesta ne-a stimulat. Nu ne-a pus decât într-un fel de concurenţă benefică pentru fiecare dintre noi. Nu a existat invidie, rivalitate. Cu timpul, legăturile acestea au devenit dincolo de legăturile strict personale de prietenie între oamenii care eram noi. A devenit un climat extrem de favorabil creaţiei literare. Aveam nevoie de acest cerc, pentru a ne stimula unii pe ceilalţi. Şi prezenţa unor personalităţi, cum erau Blaga sau Liviu Rusu, a fost pentru noi un mare stimulent. Eu cred că altfel nu aş putea să explic această solidaritate a noastră. În plus, în ceea ce mă priveşte pe mine, care veneam de la ţară – eu sunt fiu de ţăran – care veneam cu o cultură aproximativă, prezenţa în Cercul Literar a reprezentat pentru mine o adevărată şcoală, o adevărată educaţie a gustului, o introducere în universul valorilor artistice. Nu aveam niciun fel de pregătire muzicală, plastică. Artele îmi erau destul de străine în momentul în care am apărut în primii ani ai studenţiei mele. Cercul Literar echivalează pentru mine cu o adevărată naştere spirituală – singura care contează pentru un scriitor. 

„Noi nu am suferit atât de mult încât să izbutim să facem o virtute din această suferinţă”

I.V. – Nicolae Balotă spune că cele două surse ale suferinţei umane sunt pierderea unei fiinţe dragi şi absenţa libertăţii. Prietenii dumneavoastră din Cercul Literar, mulţi dintre ei au murit. Dumneavoastră aţi făcut detenţie un an, dar suficient, că şi o zi dacă faci, e mult. Cum vedeţi lucrul acesta?

Ş.A.D. – Sigur că pierderea treptată a prietenilor este un prilej de mare suferinţă. Primul pe care l-am pierdut a fost Radu Stanca, mort acum 40 de ani, la vârsta de 40 de ani. După aceea, au venit alţii care au fost bolnavi, mai puţin bolnavi. Sănătatea multora a fost zdruncinată în închisoare. Cotruş a murit din cauza unor boli pe care le-a contractat în timpul detenţiei. Alţii au trăit destul de mult, dar nu atât de mult încât să vadă realizată si libertatea pe care o sperau. Cred că ceea ce a contat pentru noi a fost faptul că tot timpul a trebuit să luptăm pentru această libertate a exprimării, care s-a realizat abia în ultimii 10 ani. Asta explică puţin şi formaţia de grup pe care am avut-o. În ceea ce priveşte stimularea inspiraţiei, nu cred că a fost climatul cel mai propice. Exista o anumită componentă romantică în noi. Zic „componentă romantică” pentru că cel care este teoreticianul inspiraţiei ca stare stimulată de suferinţă este Diderot, şi el este exponentul inspiraţiei tipic romantice. El spune: „Numai atunci se realizează artele, când frate ucide pe frate, când bubuie tunurile, pentru că laurul lui Apollo vrea să fie stropit cu sânge, nu cu apă.” Este concepţia romanticilor care au făcut din suferinţă izvorul creaţiei lor artistice. Ceva din această trăsătură exista şi în noi. Dacă nu la altcineva, măcar la cei dintre noi care au murit mai tineri. Dar, în general, structurile noastre au fost cam toate de tip clasic. Nu suferinţa ne-a făcut să dăm măsura posibilităţilor noastre, ci libertatea, faptul că omul poate să dispună de calităţile sale, de toate virtuţile sale, după bunul său plac. Or, epoca pe care am trăit-o noi nu a fost întotdeauna o epocă a libertăţii de exprimare, nici măcar a libertăţii de inspiraţie sau de gândire. Acea cantitate nu prea mare de efort pe care a trebuit să o depunem pentru câştigarea libertăţii interioare, acea luptă care a fost, poate, cu noi înşine, aceea a fost una din sursele care a stimulat creativitatea noastră. Mărturisesc că eu, dar eu nu am făcut decât un an de închisoare, cunosc opinia colegilor mei care au făcut ani şi ani de închisoare, şi niciunul nu a apărut mutilat sufleteşte de pe urma temniţei. Suferinţa îndurată acolo – fireşte că au trăit în condiţii mizere, groaznice uneori, nu i-a schimonosit pe dinăuntru pe niciunul dintre ei. Cel mai afectat a fost totuşi Puiu Cotruş, Ovidiu Sabin, care a ieşit bolnav de acolo. Dar ceilalţi au păstrat, fără îndoială o amintire a lucrurilor cumplite din închisoare, dar nu le-a modificat nimic din caracterul pe care îl aveau înainte. De pildă, printre prietenii mei nu s-a găsit niciodată un om care să aibă expresia de suferinţă înscrisă pe faţa lui şi reacţiile de revanşă pe care ţine neapărat să le aibă faţă de ceilalţi care s-au bucurat de mai multă libertate decât el, cum avea înscris pe figura lui un poet ca Ion Caraion. Noi nu am avut între noi un om care să fi încercat şi să fi rămas cu suferinţa pe care a avut-o Ion Caraion. Poate, în planul mântuirii, lucrul acesta a constituit pentru noi un handicap, pentru că unii sfinţi se rugau lui Dumnezeu nu să îi scape de suferinţă, ci să le dea cât mai multă suferinţă, pentru a se putea măsura cu ea şi pentru a-şi putea da măsura omenescului din ei, şi măsura fidelităţii faţă de divinitate. Noi nu am suferit atât de mult încât să izbutim să facem o virtute din această suferinţă. 

