Avangarda #25 - invitat, scriitorul Ştefan Mitroi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Adu-ţi aminte să nu uiţi”: nu e doar titlul ultimului roman publicat al lui Ştefan Mitroi, dar e şi îndemnul pentru publicul podcastului Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu, de a nu rata dialogul pe care l-am avut cu scriitorul teleormănean, în cadrul episodului XXV al acestui sezon.

Veţi afla de ce Teleormanul a fost confiscat, pe nedrept, de o figură politică, subminând un loc cu puternice rădăcini culturale, din care s-a ridicat tradiţia unor titani precum Marin Preda, Zaharia Stancu sau Gala Galaction. Ştefan Mitroi povesteşte ce înseamnă pentru el Teleormanul literaturii, al tradiţiei şi al obiceiurilor, cum anume locurile sale natale i-au modelat un fel de libertate cu care a slujit, ani mai târziu, presa de calitate din primele decade ale democraţiei româneşti şi care sunt poveştile reale de viaţă din spatele ficţiunilor care aduc, în paginile romanului recent publicat la RAO, o lume care n-are voie să dispară. În exclusivitate, scriitorul Ştefan Mitroi explică de ce crede că e „un pierzător de meserie”, şi care sunt momentele în care, în ciuda acestei autobiografii, rămâne un răsfăţat al lui Dumnezeu.

Interviul integral poate fi vizionat mai jos:

Jurnalismul cultural, specie pe cale de dispariţie

Ionuţ Vulpescu: Bună ziua, la Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu! Am astăzi deosebita bucurie să stau de vorbă cu jurnalistul şi scriitorul Ştefan Mitroi. Domnule Mitroi, mulţumesc mult că aţi acceptat invitaţia mea! 

Ştefan Mitroi: Şi eu mulţumesc pentru invitaţie şi, bineînţeles, bună ziua şi din partea mea, dvs. şi celor care ne vor privi şi ne vor asculta. 

I.V.: Am zis jurnalistul şi scriitorul pentru că sunt cele două dimensiuni ale activităţii dvs. publice, literare. La care ţineţi mai mult?

Ş.M.: Zic unii oameni, mulţi, puţini, unii dintre comentatorii textelor pe care le public, că de fapt, aş fi scriitor şi când încerc să fac jurnalism. Cel puţin de nişte ani fac doar jurnalism cultural, care e vecin cu literatura, dacă nu cumva face un pas chiar în teritoriul ei. 

I.V.: E şi o specie pe cale de dispariţie. 

Ş.M.: Poate, dar nu mă aşteptam să existe un public atât de interesat. Or el există, şi asta mă bucură. Sincer să fiu, când scriam articole social-politice,  acum 10-15 ani...

I.V.: O să vorbim despre asta, mai ales despre perioada de dinainte de Revoluţie...

Hate speech în online. Ştefan Mitroi: „Chiar şi când am scris despre colinde, despre Crăciun, m-au înjurat unii de mamă”

Ş.M.: Asta e în Antichitate, la scara vieţii mele... Dar acum 10-15 ani, colaboram la Jurnalul Naţional, publicam un articol în fiecare săptămână. Primeam înjurături cu ghiotura... Chiar şi când am scris despre colinde, despre Crăciun, m-au înjurat unii de mamă. Era în copilăria lui timpurie Facebook-ul, şi nu înţelegeam de ce sunt înjurat. Am fost atât de amărât că m-am îndepărtat de zona asta şi am spus că merg spre jurnalismul cultural. Adevărat, a plecat şi Marius Tucă de acolo, am plecat şi eu, am făcut o scurtă pauză, şi acum sunt jurnalist în ziarul Lumina, unde public în fiecare vineri, la o rubrică numită „Îngândurările sufletului”. Nu fac politică aici sau fac politica sufletului, politica gândurilor. 

I.V.: V-aţi născut la Siliştea, în judeţul Teleorman, dar aţi făcut facultatea la Iaşi. Aţi absolvit Facultatea de Drept, la Universitatea „Al. I. Cuza” la Iaşi, pe care aţi absolvit-o în 1980. Cum aţi ajuns de la Siliştea la Iaşi şi cum de opţiunea dvs. a fost Dreptul?

Ş.M.: Aş putea să răspund jumătate în glumă, jumătate în serios, ca să existe o continuitate de nume în privinţa instituţiei în care urma să activez ca student. Liceul din Alexandria pe care l-am absolvit se numea şi încă se numeşte „Al. I. Cuza” şi fireşte că nu puteam să merg decât la Universitatea „Al. I. Cuza”. Asta în glumă...

I.V.: E ceva cale...

Ş.M.: Nu a fost însă chiar aşa. Un coleg de-al meu de liceu, cu doi ani mai mare, o vedetă a liceului, scria şi el, era membru al cenaclului liceului, era un fel de filosof al liceului, a ajuns student la Iaşi. Şi sigur că în prima vacanţă a venit la liceu. Ştia că scriu, m-am întâlnit cu el. Zice: „Vino la Iaşi, că nu o să îţi pară rău”. Şi cumva l-am urmat pe el, deşi, săracul, s-a îndepărtat şi de profesia pe care o alesese, şi de literatură. Din păcate, după ce a absolvit facultatea, şi de viaţă... a căzut într-un alcoolism crunt, a pus mâinile pe piept şi a plecat în altă parte... Dar aşa am ajuns eu la Iaşi. Nu doar din cauza asta, sau nu doar din pricina asta. Mă gândeam că e un privilegiu să păşeşti peste pietrele pe care au călcat şi Eminescu şi Creangă... Eram un băiat de la ţară, ca şi Ion Creangă, Eminescu şi alţi mari scriitori, şi credeam că trecerea peste urmele acestora o să mă ajute să devin şi eu un pic de scriitor mai târziu. Şi cred că m-a ajutat. 

Procurorul-scriitor. Cine a încălcat legea pentru Ştefan Mitroi ca să evite cei doi ani de stagiatură şi să îşi schimbe cariera? „Băiatule, tu eşti întreg la minte?”

I.V.: Dar aţi mers la Facultatea de Drept, nu aţi urmat Literele. 

Ş.M.: Am mers la Facultatea de Drept, fiindcă era un calcul pragmatic. Ştiam unde ajung absolvenţii de Filologie... în sate, departe... Dreptul – poate nu e chiar etic sau moral ce spun – îţi asigură o poziţie socială legată de oraş. Puteai fi procuror, judecător, avocat, foarte puţini ajungeau în mediul rural şi numai aceia de la coada mediilor absolvenţilor, juriştii, în general.  Codaşii alegeau posturile de jurişti şi de notari...Acestea erau la coada repartiţiilor! Nu se înghesuia mai nimeni să fie notar! 

I.V.: Nu erau atâtea tranzacţii ca astăzi!

Ş.M.: Nu! Nu se înghesuia nimeni să devină notar. Să fi ştiut ce căutare o să aibă după 1990, probabil toţi s-ar fi făcut notari...

I.V.: Şi ei sunt, în felul lor, nişte scriitori...

Ş.M.: E adevărat!

I.V.: Au formule succinte, remarcabile... Dar de ce nu aţi profesat? De ce nu aţi devenit nu notar, ci avocat, judecător sau procuror?

Ş.M.: Am fost puţin procuror la Alexandria, că acolo am primit repartiţie...

I.V.: V-aţi întors acasă!

Ş.M.: Aproape! Timp de două luni... La 14 km de părinţii mei, spre încântarea lor şi spre bucuria, mai ales, a tatălui meu, un fel de Moromete, care zicea: „am băiatul procuror la Alexandria!”, aşa, glumind, cum glumeşte Moromete în cartea lui Marin Preda. Zicea: „acum o să îţi fac o listă cu ăia pe care trebuie să îi arestezi...” Sigur că el nu voia să arestez pe nimeni. A avut relaţii bune cu oamenii. Tatăl meu era un om hâtru, a avut relaţii bune cu mai  toţi oamenii din sat. Numai că am văzut că nu mi se potriveşte, deşi nu am făcut mare lucru ca procuror... eram băgător de seamă, pentru că eram procuror stagiar. Nu aveam voie să semnez acte, mandate de percheziţie, de arestare... eram pe lângă procurorii cu vechime şi mă uitam ce fac ei şi îmi spuneam: „Nu cred că e de mine! Nu e pentru sufletul meu!” Mai ales că într-o zi s-a întâmplat ceva. Erau mulţi oameni, pe vremea aceea, pe holurile procuraturii, înţeleg că acum nu poţi să mai intri, stai în faţa procuraturii, când eşti chemat.