I.V. – Ştiu că I.D. Sârbu spune într-o scrisoare că Ştefan-Augustin Doinaş nu a avut norocul de a suferi. La ce credeţi că se referea?

Ş.A.D. – Cred că se referea la asta. Eu îndrăznesc să spun – sper să nu stârnesc mânia zeilor – că am fost un om foarte norocos, adică mi-au mers toate din plin, cu micile poticneli care sunt inerente unei vieţi şi unei vieţi care s-a desfăşurat pe parcursul acestor ani foarte vitregi ai istoriei României. Gary Sârbu mă cunoştea foarte bine şi ştia că, în comparaţie cu el, eu sunt un senin pe dinăuntru, în timp ce el era puţin crispat. Faptul că a stat şapte ani în închisoare a lăsat anumite urme, a lăsat urme mai grave decât la Nicolae Balotă, care a făcut tot şapte ani de închisoare, dar care a ieşit cu o seninătate extraordinară de acolo. Bine, era o altă ancorare în spiritualitate pentru Nicolae Balotă decât pentru Gary Sârbu. În ce mă priveşte pe mine, care am avut detenţia cea mai scurtă, toată structura mea de fiu de ţăran – cred că e ceva genetic – s-a conjugat şi cu o anumită filosofie, o anumită atitudine în faţa vieţii, o  atitudine de tip ţărănesc, de împăcare cu soarta, de acceptare a ceea ce se întâmplă, dar şi de recunoaştere a faptului că lucrurile mi s-au întâmplat destul de favorabil, cu excepţia celor cinci ani despre care am vorbit şi care sunt anii mei de interdicţie, şi, fără îndoială am avut şi eu partea mea de nemulţumire şi de crize puternice. Cu excepţia acestor ani, evoluţia mea literară a fost aproape liniară. Am avut parte de reuşite care au fost recunoscute. Nu am avut de ce să mă plâng. Din cauza aceasta, Gary Sârbu putea să facă diferenţa asta între mine şi el. El a dus o existenţă mult mai crispată şi până la sfârşitul vieţii s-a considerat un fel de exilat şi persecutat în acea Craiovă care nu a vrut să îi acorde recunoaşterea pe care ar fi meritat-o. 

Comunismul rezidual – nostalgia epocii comuniste ca rezultat al ignoranţei faţă de noţiunea de libertate

I.V. – Vorbind de libertate, se pare că pentru foarte mulţi oameni nu contează. Cum explicaţi nostalgia răului, după un trecut care, istoric, e falimentar? Sunt foarte mulţi oameni care spun că înainte era mai bine.

Ş.A.D. – Eu am o teorie, pe care am şi expus-o în scris acum vreo opt ani. Aceea că există în noi un comunism rezidual, aşa cum există în plămâni un aer rezidual pe care nu izbutim niciodată să îl eliberăm complet. De aceea ni se recomandă să facem un anumit tip de gimnastică, care să forţeze eliminarea acelui aer stătut din plămânii noştri, pentru a beneficia de aer proaspăt. Mentalitatea aceasta a comunismului rezidual persistă astăzi în anumite straturi ale societăţii noastre. Bineînţeles că motivaţia este întotdeauna de ordin material. Oamenii constată că trăiesc anumite greutăţi pe care nu le aveau înainte. Nu le-au avut înainte pentru că nu se puneau problemele care se pun astăzi, în regimul pe care îl trăim. Într-un regim comunist, omul era mulţumit, pentru că, chiar după ce s-a făcut naţionalizarea, statul îi asigura un loc de muncă, un salariu, o anumită linişte. Locul de muncă era mizerabil, dar cum românul nu este extrem de ambiţios şi nu vrea să atingă cote înalte de prosperitate, omul era mulţumit. Omul se făcea că munceşte şi statul se făcea că îl plăteşte. Simulacrul de muncă era răsplătit printr-un simulacru de remuneraţie – simulacru comparativ cu ceea ce se petrecea în alte părţi ale lumii, unde i se cerea omului să desfăşoare o muncă reală, productivă, cu rezultate pozitive, dar era şi plătit pe măsura acestor rezultate. La noi nu era aşa ceva. În plus, statul îi garanta o anumită marjă de libertate, de mişcare, care era, de fapt, extrem de îngrădită, incomparabil mai îngrădită decât în Occident. 

„Libertatea se învaţă!”