I.V.: Cât timp aţi fost procuror?

Ş.M.: Numai două luni! Şi s-a repezit o femeie să îmi pupe mâna. Nu ştiu ce i-a venit, poate că ştia, a văzut că sunt procuror, că am ieşit dintr-un birou pe care scria „Procurori”. Mi s-a părut că seamănă cu mama şi mi-a fost greu să accept...

I.V.: O vreme aţi lucrat la Casa de Cultură a Studenţilor?

Ş.M.: Numai puţin! Ar fi trebuit, după lege, să îmi fac stagiatura, nu puteam pleca până nu făceam doi ani de stagiatură, urmaţi de un examen sumar, pentru a deveni procuror titular. Procurorii erau chemaţi după facultate la Procuratura generală. Era Procuror General al României un... nu îi zic tovarăş, ci domn, pentru că a fost un domn cu mine, Popovici! Am depus toţi jurământul... Şi a întrebat dacă cineva are vreo problemă. Eu purtasem nişte discuţii prealabile cu şeful cadrelor din Procuratura Generală... şi îi spusesem de intenţia mea de a pleca din Procuratură, zic: „vreau să fiu jurnalist, scriitor”. Se uita la mine ca la un infractor. „Băiatule, tu eşti întreg la minte? Părinţii tăi ştiu?! Aşa, te duci după cai verzi pe pereţi?!” Nici nu voia să audă. „Nu vreau să mai stau de vorbă cu tine!” Aproape că băgase frica în mine. Şi sigur, cu frica aceasta a mea, am stat mult până să ridic două degete şi să răspund că aş avea o problemă, când a întrebat Procurorul General. Colegii mei din stânga şi din dreapta, cu care făcusem armata şi facultatea îmi şopteau: „Spune acum, că e momentul!” Am ridicat mâna. „Ia spune, tinere!” Cred că m-a ajutat Dumnezeu. Am spus nişte vorbe frumoase, despre cât de mult preţuiesc profesia de procuror şi tocmai de aceea nu vreau să o înşel, că vreau să fiu jurnalist, scriitor.... A început să râdă, din ce în ce mai tare. „Uite ce e, o să încalc legea pentru tine, şi o să îţi semnez transferul, înainte de a face cei doi ani de stagiatură.” După asta m-am dus cu alt curaj la directorul cadrelor. Ce era să mai zică?. Mi-a spus doar atât: „O să îţi pară  rău că nu ţi-ai făcut măcar stagiatura!” Mi-a semnat. M-am dus la Casa de Cultură a Studenţilor, găsisem un post acolo...

I.V.: „Grigore Preoteasa”. 

Ş.M.: Acolo am găsit un post, mai prost plătit! Nici procurorii nu aveau lefuri de speriat pe vremea aceea. 

Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa”, o insulă de libertate în inima comunismului

I.V.: Ceea ce spuneţi face parte din decada anilor ’80. Se mai păstra ceva din atmosfera unor întâlniri, dezbateri? Acela este un loc care a fost consacrat dezbaterilor. 

Ş.M.: Vorbiţi de Casa de Cultură a Studenţilor? Absolut!

I.V.: Pentru că era un spaţiu destul de liber. Era în comunism, e adevărat, în perioada de liberalizare a comunismului românesc...

Ş.M.: Vă dau un exemplu. Erau cele mai bune filme din oraş. Puteai să le vezi la Casa de Cultură a Studenţilor, care era un fel de cinematecă şi unde venea şi făcea un preambul al filmului respectiv nimeni altul decât I.D. Suchianu. 

I.V.: Marele critic! Am avut-o invitată şi pe dna. prof. Manuela Cernat săptămâna trecută şi mi-a povestit despre Casa de Cultură a Studenţilor. 

S.M.: Am văzut! Era „Grupul Song” cu Ioan Luchian Mihalea, cu care eram coleg, era un cineclub condus de un cineast amator şi un fotograf profesionist, Emilian Urse, înţeleg că încă trăieşte, îi doresc multă sănătate!

I.V.: Deci aveţi amintiri frumoase din perioada aceea!

Ş.M.: Absolut! Era Teatrul Podul – care cred că era insula de libertate cea mai puternică din tot Bucureştiul...

I.V.: Asta e important, pentru că erau deja anii grei ai dictaturii lui Ceauşescu. 

Ştefan Mitroi: „Da, dacă mi s-ar da ocazia să mă nasc din nou, sigur că aş alege aceeaşi mamă şi acelaşi loc”

I.V.: Spuneţi că v-aţi născut la ţară, acesta este adevărul istoric, şi eu m-am născut la ţară!

Ş.M.: Aşa spune certificatul meu de naştere! Îmi mai spunea şi mama, din când în când...

I.V.: Consideraţi că asta a fost un avantaj sau un dezavantaj în viaţa dvs.?

Ş.M.: Da, dacă mi s-ar da ocazia să mă nasc din nou, sigur că aş alege aceeaşi mamă şi acelaşi loc. 

I.V.: Faptul că v-aţi născut la ţară nu v-a creat niciun fel de complex şi v-a ajutat în ceea ce aţi scris...

Ş.M.: Nu! Dimpotrivă, asta îi enervează pe cei mai apropiaţi cititori ai mei, adică fiul meu cel mic şi soţia mea: „Dar tu nu te poţi desprinde deloc de lumea aceea? Mai caută şi alte teme! Tot de lumea copilăriei tale scrii, tot despre oamenii care nu mai sunt, tot despre întâmplări de demult...” Sigur că eu nu povestesc amintiri din copilărie, cum greşit au înţeles unii. Eu mă folosesc de ele, încercând să torn în poveste nişte stropi, nişte picături de magie, nu ştiu dacă mulţi sau puţini, dar s-ar părea că unora le place ceea ce spun. 

I.V.: O să vorbim despre ultima dvs. carte...

Ş.M.: Ultima apărută, sper să mai apuc să mai scriu...

I.V.: Ultima apărută, am şi vorbit la lansarea de la Târgul Bookfest, şi vom discuta separat de această carte apărută la Editura RAO, Adu-ţi aminte să nu uiţi, care are un succes important. După Revoluţie aţi făcut presă, aţi condus vreo doi ani, dacă nu mă înşel, unul dintre titlurile importante ale României democrate...

Politizarea elitelor: în comunism, intelectualii erau cu greu unşi membri de partid. Ştefan Mitroi: „am fost făcut membru de partid cu mari pile. Dacă mai aveam răbdare, mă scăpam dizident”

Ş.M.: De la Casa de Cultură a Studenţilor am plecat la Scânteia tineretului, şi după trei zile era să fiu returnat, să plec înapoi, pentru că au descoperit că nu sunt membru de partid. Ceea ce era adevărat. 

I.V.: Nu aţi fost membru de partid. 

Ş.M.: Ba am fost, dar făcut atunci, cu mari pile. Intelectualii erau făcuţi destul de greu membri de partid. În studenţie nu am fost membru de partid.  Puţintel, aşa, vreo doi-trei ani, dacă mai aveam răbdare, şi eram dizident. Nu am fost, şi nu aş putea să mă împăunez cu asta. 

I.V.: Aţi lucrat la Scânteia tineretului la finalul anilor ’80, ziar pe care l-aţi condus după Revoluţie. Aţi fost doi ani redactor-şef la Tineretul liber.

Ş.M.: Da, atunci s-au făcut alegeri, au votat toţi colegii, şi chiar în unanimitate m-au ales redactor-şef al ziarului. 

I.V.: Aţi fost singura opţiune atunci a colegilor?

Ş.M.: Singura opţiune, da!

I.V.: Într-o echipă formidabilă de gazetari. După Revoluţie, trebuie să spunem, tirajele erau de ordinul sutelor de mii... ce tiraj avea?