Omul nu ştie ce e aia libertate până în momentul în care o are. De aceea, exerciţiul libertăţii implică un risc, acela de a cădea în libertinaj, de a face exces de libertate, în momentul în care nu ai o scară de valori care să îţi indice exact până unde şi ce anume poţi să ai beneficiind de libertate. Libertatea este o noţiune corelată cu responsabilitatea. Deci nu există libertate, nu numai pentru artă, ci şi pentru viaţă, decât în momentul în care există o lege care îţi limitează această libertate şi îţi implantează sentimentul responsabilităţii. Sunt răspunzător de libertatea mea în sensul că nu pot transgresa anumite limite şi trebuie să dau seama în fiecare clipă de ceea ce fac. Dacă transgresez aceste limite, cad în libertinaj. Dar libertatea aceasta trebuie învăţată. Or, noi nu am învăţat suficient, până în clipa de faţă, ce înseamnă libertatea unui regim democratic, pentru a şti în ce măsură avem dreptul să facem ceva. Noi vrem încă să ni se impună nişte limite, să ni se spună: „Stop! Opreşte-te! Nu poţi trece mai departe.” Nu avem încă educaţia morală suficient dezvoltată ca să ştim noi înşine ce să facem cu libertatea noastră. Ca să mă întorc la întrebarea pe care mi-ai pus-o, cei care au nostalgia trecutului, o au tocmai din cauza acestei ignoranţe, pentru că nu ştiu cu adevărat cum să trăiască într-un regim de reală libertate. Totul trebuie învăţat. Democraţia se învaţă. Practica libertăţii se învaţă. Noi învăţăm foarte greu. Alte popoare ar izbuti să înveţe mai repede decât noi şi nu mai sunt prizoniere ale trecutului. Noi suntem încă prizonieri ai propriului nostru trecut, din cauza acestei mentalităţi, pe care eu am botezat-o „comunism rezidual”. Să spui că ceea ce a fost ieri a fost mai bine, de ce? Pentru că nu ştii să ai reacţia potrivită faţă de greutăţile de care te izbeşti astăzi, şi nu ştii ce să faci ca să le îndepărtezi. Mentalitatea aceasta că toate lucrurile trebuie rezolvate de către un organism superior care este statul, paternalismul acesta este, fără îndoială, izvorul unor nemulţumiri şi al unor nostalgii care grevează asupra mentalităţii noastre de azi. 

„Orice exces se pedepseşte” – libertatea care devine hybris

I.V. – Are Spengler o frază: „Creierul domină când sufletul a demisionat.” Nu este asta şi o expresie a faptului că valorile morale sunt şi ele absente? Nu e un triumf al stomacului?

Ş.A.D.  Sigur că da. De aceea şi această democraţie care merge în paralel cu capitalismul este văzută uneori exclusiv ca o exultare în deliciul acestor valori materiale, care se contrapun, sunt tot timpul contrapuse valorilor morale. Din cauza aceasta este detestat capitalismul, pentru că nu aduce destul de repede prosperitatea pentru aceia care au singur vis, acela de a trăi în prosperitate, şi care nu au ce să facă cu libertatea. De ce? Pentru că ei cad în libertinaj. Un om care ştie ce este libertatea, el va fi întotdeauna mulţumit să o practice într-o anumită sferă. Dar dacă nu ştie ce este libertatea, el însuşi îşi creează premisele pentru a fi nemulţumit. Pentru că făcând abuzuri, excese, transgresând rigorile legii, devine infractor şi, în clipa aceea, va fi supus rigorilor pe care le implică legea. Orice exces se pedepseşte. Lumea nu vrea să înţeleagă lucrul acesta, deşi este un adevăr vechi de câteva mii de ani. Hybris-ul grecesc era un concept esenţial pentru raportul omului cu destinul. În tragedia greacă, intervine întotdeauna destinul care pedepseşte orice transgresare a legilor morale, orice hybris, orice lipsă de măsură. Lipsa de măsura e cea care atrage după sine intervenţia a ceea ce numim destin, înţeles ca pedeapsă pentru acţiunile noastre. Bineînţeles că la diverşi oameni, acest destin se încarcă cu diverse valori, diverse coloraturi. Poţi să înţelegi că este un destin care aparţine politicii şi să fii, de pildă, nemulţumit de un regim politic sau altul. Poţi să înţelegi că acest destin aparţine transcendentului, să îi spui Providenţă, şi să contractezi anumite raporturi cu această Providenţă. Poţi să fii un revoltat permanent şi să o negi sau, din contră, să fii un om care acceptă un raport suportabil. Sau poţi să fii, dimpotrivă, complet devotat acestei transcendenţe şi să te găseşti într-un raport de totală supunere. Există o nebunie a raţiunii, deşi s-ar părea că raţiunea indică întotdeauna ce este bine de făcut şi ceea ce este rău. Există limite ale ei, în care omul se izbeşte de situaţia primită. Exacerbarea raţiunii, încrederea prea mare în forţele raţiunii constituie tot o demonie a istoriei, ca şi aceea care ar implica negarea oricărei raţionalităţi în viaţă. A face din raţiune un adevărat zeu, un Dumnezeu, a fost apanajul unei întregi epoci din istoria omenirii, şi se ştie la ce aberaţii a dus Iluminismul care a făcut aşa ceva. Când omul se substituie lui Dumnezeu, el riscă să devină demon, să devină luciferic.

Evoluţia poetică. De la baladescul anilor de studenţie, la psalmii senectuţii

I.V. – În opera unui poet, există o evoluţie poetică? Pentru că există poeţi, cum e Gellu Naum, care e fidel suprarealismului, deşi acesta a dispărut?

Ş.A.D. – La cei mai mulţi există o evoluţie poetică. Există mai puţin la Gellu Naum, pentru că suprarealismul însuşi implică o practică specifică a poeziei, a valorilor poetice, care nu se mai leagă de o anumită evoluţie în timp. Este dată de la început şi rămâne egală cu sine. Gellu Naum scrie acum aşa cum scria şi acum 70 de ani. În general, aşa sunt toţi scriitorii suprarealişti, la niciunul dintre ei nu se marchează niciun fel de evoluţie. Probabil că ţine de arta poetică specifică acestei orientări literare. A ceda în faţa automatismelor psihice şi a crede că literatura şi, în general, arta, transcriind, fără niciun fel de intervenţie, un dicteu automat, implică o situaţie paradoxală. Călinescu, în „Principii de estetică” va compara această recomandare a suprarealismului cu omul care este întrebat: „Dormi?” şi el răspunde “Da!”. O contradicţie care nu apare decât pentru cel care e perfect lucid. Cel care răspunde “Da!” crede că într-adevăr doarme sau, dimpotrivă, nu vrea să facă decât o farsă. Suprarealismul nu îşi dă seama că, cedând în faţa acestui dicteu automat, neagă controlul conştiinţei artistice asupra faptului de creaţie ca atare. În clipa de faţă, suprarealismul s-a implantat puternic în literatură. Şi dacă nu altceva, măcar imagismul, care a fost o trăsătură specifică primilor poeţi suprarealişti, s-a impus. Mai nou, nimeni nu scrie poezie fără să facă abuz de imagini, iar în ceea ce priveşte poezia nouă românească, fără îndoială că are o doză de suprarealism inconştient – nici nu poate fi conştient suprarealismul – remarcabilă. 

I.V. – În opera dumneavoastră se poate vorbi despre o evoluţie?

Ş.A.D. – Da, sigur că da, se poate vorbi despre o evoluţie. Nemulţumirea mea constă în faptul că critica mi-a pus pe frunte o etichetă încă din tinereţe, şi cu eticheta aceea am rămas. Căci criticilor nu le place să urmărească evoluţia unui poet. Cred că l-au prins într-o formulă şi sunt consecvenţi cu formula respectivă. În perioada sibiană, a studenţiei, ceea ce mă caracteriza era baladescul şi o anumită reflexivitate. După aceea, contactul cu poezia modernă, faptul că am tradus foarte mult din mulţi poeţi, şi am cunoscut o mulţime de arte poetice mi-a modificat puţin viziunea pe care o aveam asupra actului liric, asupra poeziei lirice. Am ajuns la psalmi şi pentru că, spre deosebire de unii oameni care au ieşit din închisoare, pierzându-şi credinţa în Dumnezeu, eu am ieşit din închisoare mai credincios decât fusesem înainte. La mine s-a accentuat religiozitate probabil şi cu vârsta. Am ajuns la psalmi, pentru că mi s-a părut că trebuie să încerc să mă verific pe mine însumi în ce măsură pot să fac audibilă o voce care se tot agita în mine însumi, dar căreia nu i-am acordat destulă atenţie. 

Planul secret de viaţă al lui Doinaş: un proiect nerealizat

Între planurile mele nerealizate, dar care mă obsedează de ani de zile, a fost şi acela de a face o antologie a poeziei religioase universale. Cred că limba română ar trebui să primească un astfel de cadou, să verifice cum sună această limbă, care e extrem de maleabilă, extrem de dotată pentru poezie, cum sună pe temele experimentate de-a lungul veacurilor de marii poeţi, teme tipic religioase. Nu e vorba de poezia mistică – poezie care nu există propriu-zis. Limbajul misticilor este tăcerea. Experienţa extazului mistic nu poate fi comunicată, ea este inefabilă. Există totuşi o poezie mistică a Sfântului Ioan al Crucii, care este, întâi de toate, poezie. Or, pe teme religioase, în ce fel şi cum, de-a lungul veacurilor, s-a realizat această expresia e unui contact, a unei aspiraţii spre divinitate? Cred că ar fi fost foarte interesantă o asemenea antologie. Nu am putut să o realizez şi nu ştiu dacă o voi realiza vreodată. Pentru că acum cinci ani, preocuparea aceasta s-a tradus într-o activitate care a dus la Psalmii mei. Nu am găsit de cuviinţă să mă adresez poeţilor care scriseseră poezii de inspiraţie religioasă şi am crezut că este necesar să văd în ce măsură pot să scriu eu o poezie religioasă. Psalmii s-au născut aproape programatic. Acum cinci ani, când am împlinit 75 de ani, ca omul care nu ştie cât timp să îşi mai acorde din viitor – nici nu este bine, poate, să se gândească la aşa ceva – mi-am spus că ar suna foarte bine ca ultimul meu volum de versuri să fie Psalmii. Dar Dumnezeu a fost mai generos cu mine decât am fost eu însumi şi m-a mai lăsat să scriu şi după ce am scris Psalmii. Dar am crezut atunci că acest volum de poezie religioasă va fi ultimul mei volum şi ţineam ca acest ultim volum să se prezinte aşa. 