Ş.M.: Tirajul maxim a fost de 700000 sau 800000. Dar cererea era mai mare. Nu se putea mai mult pentru că nu existau tipografii, depăşeau capacitatea combinatului Casa Presei Libere, căci aşa se numea mai nou, şi în altă parte nu aveam unde să tipărim, pentru că s-a păstrat, gradual, ordinea tirajelor de dinainte... cel mai mare tiraj îl avea Scânteia, transformată în Adevărul, urma România liberă şi apoi Scânteia tineretului, adică noi, Tineretul liber. Şi a trebuit să rămână cu tirajul cel mai mare Adevărul, al doilea ziar ca  tiraj a fost România liberă şi apoi noi... care n-am putut trece de 800000 de exemplare. Nu aveam unde tipări mai mult. 

Testul radicalismului politic în presa liberă din primii ani ai democraţiei româneşti. Ştefan Mitroi, amintiri din timpul mandatului de redactor-şef la Tineretul liber: cât de greu a fost de obţinut echilibrul dintre articolele radical anti-, respectiv pro-Iliescu, imediat după Revoluţie?

I.V.: Ce aţi simţit nevoia să schimbaţi, după Revoluţie, în profilul gazetei, prin comparaţie cu celelalte două mari cotidiane, România liberă şi Adevărul?

Ş.M.:  Tineretul liber era un ziar cu adevărat tineresc, păstra un echilibru. Scriam şi despre cei din stânga, şi despre cei din dreapta. Ba chiar am supărat unii colegi. Erau colegi care scriau articole vehement anti-Iliescu, dar erau şi alţii mult prea pro-Iliescu, dacă pot spune aşa. Încercam să le pun alături, ziarul să îşi păstreze un echilibru. Şi asta a contat foarte mult. Relaţia cu cititorii: am şi făcut sondaje de opinie atunci  şi, deşi nu eram ziarul cu tirajul cel mai mare, eram cel mai simpatizat cotidian din România. Noi ne bucuram de simpatia cea mai mare. 

I.V.: Aveaţi respectul publicului şi aveaţi o relaţie diferită cu el: modul în care apăreai atunci în tipar era distinct, conta să ajungă ziarul la tine acasă. 

Ş.M.: Am făcut greşeli. Nu mă învăţase nimeni să fiu redactor-şef. Să îi conduc pe cine? Pe foştii mei colegi de ieri sau de alaltăieri. Era foarte greu să-mi impun autoritatea în faţa lor. 

Caz atipic în istoria presei româneşti. O redacţie formată dintr-o echipă de treizeci de autori de cărţi: „Puteam fonda o filială, după toate regulile de mai târziu ale Uniunii Scriitorilor”

I.V.: Dacă ar fi să daţi câteva nume din echipa aceea, cu cine aţi lucrat atunci?

Ş.M.: Dumnezeu să îl ierte, pentru că şi el a plecat dintre noi, Lucian Avramescu. 

I.V.: Poetul Lucian Avramescu, cel care a şi fondat apoi A.M. Press.

Ş.M.: Constantin Sorescu nu mai există nici el, era critic literar... apoi a intrat puţin în politică... A fost deputat...

I.V.: Horia Alexandrescu, cel care a fost secretat general de redacţie... Aurel Perva? Un condei interesant, de scriitor, şi el. 

Ş.M.: Din păcate, şi el s-a dus. Nu ştiu, mai puţin scriitor. El era externist, avea un stil... nu avea legături cu literatura, nu, nu, era comentator de politică externă. Doina Fruntelată, soţia regretatului Nicolae Dan Fruntelată, Mircea Florin Şandru, un poet redutabil; Cornel Ostahie, şi el, săracul, a murit, poet foarte bun, Laurenţiu Olan; poet foarte bun;  Sorin Ovidiu Bălan, Eugen Mihăiescu; Constantin Stan. De fapt, eram, făcuserăm noi un calcul, vreo 30 de oameni cu cărţi, în 1989. Puteam să înfiinţăm oricând o filială după regulile de mai târziu ale Uniunii Scriitorilor. 

I.V.: Care ar fi cel mai important succes din perioada în care aţi condus Tineretul liber? Vă amintiţi vreo campanie pe care ziarul a ţinut-o?

Ş.M.: Am făcut multe campanii...

I.V.: Dacă ar fi să numiţi una care a contat atunci?

Ş.M.: O să vă spun chiar două năstruşnicii jurnalistice. Chiar eram nişte oameni liberi. Şi înainte de a răspunde la întrebarea asta, trebuie să spun din nou... că am făcut destule greşeli... 

I.V.: Asta voiam să vă întreb. Aţi dat-o în bară vreodată?

Ş.M.: Nu să o dăm în bară... dar acum, retrospectiv privind lucrurile, sigur că gândesc altfel. Atunci am apreciat cumva, nu cum trebuie, îmi dau eu seama acum, poate unii au zis domnule, ăsta e prea de stânga, sau prea de dreapta, deşi noi nu voiam să fim nici aşa, nici aşa. Dar m-aş întoarce la campanii. Odată am cerut cititorilor să vină fiecare cu un lucru mai puţin obişnuit la redacţie.. Dădeam şi un premiu. A fost o vânzoleală! Au venit oameni cu documente ale familiei lui Ceauşescu, erau printre primii care intraseră în casa din Primăverii, inclusiv cu carnetul de sindicat al lui Ceauşescu... au venit personaje care aveau 70-80-90 de ani cu documente veritabile din România interbelică, şi în funcţie de importanţa lor, noi am stabilit nişte câştigători. Asta a fost una dintre campanii. Pe partea de joacă jurnalistică. Altă dată am încropit noi o scrisoare convingătoare şi am spus că un milionar american – şi am dat şi date, că e infirm, e în cărucior cu rotile, caută o fată din România, bună la suflet, frumoasă... – nu vă mai spun ce înghesuială a fost şi câte scrisori am primit... deşi sigur, a fost o glumă! Altă dată a fost o gafă care era să ne coste...

I.V.: Şi nu era 1 aprilie...

Ş.M.: Urma să vină Margaret Thatcher într-o vizită în România sau cineva important din Marea Britanie, nu mai ştiu cine, şi noi am zis că cei ce sunt înscrişi la Dacia, că încă se păstraseră înscrierile de până în 1989,  vor fi mutaţi pe altă listă, pentru nu ştiu ce marcă englezească, expresie a prieteniei  româno-britanice, doar că numărul de maşini este limitat şi rugăm să sune la... şi am dat telefonul Circului!

I.V.: Şi au sunat?

Ş.M.: Ooo, au blocat linia! 

I.V.: Aici a fost o exagerare!

Ş.M.: Din joacă, eram totuşi nişte oameni care aveau 30 de ani şi un pic, nu eram chiar copţi la minte, ne jucam. Dar ne-au iertat cei de la Circ!

I.V.: Asta spune ceva şi despre încrederea publicului. 

„Astăzi nu mai există presă”. Semnat, cu durere, Ştefan Mitroi

I.V.: Nu pot să nu vă întreb: cum vi se pare presa de astăzi?

Ş.M.: Astăzi nu mai există presă. Cu durere o spun, presa de azi este inexistentă. Astăzi contează numai televizorul. Dacă nu apari la televizor nu exişti. Ziarele pe hârtie, alea câte mai există...

I.V.: Puţine, oricum...

Ş.M.: Au un tiraj derizoriu,  5000-7000 de exemplare. 

I.V.: E un paradox, au un tiraj mai mic decât ce avea presa culturală înainte, care avea şi ea tiraje consistente. Eu am promovat în 2015 şi acum aş face la fel, o lege de susţinere de la bugetul de stat a presei culturale. Altfel, dacă laşi la mâna pieţei marile noastre publicaţii culturale sucombă, aşa cum s-a întâmplat cu publicaţiile mai vechi, de dinainte de Revoluţie, sau chiar mai noi. Acum, 1250000 de euro de la bugetul de stat merg către susţinerea publicaţiilor de cultură. Cele care sunt ale Uniunilor de creatori – Uniunea Scriitorilor are 9 astfel de publicaţii, dar şi cele ale creatorilor independenţi. Problema e şi a publicului. Vânzările sunt tot mai puţine, publicul e tot mai restrâns. 