Omul care se roagă nu va păcătui niciodată prin orgoliu” sau despre ispita poetului de a rivaliza cu Dumnezeu prin creaţie

I.V. – Poezia poate fi o expresie a rugăciunii? Sau care ar fi raportul dintre poezie şi rugăciune?

Ş.A.D. – S-a scris mult pe tema aceasta. Într-un anumit fel, sigur că poezia autentică se aseamănă cu rugăciunea, pentru că, atunci când am spus că poezia e îndeletnicirea care, cu ajutorul cuvintelor, sporeşte sentimentul fiinţei, o idee era implicată acolo: poetul sacralizează, sfinţeşte, consacră, în sensul etimologic al termenului. El sfinţeşte ceva, fie că e vorba de persoana iubită, fie că este vorba despre un fenomen din natură, un obiect şi aşa mai departe. Îl ridică într-un plan de veneraţie, într-un plan sacral. Îl circumscrie, îl izolează acolo, făcând din el obiectul unei anumite adoraţii. Este ceea ce face poetul. Asta poate să stimuleze şi orgoliul. Dar omul care se roagă, nu va păcătui niciodată prin orgoliu, pentru că se supune, se pune la dispoziţia lui Dumnezeu şi nu rivalizează cu Dumnezeu. Poetul, fie că vrea, fie că nu vrea, îşi ia în serios opera de demiurg şi rivalizează puţin cu Creatorul, simţindu-se el însuşi creator şi beneficiind de verb, de cuvântul prin care s-a făcut totul. Fiind stăpân pe el – aşa crede poetul că e stăpân pe el – nu poate să nu se creadă rival al lui Dumnezeu. În sensul acesta, poate uneori să cadă în păcatul trufiei. Poezia, fără îndoială, este un anumit tip particular de rugăciune. Există o anumită mistică a cuvintelor, pe care o practică anumiţi poeţi. Doar că, odată cu poezia modernă, această mistică a dispărut. Poezia de ultimă oră cultivă îndeosebi „antipoezia”, care nu e absenţa valorilor poetice, ci este prezenţa unor procedee care, până nu demult, erau considerate inamice ale poeziei şi care acum sunt speculate în sensul potenţării poeticului. Odată cu spargerea imaginii tradiţionale, unitare a Universului care s-a petrecut în fizică, astronomie, psihologie, filosofie, s-a dinamitat puţin şi concepţia despre poezie. Elementele rebarbative dintr-o poezie, care erau socotite ca un balast pentru poezie cu secole în urmă – un singur cuvânt care le rezumă pe toate, de pildă prozaismul – devin acum unul din elementele cheie cu care se face poezie. Dacă cineva ar scrie acum ca pe vremea simbolismului, ar fi acuzat de dulcegărie. Astăzi trebuie să stăpâneşti limbajul acesta al modernităţii, care este un limbaj dur. Este limbajul cotidian, cu ajutorul căruia se încearcă să se creeze valori care ţin mai mult de capacitatea expresivă a limbajului. În fond, toată poezia modernă nu este decât o prelungire a Expresionismului. Nu mai avem de-a face nici cu clasicismul, nici cu romantismul, nici cu simbolismul, nici cu ermetismul. Expresionismul! Adică capacitatea limbajului de a surprinde ceea ce este mai expresiv, mai caracteristic din realitatea din jur. Nu evadare din realitate, ci dimpotrivă, scufundare în straturile cele mai adânci ale acestui real, pentru ca de acolo să ţâşnească semnificaţiile, care nu sunt niciodată semnificaţiile clasice, romantice, înnobilatoare, senine, stimulatoare, ci cele care produc un fel de reacţie de încrâncenare a omului. 

Postmodernismul – un concept inventat

I.V. – Dumneavoastră cum v-aţi defini poezia? Aţi spus de mai multe ori că sunteţi un clasic.

Ş.A.D. – „Clasic” e un cuvânt care are două accepţii. În primul rând, artă poetică de tip clasic, care poate fi definită aşa cum a fost definită de-a lungul veacurilor şi care caracterizează umanismul Antichităţii. Şi „clasic” în sensul că a fost deja clasat, că a fost introdus într-o scară de valori, consacrat, socotit ca atare. Când se spune despre cineva că e un clasic în viaţă, asta se înţelege, anume că valoarea sa este bine stabilită şi nu mai poate fi contestată, nu că el este un poet de tip clasic. El poate să fie foarte romantic sau poate să fie suprarealist. Şi Gellu Naum e un clasic în viaţă, el fiind un suprarealist extrem de fidel programului său poetic.

I.V. – Cum vedeţi postmodernismul?

Ş.A.D. – Nu cred în postmodernism. Am mai avut discuţia aceasta, chiar aseară, cu Alecu Paleologu. E o emisiune, „Proezia”.

I.V. – Da, de luni până vineri, „Un minut din Eminescu”. 

Ş.A.D. – Mai nou au invitat oameni de cultură care să citească, pornind de la ideea că actorii îşi bat joc de poezie, pentru că actorii fac circ din poezie, interpretând-o, nefiind în stare nici să recite, nici să citească. Şi atunci cheamă oamenii de cultură. Eu eram acolo cu Alecu şi am deschis discuţia aceasta în legătură cu postmodernismul. Eu susţin că nu există postmodernism. Este un concept absolut inventat. Nu se poate vorbi despre postmodernism decât în sens cronologic – ceea ce vine după modernism. Numai că ce vine după modernism? Postmodernismul, aşa cum îl văd eu realizat, este de fapt un modernism care îţi permite tot ceea ce doctrina sau programul modernist poate să îşi permită. Dar nu se caracterizează prin nimic care să îi dea o identitate specifică. De aceea, ori de câte ori aud cuvântul „postmodernism”, mă întreb ce e acela. Nu cred că există postmodernism. Nu există decât modernism, care în clipa de faţă nu îşi mai cunoaşte lungul nasului. Nu mai cunoaşte niciun fel de limite. Ca să dau un singur exemplu. Dacă eu scriu – e un exemplu pe care îl dă Valery – „Prinţesa a ieşit, la ora 5, în oraş”, scriu la modul clasic. Dacă descriu această prinţesă şi îi pun o chestie extravagantă, creez un fel de proză modernă. Dar dacă eu spun „Prinţesa a ieşit la ora 5”, nu sunt un autor care mă ascund îndărătul frazei, ci mă pun pe mine însumi în textul respectiv şi zic: „Îmi imaginez că prinţesa iese la ora 5” şi adaug: „Şi am voie să îmi imaginez ce vreau, pentru că eu sunt autorul şi pe această prinţesă pot să o prezint cum vreau, nu neapărat cum o prezintă Tolstoi sau Balzac”, în clipa aceea, tot acest exces de cuvinte, această punere în prima pagină a mea, a autorului ţine de postmodernism. Asta e ceea ce ar putea să caracterizeze postmodernismul – nişte trucuri care urmează să pună în valoare prezenţa autorului într-un text care, de altfel, s-ar realiza şi fără prezenţa expresă a autorului. 

I.V. – E o problemă de limbaj, nu ideologică. 

Ş.A.D. – Mai mult o problemă de limbaj.

I.V. – Mai nou avem şi postmodernism românesc.

Ş.A.D. – Cum să nu? Teza lui Cărtărescu. El nu era la discuţia aceasta, că ar fi fost interesant. Şi Alecu zicea: „Păcat că nu e şi Cărtărescu aici să îmi explice ce e aia postmodernism!” El era de acord cu mine.

I.V. – Aţi citit cartea lui Cărtărescu?

Ş.A.D. – Nu am citit cartea lui. Am citit un articol pe care l-a scris Mircea Martin despre cartea lui Cărtărescu, în care şi el formulează anumite rezerve faţă de această teză. Dar se pare că este o teză. Am citit pe americanul acela, John Barth, care e teoreticianul postmodernismului şi, în acelaşi timp, şi scrie proză postmodernistă. Şi am ajuns la concluzia că trucul este acela pe care l-am expus adineauri. Ca să descrie că o femeie iese din casă şi se duce în grădina, unde soţul ei priveşte plantele de acolo, ce face? Amestecă acţiunea propriu-zisă a femeii care iese din casă şi se îndreaptă spre soţul ei, cu povestirea actului prin care ea povesteşte lucrul acesta. Asta face acest Barth. Am citit câteva texte şi în toate apare chestia aceasta. Nu zice: „El luă în mână telefonul.”, ci: „Îmi imaginez că el, stând în casă şi uitându-se la prietenul său, luă în mână telefonul.” Acesta e singurul truc pe care îl introduce postmodernismul. După părerea mea, nu este suficient ca să marcheze o schimbare de canon. E acelaşi lucru, numai că e trucul acesta prin care autorul se propune pe sine. Ce face postmodernismul? Subliniază caracterul ficţional al unei relatări care, altfel, ar fi putut să nu pară ficţiune. Eu vreau să povestesc ceva, dar te avertizez voi povesti ceva. Asta face postmodernismul. 

I.V. – Ce vine după postmodernism?

Ş.A.D. – Nu ştiu ce mai poate să vină. O să vină. Nimeni nu ştia ce vine după simbolism, dar uite că a venit expresionismul. 