Ş.M.: E adevărat, vina e şi a publicului. Dar publicul a fost educat cumva chiar de presă, de ziarişti, în direcţia aceasta. Mă întorc la televiziune. Am vorbit cu oameni din televiziune, că mai cunosc câţiva. Am întrebat: „domnule, de ce nu invitaţi şi un scriitor, de ce nu prezentaţi la televiziunile de ştiri, de nişă, o carte, că până la urmă şi aceasta este o informaţie!” „Pentru cine, domnule, nu gustă publicul asta...”. „Publicul gustă ce l-aţi învăţat voi să guste”. Vorbeam cu un prieten venind încoace, pe drum: a murit nu ştiu ce guru de la Brad. Au fost toate televiziunile, au transmis de acolo, de la înmormântarea lui. Dar scriitori importanţi, academicieni, profesori importanţi, doctori, nici măcar pe burtieră nu apar atunci când mor. Nu se scrie nimic. Mi se pare foarte, foarte trist. 

Renaşterea României trebuie să înceapă dinspre cultură

I.V.: Recent, nu eram în ţară, a murit Peter Brook. Specialist în Shakespeare, omul-teatru, cum i s-a spus. Şi vreau să spun că toată presa scria. Am luat Libération, în ziua aceea. Era pe prima pagină. Plus alte pagini din interior erau dedicate lui Peter Brook. Marile ziare franceze scriau despre asta. Deci argumentul pe care îl dăm că şi la alţii e la fel e un argument fals, e un alibi, de multe ori, pentru nişte decizii proaste pe care le luăm. 

Ş.M.: Plus că ţine cumva de tradiţie faptul că mai sunt ziare. „Domnule, e concurenţa calculatorului, a venit internetul! Nu mai poate să supravieţuiască presa scrisă”. Dar în Anglia, în SUA, în Germania, în ţări cu tradiţie îndelungată, mai mare decât a noastră, de ce există ziare care încă se vând? Sunt abonamente! Ţine cumva de felul lor, mai aristocratic, în sens cultural, decât al nostru. Felul lor de a fi! Dimineaţa, nu poţi să te gândeşti că îţi începi dimineaţa bine dacă nu îţi aşezi lângă o cafea un ziar, să auzi foşnetul hârtiei, să simţi mirosul de cerneală.  E altfel decât atunci când deschizi calculatorul şi citeşti ziarul pe internet. Citeşti, dar e o citire rece. Nu are căldura literei aşezate pe hârtie. 

I.V.: Marile ziare în occident continuă să aibă suplimente culturale. 

Ş.M.: Ce spuneaţi de Peter Brook, care totuşi a murit la o vârstă respectabilă, la 97 de ani, sigur că şi nemuritorii sunt muritori, încă o dovadă în plus.... Eram în Franţa, chiar la Paris, în urmă cu cinci sau şase ani, cu Dinu Săraru, era Hollande preşedinte, şi urmau să ducă în Panteon, parcă, patru figuri marcante: doi sau trei eroi ai rezistenţei anti-fasciste, unul murise chiar în timpul războiului; două – că erau două doamne –  muriseră mai încoace, în anii noştri, pe la vreo 90 de ani, şi mai era încă cineva. Toată presa a dezbătut cu vreo două-trei zile înainte asta. Nu au mai fost nici de stânga, nici de dreapta. S-a făcut o mare ceremonie cu scaune, în faţa Panteonului, cu Preşedintele. 

I.V.: O formă de a-ţi arăta recunoştinţa faţă de nişte oameni extraordinari. 

Ş.M.:  O ţară care se respectă. Ce înseamnă cultura acolo, ce înseamnă respectul faţă de înaintaşi!.

I.V.: Memoria!

Ş.M.: Identitatea! Venind cu o maşină închiriată, că eram patru sau cinci, din sudul Franţei până la Paris,  aproape că n-am văzut sat în care să intrăm şi să nu scrie „Franţa eternă şi rurală!” 

I.V.: E o formă de a-ţi arăta recunoştinţa. Din păcate, noi avem un elan distructiv. Pare că nimeni nu rămâne neatacat, ceea ce nu e chiar în regulă. 

Ş.M.: Nu pentru că vorbesc cu un fost ministru al Culturii, chiar de două ori, dar progresul sau renaşterea României dinspre cultură trebuie să înceapă. 

I.V.: Oricum, e locul din care putem să ne afirmăm cu adevărat. 

Ş.M.: O reformă spirituală care să îşi dea mâna cu o reformă morală, şi vom asista şi la revigorarea României. Noi trebuie să ne însănătoşim spiritual şi moral în primul rând. 

I.V.: Sunteţi mai degrabă pesimist sau optimist în privinţa viitorului României?

Ş.M.: Sunt mai degrabă bătrân şi aproape indiferent, pentru că este un orizont de timp pe care cei de vârsta mea nu or să îl mai prindă, dar pentru ceea ce înseamnă viitorul din timpul vieţii mele sunt mai degrabă pesimist. Îmi pare rău că spun asta, dar nu pot, n-am cum să fiu optimist. 

TVR trăieşte prea mult din „conserve”

I.V.: Rămânem puţin în zona presei, pentru că aţi lucrat şi în televiziunea publică, în Televiziunea Română...

Ş.M.: Trei ani!

I.V.: Credeţi că postul public de televiziune îşi îndeplineşte rolul în ceea ce înseamnă instrucţia şi educaţia?

Ş.M.: Nu mă uit atât de des la emisiunile postului public de televiziune, deşi aş putea să o fac, măcar din solidaritate, că am trecut şi eu pe acolo. Dar într-o oarecare măsură, nu în totalitate, postul public de televiziune nu cred că trebuie să cadă în capcana de a intra în concurenţă cu posturile comerciale, pentru că menirea lui este cu totul alta. Trăieşte de prea multe ori din conserve. Sigur că sunt bune şi ele. Are o mare avere de care dispune, arhiva. Şi din când în când mai trebuie aduse şi momente strălucitoare din trecut, dar nu atât de des pe cât o face ea. Nu mai avem oameni care scriu umor, nu mai avem actori care rostesc umor. Este bine  pentru memoria inimii noastre că Dem Rădulescu e viu, Marin Moraru e viu, dar parcă am vrea să vedem şi un nou Dem Rădulescu, şi un nou Marin Moraru, şi o nouă Stela Popescu...  Nu prea îi vedem, ne întâlnim tot cu cei din trecut. 

I.V.: Aici e mai dificil. E o chestiune care ţine nu numai de televiziune. 

Adu-ţi aminte să nu uiţi: viaţa bate literatura. Când hoţii de cai şi personajele temute la Bucureştiului îşi iau viaţa de la capăt, în ultimul roman al lui Ştefan Mitroi 

După ce aţi scris mai multe cărţi – aţi şi primit Premiul Academiei, dacă nu greşesc, pentru un roman, Dulce ca pelinul, scris în 2008-2009. 

Ş.M.: Da, Premiul Academiei se dă la doi ani după apariţia cărţii. Deci în 2010. 

I.V.: Şi ultima carte apărută este aceasta: Adu-ţi aminte să nu uiţi. Am fost şi eu la lansare. 

Ş.M.: Aţi şi vorbit. Sunteţi, ca să zic aşa, primul meu critic literar. 

I.V.: O carte foarte bună, sunt sigur că o să aibă succes. Este o carte despre Câmpia Bărăganului, despre Teleorman, este, după cum scrie pe coperta interioară, o carte despre istorie. Istoria cu I mare, despre acest trecut care se prelungeşte în noi, în locurile în care trăim, prin ceea ce ni se întâmplă, în întâmplările miraculoase ale vieţii, şi istoriile unor personaje formidabile. Am spus şi la lansare: Dumitru Bălăureanu e unul dintre cele mai interesante personaje care există în literatura română. 

Ş.M.: Ceea ce nu aţi spus la lansare, nici nu aveaţi de unde să ştiţi, e că a existat cu adevărat Dumitru Bălăureanu. Era văr al bunicii mele paterne. Sigur că l-am dus cu mult în trecut Era încă în viaţă când m-am născut eu. Aveam vreo 5-6 ani când a murit. Era un fel personaj de temut în lumea Bucureştiului, în lumea de la marginea legii din Bucureşti. Îmi povestea un frate mai mare al tatei, Marin, că atunci când intra Bălăureanu într-o cârciumă, orice cârciumă  din Bucureşti, amuţea toată lumea dinăuntru. Nu-i sufla nimeni în ciorbă, cum se zice. 

I.V.: Seamănă Dumitru Bălăureanu despre care vorbiţi şi care a existat cu adevărat cu Dumitru Bălăureanu din roman? V-a folosit el ca sursă pentru roman?