Intelectualul trebuie să coboare în cetate

I.V. – Andrei Pleşu spunea într-un interviu că e dezamăgit de majoritatea, dacă nu chiar de toţi liderii culturali, scriitori importanţi, artişti importanţi, care au intrat în viaţa publică după 1989. Şi spunea trei motive. În primul rând că nu aveau dreptul moral mulţi dintre ei, pentru că înainte avuseseră multe acomodări cu regimul. În al doilea rând, că manifestau utopii infantile în proiectul lor public. Şi al treilea că singurul lucru care i-a interesat era să-şi promoveze propria imagine. Ce ziceţi de asta?

Ş.A.D. – Eu cred că intelectualul şi scriitorul sunt chiar obligaţi să intre în viaţa publică, să  se intereseze de politică. Nu stă în picioare observaţia că politica nu-ţi lasă timp ca să faci şi artă. Nu vreau să mă dau exemplu pe mine, pentru că nu ştiu câtă artă fac sau nu fac. În orice caz, politica pe care am făcut-o nu m-a împiedicat să îmi văd de lucru la masa de scris. Este o datorie morală ca intelectualul să intervină în treburile publice şi tradiţia ne arată că încă de pe vremea Atenei a intervenit. Cine anume să se pronunţe în legătură cu chestiunile de ordin general, dacă nu un om capabil să judece la nivelul respectiv treburile publice? Se presupune că el are o formaţie care îi permite să fie mai drept. Să vehiculeze o moralitate mai serioasă, mai convingătoare decât restul cetăţenilor, să fie mai detaşat de valorile strict materiale. Eu, în general, susţin că aşa cum de-a lungul secolelor intelectualul a şi elaborat teoriile politice, le-a şi pus în practică, trebuie să continue acest lucru. 

Una dintre definiţiile credinţei: „a vedea în lucrul cel mai obişnuit, cel mai banal, cel mai cotidian, miracolul”

I.V. – A existat în viaţa dumneavoastră un moment în care să spuneţi, asemenea lui Andre Frossard: „Dumnezeu există. Eu L-am întâlnit”?  

Ş.A.D. – Nu aş putea să spun aşa ceva. Aş putea să vorbesc numai de anumite momente când am încercat experienţe de ordin spiritual care scapă normelor care ne-ar permite să le încadrăm în vreun tip cunoscut de trăire sufletească. De felul meu sunt un om foarte echilibrat, foarte raţional. Tot ce pot să mărturisesc este că am avut vreo două nopţi în închisoare în care, neputând să dorm, am trăit ceva ce cu greu aş putea să definesc. Am avut impresia că m-am aşezat, că am pus capul pe pernă şi că, în clipa următoare m-am ridicat şi m-am trezit. Dar între timp, trecuseră câteva ore, de la ora stingerii şi până când ne-am deşteptat. Faptul acesta, al abolirii sentimentului că timpul trece şi că trece cu o anumită viteză, dar care nu este instantanee. Faptul acesta a fost pentru mine singura experienţă care mi-a dat de gândit. Şi m-am întrebat în ce măsură aş putea eu să compar şi cu ce anume din experienţa misticilor aş putea să compar un asemenea moment. Altfel, nu. Am avut o revelaţie în ceea ce priveşte capacitatea de transfigurare pe care poate să o dea credinţa. Eram acasă la mine, la ţară, împreună cu tatăl meu. Locuiam pe drumul principal. Deodată am auzit o orchestră. Am întrebat ce se întâmplă. Mi-a spus tata: „E înmormântarea unui pocăit.”  „Pocăit” în sensul de adept al unei secte. Zic:  – Dar noi nu avem fanfară.”, „ – Nu. A fost chemată fanfara dintr-un sat vecin şi îl înmormântează acum.” Treceau şi îl duceau. Sunt cei care nu îşi fac cruce. Am deschis geamul ca să privesc ceremonia. Şi pe măsura ce s-a apropiat, am fost intrigat de ceea ce auzeam. Auzeam o melodie care, datorită cadenţei, ritmului, era un marş funebru. Mergeau spre cimitir. Şi am fost atât de intrigat pentru că melodia pe care o auzeam era un şlagăr care, cu 15 ani înainte, pe vremea copilăriei mele, se cânta şi pe care l-am cântat şi eu. „La fereastra albă…” Asta era melodia. Era cântat ca un marş funebru. Şi am fost teribil de emoţionat. Atunci mi-am spus: „Ce poate să însemne credinţa?” Poate să confere valoare de sacru, să mute complet dintr-un registru de existenţă, acela al şlagărului modern, al existenţei întru distracţie, o melodie şi să facă din ea altceva. Mi s-a părut că a realiza aşa ceva este cheia însăşi a capacităţii noastre de consacra, de a sfinţi ceva, un element banal al existenţei. Putem să îl ridicăm la scară superioară. Putem să îl sacralizăm în momentul în care avem o anumită forţă spirituală. Cred că aceasta este una din definiţiile credinţei, aceea de a vedea în lucrul cel mai obişnuit, cel mai banal, cel mai cotidian, miracolul. Dacă nu eşti capabil să vezi lucrul acesta, nu poţi face nicio investiţie de credinţă. Credinţa este tocmai aceasta – capacitatea de a ieşi din cadrele raţionalităţii şi de a te insera într-un alt nivel de existenţă, care nu are nicio altă garanţie decât propria ta trăire întru credinţă. A fi nebun de Dumnezeu, în Dumnezeu, întru Dumnezeu, implică lucrul acesta. Nu se poate argumenta în niciun fel. Nu are nimic de-a face decât cu credinţa. Dumnezeu este un paradox, cum spune Kierkegaard. Trebuie să ieşi din sfera generalului, care e sfera moralităţii, şi să intri în paradoxul divin care e de tip absurd, care nu poate fi explicat prin nimic. Exemplul pe care îl dă el când se trece de la sfera generalului şi se intră în sfera paradoxului divin este acela cu Avraam. Trebuie să ieşi din sfera generală. „Dacă îl ucid pe omul acesta, comit o crimă.” Ieşi din sfera aceasta şi te ancorezi în altceva. Lucrul acesta nu poate fi făcut decât cu ajutorul credinţei care nu beneficiază ca argument în favoarea sa decât de propria sa trăire. 