Ş.M.: Cred că i-am folosit numai numele. Deşi şi Dumitru Bălăureanu din realitate a fost puţin hoţ de cai. Dumitru Bălăureanu din carte a fost chiar hoţ de cai. Cu asta s-a îndeletnicit toată viaţa lui din roman. Cel din carte a avut mai multă poezie decât cel din viaţă. 

I.V.: E multă poezie în carte. Personajul principal se naşte în acelaşi an cu Alexandria însăşi, cu una dintre cele zece Alexandrii din lume. Şi George Washington e născut într-una dintre ele, cel care a devenit Preşedintele SUA. 

Ş.M.: E adevărat. 

I.V.: Deci este o poveste, un centenar al Alexandriei şi al personajului. Se nasc în 1834. 

Ş.M.: Am descoperit recent că există o Alexandria şi-n în Italia şi că acolo s-a născut Umberto Eco. Nu ştiu, poate greşesc, dar cred că nu greşesc, am citit recent. Nu mai vorbesc de Alexandria din Egipt, cu celebra ei bibliotecă. Toate Alexandriile sunt celebre! Trebuia să fac ceva şi pentru Alexandria mea, oraşul unde am făcut liceul, nu? 

Bagatelizarea Teleormanului, revolta lui Ştefan Mitroi

I.V.: Cum simţeaţi în anii din urmă când Alexandria şi Teleormanul erau privite cu ironie, ca să zic aşa, de foarte mulţi din ţară, prin prisma unui singur om?

Ş.M.: Un fel de revoltă. Îmi povestea teleormăneanca Floarea Calotă, mai cunoscută decât mine, mult...

I.V.: Şi nu pentru că a avut un rol politic, ci pentru că este o mare artistă...

Ş.M.: Într-adevăr e o mare artistă şi scrie, multe dintre textele cântecelor sale sunt scrise de ea. Ea coase, are o colecţie impresionantă de costume populare, peste  250, şi suferă pentru că, sar de la una la alta...

I.V.: În anii ’90 a făcut politică social-democrată. 

Ş.M.: Nu găseşte un loc care să devină muzeu unde să fie expuse costumele acestea. Nu a găsit încă pe cineva dispus să le primească. Nu ştiu unde, nu ştiu cu cine a vorbit. Dar nu e timpul trecut. Îmi spunea, şi eu m-aş bucura dacă una dintre instituţiile de profil din Teleorman s-ar grăbi să intre în posesia acestor costume şi să deschidă, bunăoară la Alexandria, un muzeu al acestor costume. Un muzeu al costumului popular autentic, căruia să i să dea numele chiar Floarea Calotă. Înţeleg că peste puţin timp va fi repusă în funcţiune vechea Casă de Cultură a Sindicatelor, acum este a oraşului, a municipiului, se lucrează acum la renovarea ei, şi va purta numele lui Liviu Vasilică. 

I.V.: Alt mare artist! Deci simţeaţi revoltă atunci!

Ş.M.: Da, să ne întoarcem la revolta de care vorbeam. Ştiţi, staţi de vorbă cu un om aproape bătrân. Există riscul să pierdem din idei pe parcursul discuţiei noastre. 

I.V.: Nu, nu exageraţi. 

Copii huiduiţi la Festivalul folcloric din Cişmigiu, doar pentru că sunt din Teleorman

Ş.M.: Îmi spunea Floarea Calotă că există un Festival în Cişmigiu  unde vin grupuri folclorice de copii A venit într-unul din anii trecuţi  şi un grup din Alexandria. Copii frumoşi, talentaţi, în costume populare. Şi când au fost anunţaţi, câţiva spectatori, nu tot publicul,  au huiduit! Mi s-a părut inadmisibil!

I.V.: Absolut!

Ş.M.: Mă bucur că nu am fost acolo, că aş fi sărit la gâtul lor, zău!

I.V.: Să reduci un oraş sau un judeţ la un singur om...

Ş.M.: Dar erau nişte copii! Mi s-a întâmplat şi mie să mi se strige: „Uite-l, e de-al lui Dragnea” Eu nu sunt din Teleormanul lui Dragnea, deşi e din Teleorman şi el. Eu sunt din Teleormanul lui Constantin Noica, şi nu pentru că e născut în aceeaşi comună cu mine. Mai bine zis, eu sunt născut în aceeaşi comună cu el. 

I.V.: La Siliştea!

Ş.M.: Vităneşti! Comuna Vităneşti!

I.V.: Satul Siliştea.

Ş.M.: Din comuna Vităneşti, da! Sunt trei Silişti în Teleorman. Cea a lui Marin Preda, Siliştea mea, din sudul judeţului, şi încă una, aproape de Videle, Siliştea Nouă. 

Sunt, în ce mă priveşte, şi din Teleormanul lui Zaharia Stancu, pe care îl chema, după acte, Mitroi. Pe toţi fraţii lui i-a chemat Mitroi, Pe unul chiar Ştefan Mitroi!

I.V.: Scriitor important, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor. 

Ştefan Mitroi: „M-am găsit înmormântat acolo. M-am înfrigurat puţin”

Ş.M.: E plin cimitirul din Salcia, am fost acolo să văd, de cruci pe care scrie Mitroi,  pe vreo două-trei era trecut chiar numele meu. Era ca şi cum aş fi fost înmormântat acolo! M-am înfrigurat puţin. Sigur că erau alţi Ştefani Mitroi, nu eu.  A fost un neam mai mare decât era la mine în sat, neamul Mitroi, la Salcia.

 Mai sunt, ca să enumăr mai departe, din Teleormanul lui Gala Galaction, lui Dimitrie Stelaru, şi chiar din Teleormanul lui Miron Radu Paraschivescu, care nu a stat mult în Teleorman, dar s-a născut totuşi la Zimnicea. 

I.V.: Este acest roman, Adu-ţi aminte să nu uiţi, un răspuns, un elogiu pe care îl aduceţi Teleormanului şi Alexandriei?

Ş.M.: L-am scris fără intenţia de a mă revanşa faţă de cei care au a

înjurat şi înjură Teleormanul. Dacă ar şti toţi aceştia ce suflet adânc poate să aibă judeţul nostru! Au dovedit-o marii scriitorii născuţi aici, precum şi marile voci ale muzicii populare româneşti. Poate că economic nu suntem între primele judeţe ale ţării...

I.V.: În general sudul şi judeţele din sud nu sunt...

Ş.M.: Dar din perspectiva marilor creatori, e un judeţ care se ţine pe urmele Moldovei. Fără a avea curţile domneşti şi universităţile de acolo! 

O carte-ficţiune scrisă de pe urma unor documente-reale

I.V.: V-am întrebat asta fără a intra în amănunte din roman, pentru a-i lăsa pe oameni să citească această carte, dar cred că sunt câteva lucruri care ar trebui punctate. E şi o miză, hai să zic, istorică. Nu întâmplător este vorba despre Alexandria şi despre Teleorman, în roman. Personajele reale şi fantastice din roman... obiceiurile, tradiţiile... aţi făcut o documentare serioasă pentru roman....

Ş.M.: Exact!

I.V.: Sunt obiceiuri şi tradiţii care s-au pierdut. Nu mai sunt astăzi!

Ş.M.: Nu m-aş fi descurcat singur. Mă aştept să îmi reproşeze cineva citind: „domnule, nu s-au petrecut chiar aşa lucrurile în istoria oraşului Alexandria”. S-au petrecut cum am vrut eu, este o carte de ficţiune! Am strecurat şi nume reale, şi evenimente istorice reale, dar repet, rămâne o carte de ficţiune. Şi ca să nu greşesc în privinţa numelor şi a evenimentelor, sigur că am citit eu însumi nişte cărţi. În primul rând, Calendarul ţăranului român, enciclopedia lui Ion Ghinoiu, o carte formidabilă, de unde am înţeles, deşi văzusem şi acasă, ce e cu Zărăzeanul, cu Tontoroiul femeilor, ce e cu Ropotinul sau Ropotina. Nu ştiam. Chiar eu, din Teleorman, nu ştiam, că e ziua în care femeile fac ţestele. În Teleorman încă se mai fac ţeste. Mi-a completat documentarea, ca să zic aşa, Floarea Calotă. Ea e de la Beuca şi acolo încă mai sunt oameni care fac ţeste. Nu are voie oricine. Doar femeile curate trupeşte şi în a treia marţi după sărbătoarea Paştelui. Exista o singură zi din an! Se adunau câteva femei asupra cărora nu plana nicio suspiciune de necurăţie sau necurăţenie, în sensul direct al cuvântului – şi îşi alegeau locul, pământul, îl frământau cu picioarele, plămădeau ţestele întocmai cum ai face o pâine pe care ai băga-o în cuptor, şi apoi făceau un chef al lor, numai ele între ele. Nu avea voie niciun bărbat să participe la petrecerea aceasta, a femeilor. 