I.V. – Vreau să vă întreb în final, pentru că au fost 150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu: aveţi un text mai vechi care a anticipat cumva numărul din Dilema dedicat acestei sărbători şi care a stârnit atâtea discuţii. Cum credeţi că se va termina această polemică? Eminescu va fi cel care va pierde?

Ş.A.D. – Nu, Eminescu nu va pierde. Un poet naţional nu poate să aibă în România un destin diferit de poeţii naţionali ai altor popoare. Ce se întâmplă cu Eminescu se întâmplă cu Goethe, cu V. Hugo şamd. Se întâmplă cu orice poet naţional. El este un fel de paratrăznet, care atrage asupra sa şi care canalizează în solul etnic descărcările de mânie sau de adoraţie, de revoltă, sau de laudă ale unor inşi. Descărcările sunt în funcţie de temperamentul oamenilor. Un poet naţional este întotdeauna şi în egală măsură venerat şi criticat, ridicat pe soclu, şi totuşi contestat. El este o statuie de bronz şi trebuie să ne obişnuim cu această idee şi cei care au oroare de asta, să ţină minte că pe statuia de bronz se pot aşeza şi un porumbel şi o vrabie, care face un găinaţ pe creştetul ei, ca să fie liniştiţi că nu este vorba numai de veneraţie, ci şi de contestaţie. Nu putem trăi fără mitul poetului naţional. Orice popor îl are, are o mulţime de mituri, dar există şi un mit cultural, care este al poetului naţional. Eminescu a pierdut şi a câştigat încă de la început. A fost negat încă de la început, nu numai de Popa Grama (n.a. Alexandru Grama). Va fi înjurat în continuare, nu numai de Macedonski, ci şi de alţii, va suporta cu aceeaşi indiferenţă ca a Luceafărului destinul acesta. Acum, sigur, aceasta e imaginea despre geniu pe care şi-a făcut-o până la urmă; care este contrară imaginii lui Schopenhauer. Schopenhauer nu ar fi admis niciodată că un geniu este nemuritor şi rece. Un geniu este înflăcărat, în genere, şi întotdeauna încrâncenat, nicidecum indiferent. Cât despre Eminescu, independent unde o fi acum, noi vom continua aici, unii să îl detestăm, alţii să îl venerăm. Sigur, există şi anumite interese obscure, chiar inavuabile, dar cele mai multe lucruri sunt reacţii temperamentale. Nu trebuie să li se acorde mai multă atenţie decât trebuie. 

I.V. – O ultimă întrebare: ce vă doriţi de acum încolo?

Ş.A.D. – Sănătate!

I.V. – Mulţumesc foarte mult!

Ş.A.D. – Şi eu mulţumesc, dragul meu!

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Iulian Arion
26.05.2022, 10:22:53

cumplita vorbă a lui Nietzsche, că „Dumnezeu a murit” Este rostita de un personaj considerat nebun si care striga ijn piata publica: Dumnezeu este mort. Cine ne va mai izbavi/salva de sangele crimelor/faptelor noastre? Din ce-mi aduc aminte dintr-un articol. Nu am citit opera lui N. Se refera la faptul ca Iluminismul a eliminat ideea sau credinta ca exista Dumnezeu. Nietzsche era ateu. El isi exprima ingrijorarea ca eliminarea moralei crestine din societate va conduce la mari catastrofe in existenta umanitatii. Acestea au fost primul razboi mondial, al doilea razboi mondial, holocaustul, cele doua ideologii totalitare de omorare a adversarilor: comunismul si fascismul. Totodata era ingrijorat de raspandirea nihilismului si a depresiei la scara globala. N. a explicat el insusi aceste aspecte. Fiind inteligenta suprema, Dumnezeu este si Creatorul tuturor regulilor care exista in Univers, deci si a legilor naturii.

-7 (7 voturi)
Modifică Setările