I.V.: Şi meniurile de la ospeţele domneşti formidabile, pantagruelice. 

Ş.M.: Am mai citit nişte cărţi, am recitit scrisorile lui Ghica, despre hoţii de cai m-am documentat din proza scurtă a lui Vasile Voiculescu, am citit nişte monografii, din păcate nu am putut citi monografia satului sau a comunei mele, pentru că nu există, dar ale satelor din jur, da. Chiar satul alăturat, de unde este mama mea, se cheamă Teleorman acum, altădată se numea Pielea. Multe lucruri coincideau. Am aflat dintr-o astfel de monografie că la Atârnaţi, numit Cernetu, azi, un sat la 9 kilometri de mine, s-a născut D. Teleor, un poet aflat în anturajul lui Eminescu. O întâmplare din viaţa lui m-a şi inspirat în creionarea destinului unui personaj frumos din carte. E vorba de Letiţia, care moare înecată, la fel ca sora lui D. Teleor, tragedie despre care a scris un poem însuşi Vasile Cârlova. 

I.V.: Târgovişteanul! Să revenim la judeţul vecin, din care sunt eu!

Ş.M.: Iată o legătură între Teleorman şi Dâmboviţa!

I.V.: Şi mai e ceva! Eu am scris o monografie a comunei mele, Dobra, din judeţul Dâmboviţa, locul unde m-am născut şi unde am făcut şcoala generală. Mă bucur că acum, la Evaluarea Naţională, singurul copil care a luat 10 la Limba şi Literatura Română este din Dobra. 

Ş.M.: Am citit despre asta, am citit!

I.V.: E singurul copil! I-am dat eu o bursă, nu de aia a luat ea 10, dar am susţinut-o, am văzut că e foarte talentată! Mai e ceva. Apare un personaj la dvs., Dobriţa, la mine e Dobra!

Ş.M.: Încă o legătură! Pentru că şi eu, chiar să îmi fie iertată lipsa de modestie, dar şi eu dau de aproape zece ani o bursă unei fete de la mine din sat, nu vreau să se scrie despre asta, nu vreau să se dea la televizor!

I.V.: E un lucru foarte bun!

Ş.M.: Da, da, chiar de când era la grădiniţă, şi acum a terminat anul I de liceu, şi am zis că până la încheierea liceului, dacă mă ţine sănătatea şi dacă mă ţin posibilităţile, o să continui să îi acord bursa aceasta lunară. Apropo de Dobra, pe străbunica mea maternă – nu am cunoscut-o, dar ştiu asta din poveştile mamei – o chema Dobra. 

I.V.: Iată! Mai este un element, îl discutam înainte să facem acest podcast, un element literar, că nu am cum să îl explic, semn că literatura bate viaţa, cum se zice, am locuit amândoi pe aceeaşi stradă, treizeci de ani mai devreme, aţi stat pe strada pe care stau eu astăzi!

Ş.M.: Nu literatura bate viaţa, ci viaţa bate literatura! 

I.V.: Aici e foarte greu să spui cât e literatură şi cât e viaţă. 

Ş.M.: Eu zic că viaţa are mai multă fantezie decât creatorii. Se întâmplă uneori lucruri în realitate ce par neverosimile. Aşa ar spune cititorii dacă le-ar descoperi într-o carte. Cum să crezi aşa ceva? Dar s-au întâmplat în realitate. Se întâmplă tot timpul!. 

Cartea căreia Ştefan Mitroi i-a dedicat cel mai mult timp din viaţă

I.V.: Ne-aţi ascultat pe noi la lansare, veţi vedea cronicile care vor descrie această carte, care o vor analiza... dar care este totuşi miza, pentru Ştefan Mitroi, care este cronicarul propriei cărţi, care e miza acestui roman? Ce are el faţă de celelalte romane?

Ş.M.: Este cartea la care am avut mai multă răbdare decât la oricare din cele  dinainte. Este singura pentru care, aşa cum am spus mai devreme, a trebuit să mă documentez. Scrierea ei mi-a luat aproape un an şi jumătate din viaţă. E cumva şi un răspuns faţă de oraşul în care, deşi nu m-am născut, mereu l-am socotit al meu... am simţit nevoia să am un oraş al meu, şi s-a întâmplat să fie Alexandria. Când am ajuns să fac liceul, era oraşul-miraj, eu trăind într-un sat la 14 kilometri de Alexandria... Nu i se spunea Alexandria, i se spunea „oraşul”. Mergem la oraş. A fost cutare la oraş. Bâlciul, care era întotdeauna de Sărbătoarea de Rusalii, la noi nu se spunea că sunt Rusaliile, se ştia că e Bâlciul! Chiar uitându-mă pe calendarul religios de pe perete, care nu lipsea niciodată din nicio casă de la mine din sat,  mă întrebam de ce scrie Rusalii acolo şi nu scrie Bâlci? Era Bâlciul de Rusalii şi aşa a fost şi anul acesta! Era marea călătorie a vieţii mele. Mergeam cu mama, la Bâlci, să văd Zidul Morţii, Omul-cu-cap-de-porc, Femeia-şarpe, să trag la tir, să îmi cumpere alviţă, să îmi cumpere o minge, să beau un sirop, să o trag de fustă, că mai vreau aia şi aia, şi ea zicea de regulă „mi s-au terminat banii”. Pleca de acasă cam cu 25 de lei în buzunar. Ne duceam cu căruţa, ne întorceam cu căruţa. Era Alexandria, nu? Ajunsesem la oraş. Dar de fapt ajunsesem într-o margine şi din marginea aceea ne întorceam acasă. Cu adevărat în Alexandria am ajuns când am terminat şcoala generală, dus de mama de mână, deşi ea era analfabetă. Ea mergea cu mine peste tot! Şi am fost împreună să mă înscrie la examen la liceu. Şi am petrecut patru ani acolo şi încă două luni după ce am terminat facultatea, ca procuror. Asta este viaţa mea comună cu Alexandria. Dar a rămas pentru mine oraşul acela pe care mi l-am dorit. Nu, orice aş face, nu îl mai pot scoate din cămăruţele inimii mele. 

I.V.: Sunt foarte multe paradoxuri şi metafore în carte. Râul, pârâul, care apare în carte, se cheamă Vedea. 

Ş.M.: Ăsta nu e inventat, chiar există. 

I.V.: Da, există. Multe dintre acţiuni sunt pe Strada Viitorului. 

Ş.M.: Există şi străzile respective. Toate străzile din Alexandria sunt drepte, de la un capăt la altul, rectangulare, formează un unghi drept atunci când se intersectează. Chiar există numele respective. Era împărţită Alexandria în două, pe vremea aceea, Delenii şi Velenii. Se făcea. la distanţă egală de linia mediană a oraşului, o piaţă şi în partea aceasta, şi în partea cealaltă. S-a făcut şcoala colo, s-a făcut şi dincolo, la aceeaşi distanţă. Asta până în nu ştiu ce an, că după aceea s-a pierdut tradiţia aceasta. Acum nu se mai împart alexandrienii între deleni şi veleni. Asta era până acum o sută de ani. 

Clopotul Catedralei Sf. Alexandru din Alexandria: furat de sovietici ca să fie topit pentru obuze, returnat în Alexandria Italiei, crezând că e de origine latină, întors în România din bunăvoinţa italienilor

I.V.: Care este povestea clopotului din Catedrala Sf. Alexandru?

Ş.M.: Şi povestea aceasta este adevărată. Când au plecat nemţii – Alexandria a avut acolo, în timpul Primului Război Mondial, un fel de comenduire a lor – au luat cu ei tot ce s-a putut. În primul rând, cam toate cerealele. Vitele nu au apucat să le ia pe toate, pentru că au sosit francezii. Ei au fost salvatorii. La plecare nemţii au luat şi clopotul Catedralei, Sf. Alexandru, pentru a-l transforma în obuze, dar n-au mai apucat. După război,  autorităţile locale au făcut demersuri să îl recupereze. Se semnase tratatul de pace. 

I.V.: După Trianon. 

Ş.M.: Cu obligaţia Germaniei să restituie tot. Au dat înapoi, ştiţi la fel de bine, ba poate chiar mai bine decât mine, lucrări de artă, au dus mult acolo, zeci, sute de vagoane, între acestea, şi clopotul. Dar nu îl luaseră ca artefact, ca obiect de artă, ci să îl topească, să facă obuze din el. Nu au mai apucat. Au văzut că scria cu litere latine pe el Alexandria, şi au crezut că e din Italia. Aşa că, după ce au primit scrisoarea pentru returnare, l-au trimis la Alexandria din Italia. S-au trimis însă şi acolo scrisori de la Alexandria mea, şi cei de acolo şi-au dat seama de unde e clopotul. L-au trimis înapoi. Aşa s-a întors clopotul în Catedrala din care plecase. 

I.V.: Un traseu miraculos!

Ş.M.: El însuşi merită o carte separată. 

Marea iubire a lui Ştefan Luchian, o tânără din Alexandria

I.V.: De altfel volumul se încheie cu capitolul dedicat. „Clopotul”, aşa se încheie cartea, când introduceţi şi figura lui Ştefan Luchian. Care a pictat, puţină lume ştie, Catedrala. 

Ş.M.: Era îndrăgostit de fata primarului de la vremea respectivă, din Alexandria, chiar am citit, m-am gândit – să o introduc, să nu o introduc – o scrisoare de dragoste trimisă de Luchian, acestei fete. Era prea lungă şi cum nu am folosit niciun fel de document, am zis că nu vreau să stric echilibrul romanului. N-am folosit nici scrisoare lui Luchian.

I.V.: Se face referire la ea în roman. 

Ş.M.: Ea nu este o invenţie. Nu numai Catedrala a pictat-o Luchian. Când eram eu elev de liceu, exista o casă, a unui avocat, unde Luchian şezuse în gazdă. Pictase, făcuse câteva picturi murale înăuntrul ei, dar, din păcate, cei din conducerea de atunci a oraşului  n-au ştiut să aprecieze asta şi au demolat casa respectivă. Mare pierdere!. 

I.V.: Din păcate, nici la centenarul Luchian nu s-au făcut lucruri extraordinare care să aducă în prim plan această figură extraordinară. 

Ş.M.: Alexandria nu are mari valori de patrimoniu imobiliar. Sunt puţine case vechi  pe străzile oraşului. Nu mai vechi de 1834, nici măcar de atunci, mai dincoace, de pe la sfârşitul secolului XIX. Case boiereşti, vreau să spun. 

I.V.: Deci cam atât. 1834. 

Ş.M.: S-a înfiinţat în vara lui 1834, s-au bătut atunci primii pari, atunci au fost întemeietorii. În 1837 a fost un incendiu, s-a distrus aproape tot oraşul. Pesemne că se folosise mult lemn, pentru că au ars foarte multe case. Au trebuit să refacă tot, inclusiv Catedrala de care vorbim, Sf. Alexandru, a fost zeci de ani din lemn, până a fost făcută din cărămidă. Şi din ce fel de cărămidă: italiană! Eu am spus în carte, nu tocmai fantasmagoric, că au dat şi ele o mână de ajutor în găsirea clopotului. 

„Sunt un pierzător de meserie”: autobiografia lui Ştefan Mitroi

I.V.: Îi spuneţi într-un dialog lui Marian Nazat – l-am citit, un dialog de acum câţiva ani – şi spuneţi că sunteţi invidios sau că, în orice caz, regretaţi că sunt scriitori care au scris înaintea dvs. cărţile pe care voiaţi să le scrieţi. Care ar fi acelea? Care e scriitorul român pe care aveţi această invidie, în sensul bun?

Ş.M.: Inclusiv Moromeţii,  ca să rămânem la Teleorman. Şi vreo două din cărţile lui Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit... deşi, într-un fel, am scris şi eu despre moartea mamei, chiar în Dulce ca pelinul... sunt, de fapt, trei romane acolo. Cât despre poezie, mi-ar fi plăcut să scriu o parte din poeziile lui Labiş. Chiar din poeziile detestatului Beniuc, pentru că are poezii de dragoste formidabile. Mi-ar fi plăcut să scriu proza scurtă a lui Nicolae Velea, mi-ar fi plăcut să fi scris Îngerul a strigat...

I.V.: Fănuş Neagu. 

Ş.M.: Mi-ar fi plăcut să scriu Cartea Milionarului. 

I.V.: Ştefan Bănulescu. Scriitor extraordinari, uitaţi unii dintre ei. S-au împlinit 90 de ani de la naşterea lui Fănuş Neagu în acest an, dar e şi centenarul naşterii lui Marin Preda. În august. 

Ş.M.: În august, dar teleormănenii îl vor serba prin octombrie, se gândesc la organizarea unui simpozion. 

I.V.: E un lucru bun. Aveţi sentimentul că este sărbătorit Marin Preda la 100 de ani de la naştere aşa cum merită un scriitor de nivelul lui?

Ş.M.. Anticipez că vor fi nişte manifestări decente, dar totuşi sărăcăcioase  faţă de cât merită Marin Preda, şi asta se înscrie în tendinţa generală pe care o au, cum zice Ion Cristoiu, „stăpânii vremelnici”ai zilelor noastre. Nu îşi găsesc niciodată timp să fie atenţi, ca să nu zic recunoscători, cu cei de dinaintea noastră. Au sentimentul că lumea începe cu ei. Chiar şi generaţiile tinere de creatori cred asta. E un fel de război între generaţii. Ce am fi fost fără scriitori ca Marin Preda, fără istorici ca Nicolae Iorga, şi putem să luăm exemple din fiecare domeniu...Văd la alţii ce respect extraordinar au faţă de înaintaşi. Aminteam mai devreme de Franţa, povestea cu Panteonul. Îi duc acolo pe marii lor scriitori. Sigur, numai dacă acceptă familia, pentru că sunt scriitori care meritau să fie în Panteon, dar s-a opus familia. Camus, de exemplu care e înmormântat într-un sătuc din sudul Franţei. Încă mai trăieşte fata lui, care s-a opus mutării tatălui său în Panteon. 

I.V.: La Lourmarin, undeva în Provence. 

Ş.M.: Am fost de două ori la mormântul lui. E un mormânt ca oricare altul. Sunt 100 de morminte în cimitirul acela mic, dar acolo a vrut familia, acolo rămâne. Franţa a fost şi este pregătită să îi acorde respectul cuvenit, şi nu numai lui. România îi cam uită pe oamenii ei mari. 

Întreprinderile de profit din Teleorman: Marin Preda, Zaharia Stancu, Gala Galaction. Au produs mai mult decât orice

I.V.: De ce? Spunem asta, şi eu am văzut. Am văzut şi la bicentenarul Alecsandri, şi am avut şi o reacţie publică atunci. Şi la Mirceşti, casa, conacul lui arată destul de rău. De ce credeţi că se întâmplă asta?

Ş.M.: M-am şi certat odată cu autorităţile, acum nu ştiu câţi ani, chiar la Alexandria, la o zi a cărţii, la Biblioteca Judeţeană, care îi poartă numele lui Marin Preda. Erau prezenţi acolo Preşedintele Consiliului Judeţean, altul decât cel de acum, Viceprimarul, Şeful Culturii. Până la urmă, am şi plecat la jumătate, m-am supărat, am zis „nu mai calc în viaţa mea pe aici”. Când veţi învăţa să înţelegeţi că nu am fi nimic fără întreprinderile care produc cel mai mult în acest judeţ? Ştiţi care sunt? Marin Preda, Zaharia Stancu, Gala Galaction. Sunt întreprinderile cu care noi ne-am mândrit şi ne vom mândri. Nu vă mai cer nicio investiţie, doar de suflet. Ei nu au nevoie de noi. Noi avem în continuare nevoie de ei. Marin Preda nu are nevoie să se facă o casă memorială Preda la Siliştea Gumeşti, dar noi avem nevoie şi toţi cititorii lui au nevoie de o casă memorială acolo. Casă care nu există, pare incredibil. Există un fel de casă a lui Zaharia Stancu la Salcia, nu am mai fost de câţiva ani acolo, dar ultima oară era o casă uitată, numai memorială nu părea. 

I.V.: Apare şi în carte o referire la Salcia. Spuneaţi undeva că sunteţi un pierzător de meserie. Care sunt meciurile importante pe care le-a pierdut Ştefan Mitroi? De ce spuneţi asta?

Ş.M.: Uite, meciuri de felul acesta. De regulă, mă ia gura pe dinainte. 

I.V.: Asta nu înseamnă că pierdeţi. 

Ş.M.: Ba câteodată da. Nu mari meciuri, dar pierd sufleteşte. Nu încerc să fiu diplomat. Pun mult suflet în oameni, în acţiuni, iar asta se soldează uneori cu eşecuri şi eu sunt cel care are de suferit.  Chiar la Alexandria, bunăoară, pentru că am spus nişte lucruri în faţa conducerii judeţului, atunci,  mai ales despre fostul director al Bibliotecii, că nu mai e director – „domnule, omul acesta nu are ce să caute aici, a fost contabil!”. Nu aveam nimic cu el,  era un om cumsecade, dar totuşi existau şi există zece-unsprezece membri ai Uniunii Scriitorilor în judeţul acesta, existau şi există destui profesori de Limba Română, chiar nu găsiţi unul să cunoască scriitorii, să iubească scriitorii? Adică, omul acela, contabiliceşte, poate conducea corect Biblioteca, dar lipsea ceea ce dă strălucire unui asemenea loc. Priceperea la cărţi şi scriitori! Cum e posibil ca în alte judeţe, şi am dat ca exemplu Bistriţa, un poet şi un preot totodată, e directorul Bibliotecii Judeţene, e vorba de Ioan Pintea, la Baia Mare...

I.V.: Îl cunosc foarte bine, Bistriţa e un exemplu. 

Ş.M.: La Baia Mare e Teodor Ardelean, care a fost senator, vice-preşedinte al Senatului, a construit una dintre marile biblioteci din România. M-am lăudat şi şi mă laud şi acum: au un raft Ştefan Mitroi, el m-a dus şi mi-a arătat toate cărţile mele aşezate la loc de cinste acolo. 

I.V.: Bun, dar a fi pierzător e altceva. 

Ş.M.: Teodor Ardelean trebuia să iasă la pensie, dar i-au dat prelungire. Nu mai contează culoarea politică, nu trebuie să aibă culoare politică cel care conduce o bibliotecă judeţeană, mai ales una care poartă numele lui Marin Preda. 

I.V.: Trebuie oameni care să se priceapă la asta şi să nu se califice la locul de muncă, evident. 

Ş.M.: Şi pierd, pentru că îmbrăţişez cauze de felul acesta, care nu sunt ale mele,  sunt puţintel şi ale mele. Şi pierd, sigur. 

I.V.: Aici se vede şi jurnalistul, cumva. 

Ş.M.: Ia să îl ţinem departe pe Mitroi, că ne supără, nu e un om care... dar da, acum ne-am mai împăcat puţin. Am fost chemat recent, şi m-am simţit onorat, pentru a fi întrebat  întrebat dacă accept să fiu făcut, acum, în august, când sunt Zilele Oraşului Alexandria, cetăţean de onoare al municipiului. Am acceptat, fireşte.  Chiar cu vădită emoţie.

I.V.: Numai cartea asta şi vă recomandă, ca să nu mai vorbesc de alte lucruri. 

Ş.M.: Da, da, cumva suntem într-o relaţie bună, şi până la urmă, eu nu mă pot supăra. E ca şi cum m-aş certa cu copiii mei în familie. Chiar dacă le spun nişte lucruri, o fac cu dragoste. Aşa am făcut întotdeauna şi le-am spus celor de acasă, care conduc judeţul, nişte lucruri. Am făcut-o, poate că ei nu au observat,  cu dragoste.  Încă nu este târziu să observe.

Ierarhia afectivă a lui Ştefan Mitroi: Literatura, pe primul loc; familia pe locul doi; prietenii pe locul trei

I.V.: Care sunt lucrurile cele mai importante pentru Ştefan Mitroi, lucrurile în care crede cel mai tare?

Ş.M.: Literatura, scrisul meu este pe primul loc. Pe locul doi este familia. Pe locul trei sunt prietenii. Şi sigur că deasupra tuturor este Dumnezeu. Nu sunt bisericos, nu merg la biserică, dar cred că zilnic stau mult de vorbă cu Dumnezeu şi chiar primesc semnale de acolo. Mă repet a nu ştiu câta oară, faptul că am devenit scriitor şi am un oarecare succes, că au fost premiate unele dintre cărţile mele, recent chiar cu Premiul Uniunii Scriitorilor, constituie pentru mine dovada că există Dumneze Sunt un copil născut într-o familie de ţărani, unde nu exista nicio la venirea mea pe lume, tata avea patru clase, mama era neştiutoare de carte... şi m-am născut cu dorinţa asta! De unde a venit ea? Eu cred că mi-a pus-o cineva de sus în gânduri şi din gânduri a coborât în suflet. A făcut-o punându-mi mâna pe creştet, aşa cum a face şi acum. Cred că datorită acestui fapt unele  dintre cuvintele pe care le scriu par încărcate cu lumină, iar asta duce la succesul mai mare sau mai mic, de care mă bucur. 

I.V.: Adu-ţi aminte să nu uiţi e un titlu foarte interesant. Trimite la memorie, la amintire, la identitate. Are Nabokov o carte, nişte memorii... Vorbeşte, memorie. Aşa sunt şi personajele de aici. Iar Dumitru Bălăureanu e vocea Alexandriei. Cel puţin acest centenar comun pe care îl au, cel puţin 1834, finalul cărţii. 

Ş.M.: Acum mă aştept să îmi spună cineva: „domnule, bun, chiar ai împletit biografia Alexandriei cu biografia unui hoţ de cai? Noi, cei de acolo chiar asta suntem? Deşi Alexandria are în stemă un cal, încă de la înfiinţare, cal ce s-a păstrat până în ziua de azi, nici vorbă ca alexăndrenii să fie hoţi de cai. Să nu confundăm realitatea cu ficţiunea! 

I.V.: Şi pădurea aceea din roman există?

Ş.M.: Pădurea e o pădure călătoare. Ea dispare la sfârşit. E crângul călător. Chiar aşa am vrut să îi spun iniţial cărţii. Dar am zis că nu e un titlu suficient de impunător. 

I.V.: Adu-ţi aminte să nu uiţi e un titlu puternic, care va rămâne. 

Ş.M.: Bănuiesc că discuţia noastră de acum e doar primul episod din cele douăzeci-treizeci în care am putea sta de vorbă. 

I.V.: Aş vrea în final un gând, o urare, pentru cei care urmăresc acest podcast. 

Ş.M.: În primul rând, un gând pentru dvs. Să vă dea Dumnezeu putere să duceţi mai departe ce aţi început, pornit din dragostea faţă de cultură, faţă de creatori, indiferent de natura lor. Nu urmăriţi un câştig, nu sunteţi plătit pentru asta. Puţini oameni cu credibilitatea pe care o aveţi mai sunt dispuşi astăzi să facă astfel de lucruri şi, legat de dragoste, celor care ne urmăresc, ne-au urmărit, ne vor urmări, să se întoarcă ori de câte ori se simt în impas la dragoste. De la un strop de dragoste porneşte orice naştere, şi orice renaştere, Toţi suntem născuţi din mai multă sau mai puţină dragoste. Stropul acela dacă e pus unde trebuie, cum e pus bobul de grâu, creşte din el o dragoste mare, dragostea aceea se face mai mare, şi mai mare. Însăşi Ortodoxia este o religie care pune în centrul ei dragostea.. E nevoie între oameni, în vremurile acestea de ură cumplită, de ceva mai multă dragoste. Numai dragostea mai poate salva lumea. Nu frumuseţea, cum spunea Dostoievski. 

I.V.: Mulţumesc mult pentru această discuţie şi vă mai aştept. 

Ş.M.: Mulţumesc mult. O să mai vin!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite