Cărţi

articolul anterior articolul urmator

Avangarda #3 - invitat, Dinu Săraru

1
10 Jan 2022 14:08:03
Ionuţ Vulpescu

Vă invit să citiţi transcrierea podcastului „Avangarda cu Ionuţ Vulpescu”, la care l-am avut ca invitat pe Dinu Săraru.

Această ediţie a podcast-ului (click pentru a-l vizualiza) a adus în prim plan biografia unui scriitor, a unui om de teatru şi, mai ales, a unui „personaj controversat”. Dinu Săraru, cel care a cunoscut frica de moarte şi bucuria vieţii de după Canal, creatorul fenomenului Sărindar, autorul care, între Teatrul Mic şi Teatrul Naţional din Bucureşti a scris romanele şi dramaturgia literaturii mari de la finalul dictaturii ceauşiste şi din decadele României libere, mi-a oferit un interviu exclusiv. Este ultima apariţie publică a lui Dinu Săraru, la numai câteva zile până la împlinirea vârstei de 90 de ani, punct în care împlinirile, deznădejdile, speranţele, regretele şi compromisurile unei vieţi trăite în avangardă, întru şi pentru cultură, sunt trecute prin lupa societăţii ante şi postdecembriste. Un om de stânga, în ciuda rădăcinilor boiereşti, un scriitor în vogă, în ciuda timpurilor de cenzură, Dinu Săraru povesteşte intimităţile unor prietenii culturale. De ce D.R. Popescu este cea mai mare pierdere în plan uman, când şi cum a iertat trădările lui Eugen Barbu şi cât de mare a fost bucuria împăcării cu Nicolae Manolescu, aflăm chiar de la Dinu Săraru, într-o întâlnire despre credinţă, sacrificiu şi curaj.

 

DINU SĂRARU, UN PERSONAJ „CONTROVERSAT”

 

Ionuţ Vulpescu – Scriitor, cronicar de teatru, redactor, ziarist, director de teatru şi, nu în ultimul rând, om de cultură. Astfel l-am putea descrie succint pe invitatul de astăzi, domnul Dinu Săraru, o figură de prim plan a publicisticii, literaturii şi a teatrului românesc. La doar 18 ani, Dinu Săraru era deja angajat ca reporter la Societatea de Radiodifuziune, apoi ca redactor la redacţia Cultural, timp de aproape un deceniu. După 1960, a fost secretar general de redacţie la revistele Secolul XX, Scânteia tineretului şi Luceafărul. De asemenea, a fost şef al publicaţiilor şi al redacţiei culturale a Televiziunii române din 1969 până în 1977. După 1970, Dinu Săraru a devenit un scriitor cunoscut, graţie romanelor sale, care i-au asigurat un loc important în istoria literaturii române. Este vorba despre romanele: Nişte ţărani (1974), Clipa (1976), Dragostea şi revoluţia (1981). De asemenea, amintim: Crimă pentru pământ (1997), Ciocoii noi cu bodyguard (2004), Ultimul bal la Şarpele roşu (2015). După trei decenii de critică teatrală, a condus Teatrul Mic şi Teatrul Foarte Mic, două succese incontestabile ale teatrului românesc, al căror director a fost pentru mai bine de zece ani. Sub conducerea sa, în România au avut loc premiere unice pe plan european, cum ar fi premiera piesei Să îmbrăcăm pe cei goi, de Pirandello, sau Maestrul şi Margareta, după romanul lui Bulgakov, spectacol pus în scenă la noi cu zece ani înaintea premierei din Rusia. Dinu Săraru a fost deopotrivă director şi fondator al mai multor reviste şi publicaţii culturale, dintre care revista Clipa (1991), revista Renaşterea civilizaţiei rurale româneşti şi ziarul Ţăranul român (1999). Începând cu 1998, înfiinţează Fundaţia Naţională pentru Civilizaţie Rurală „Nişte Ţărani”, al cărei preşedinte este şi astăzi. În urmă cu mai mulţi ani, a publicat un volum de dialoguri cu jurnalistul Vartan Arachelian, care se intitulează Jurnalul unui personaj controversat. Aş începe dialogul nostru de la acest titlu. De ce este Dinu Săraru un personaj controversat? Care sunt controversele vieţii dumneavoastră?

Dinu Săraru  – Biografia mea este o biografie a unui personaj reprezentând faptul că epoca pe care am traversat-o până la 90 de ani a fost una controversată, din punct de vedere social, politic, cultural, până la absurdul adus la esenţă. Tot adevărul acestei biografii este literă de lege pentru mine şi este literă de Biblie pentru mine, pentru că nu este niciun cuvânt în acest memorial al unui nonagenar care să nu fie acoperit de cea mai crudă, cruntă şi desăvârşită condiţie umană.

„Eu am reprezentat controversele epocii care m-a dus până la vârsta de 90 de ani. A trebuit să lupt toată viaţa mea cu toate împotrivirile care s-au aşezat în faţa unui om care credea şi a avut voinţa să spună că se poate. Şi această credinţă în acest se poate a fost încărcată de piedici incredibile.”

În această biografie, care începe cu romanul Nişte ţărani şi care continuă cu Clipa, există un capitolul intitulat Frica. Şi am revenit în toată biografia mea la această expunere, care se află în volumul al doilea al romanului, a celei de-a doua cărţi a mea. Am fost în subconştientul meu marcat întotdeauna de frica experienţei care s-a petrecut în romanul Clipa.

I.V. – Deci personajul Dumitru Dumitru e experienţa dumneavoastră de viaţă, e experienţă proprie? Cele trei luni de detenţie...

D.S. – La canalul Dunăre-Marea Neagră! Acolo se află adevărul vieţii mele. Lozinca a fost:

„Gloria aparţine celor care iubesc mai mult lupta decât succesul.”

I.V. – Spuneţi de frică. Aţi învăţat atunci să nu vă mai fie frică sau frica este un sentiment, nu neapărat paralizant, dar care v-a urmărit apoi toată viaţa?

D.S. – Aţi pus o întrebarea fundamentală.

„Am învăţat să îmi fie frică şi m-am luptat împotriva acestei frici toată viaţa mea. Dar subconştientul meu a fost marcat de sentimentul fricii: fricii opresiunii, fricii izolării, detenţiei, fricii accesului la libertate.”

I.V. – Cele mai multe dintre controverse credeţi că se leagă de numele dumneavoastră înainte de 1989 sau după Revoluţie?

D.S. – Cele mai multe controverse se leagă înainte de Revoluţie.

„Revoluţia n-a făcut decât să scoată la iveală bătălia mea cu frica.”

Toate au început din secunda în care, la 13 noiembrie 1950, în veacul trecut, am fost angajat reporter la radio, de atunci a început biografia mea. Am avut noroc şi de mentori foarte învăţaţi, care m-au iubit şi care m-au dăscălit, ca Alexandru Balaci, ca Mihnea Gheorghiu, ca Valentin Lipatti; le datorez foarte mult lor. Dar şi ei, la rândul lor, au trecut prin momente în care frica i-a făcut să mă trădeze într-un fel sau altul. Însă eu i-am iertat, pentru că iubirea mea faţă de ei şi experienţa personală m-au învăţat că ei au fost supuşi, la rândul lor, acestui sentiment al fricii.

I.V. – Înainte de 1989, forţa scriitorilor, a marilor scriitori, era enormă. Uniunea Scriitorilor era o structură de rezistenţă. Publicaţiile culturale contau şi erau citite. Romanele marilor noştri scriitori şi volumele de poezie erau difuzate în zeci de mii de exemplare. Ce îi unea, ce îi făcea atât de puternici pe scriitori înainte de 1989 şi ce i-a dezbinat după Revoluţie?

D.S. – A fost un salt de solidaritate subconştientă, care i-a pus pe aceeaşi baricadă. Scriitori adevăraţi, care au înţeles să cedeze prin compromisuri de epocă, de etapă, dar să apere marile valori ale moralei, culturii mari. Şi atunci s-a manifestat această solidaritate subconştientă. După 1990, această solidaritate s-a pierdut, au apărut însingurarea, izolarea, cedarea în faţa greutăţilor, care s-au revărsat asupra întregii societăţi.

I.V. – Materiale, mai degrabă, sociale...

D.S. – Şi sociale, şi politice, şi morale, mai ales. Trebuie să vă spun că a apărut însingurarea. Astăzi îmi dau seama că societatea românească se scufundă în pierderea identităţii naţionale de credinţă şi de suflet. Este cea mai mare dramă pe care o trăieşte societatea românească. Această scufundare, pierderea identităţii naţionale. Suntem o colonie, care se joacă cu sufletele noastre şi cu cei mici, cum îi numea Iorga, săraci. Pentru că o clasă politică, politicianistă, care cedează absolut toate obligaţiile ei morale faţă de destinul unei întregi geografii spirituale, această societate este mânată de pierderea identităţii. Cei mici sunt jertfiţi întotdeauna acestei sărăcii şi acestei uitări.

„Nu există, după părerea mea, un om politic astăzi capabil să fie apostol, capabil să se sacrifice el pentru cei mici.”

I.V. – Cei „umiliţi şi obidiţi”, cum zice Dostoievski.

D.S. – Da, umiliţi şi obidiţi, care se scufundă sub jugul ignoranţei celor care se îmbogăţesc în fiecare secundă. Dincolo de pandemie, dincolo de ameninţarea acestui flagel, dincolo de tot, se uită de o întreagă geografie spirituală, pentru ca să se îmbogăţească nişte oameni, ca să se prăbuşească cei mici în sărăcie. Să fie jertfiţi sărăciei.

I.V. – O să vă mai întreb despre relaţia dintre politică şi cultură.

„Sunteţi fiu de boier şi proveniţi dintr-o familie boierească, dar cu toate acestea, mărturisiţi adesea, inclusiv în acest volum, că sunteţi un om de stânga. Ba chiar spuneţi şi despre bunicul dvs. că era de stânga şi era un democrat, în ciuda faptului că era boier. Cum se explică această orientare de stânga la un om născut şi crescut într-o tradiţie boierească?

D.S. – Tradiţia boierească este a unor eroi ai războaielor de neatârnare şi de identitate. Bunicul meu, boier de ţară, boier de Oltenia, s-a întors de la Smârdan cu pieptul plin de decoraţii şi a venit şi a rămas în sufletul lui legat de ţărani şi sufletul ţărănesc. Nu s-a desprins din mijlocul lor. Tatăl meu a plecat învăţător înscris în Partidul Naţional Ţărănesc, al lui Mihalache, şi a fost un partid de stânga. Şi a murit ca un erou, înmormântat cu onoruri naţionale, la Chişinău, după împrejurări tragice, şi înmormântat în Cimitirul Central Ortodox. Şi când ne-am dus cu Grigore Vieru, cu Ungureanu, Ministrul Culturii, cu Serafim Saka, secretarul scriitorilor, cu primarul oraşului Chişinău, ca să găsesc mormântul tatălui meu, nu mai era nimic în el. Directorul cimitirului nu ştia nici româneşte. Exact când eu trebuia să mă bucur de întoarcerea oaselor eroului Săraru Constantin, locotenent erou, n-am mai putut să îi găsesc oasele.

„Am fost decorat de Regele Mihai I, la 10 ani, cu medalia fiului unui erou al întregirii naţionale, de stânga. Am rămas toată viaţa de stânga şi nu îmi imaginez o altă poziţie decât de stânga. Că stânga îi reprezintă pe cei mici şi umiliţi, şi obidiţi.”

Şi aşa se justifică neamul meu de boieraşi de ţară, eroi ai neamului românesc şi ai credinţei creştine româneşti. Credinţa creştină ortodoxă a fost idealul suprem şi argumentul suprem al identităţii naţionale, în acest spaţiu geografic, în care s-a petrecut viaţa lor. Aşa am fost şi eu. Şi am rămas în sufletul meu de stânga.

„Niciun mare scriitor din lume nu a fost altfel decât de stânga.”

Nicolae, Ţarul Rusiei, n-a fost mai democrat şi mai de stânga ca Tolstoi, care este Dumnezeul literaturii mondiale. Toată literatura lumii, marii scriitori care m-au ghidat pe mine au fost toţi de stânga, cum au fost în epoca modernă Camus, de pildă, şi Hemingway, şi Faulkner; marii scriitori mondiali care au cucerit lumea au fost totdeauna reprezentanţii sufleteşti ai celor mici.

I.V. – Şi în România?

D.S. – În România a fost Rebreanu, reprezentantul lor cel mai de seamă, şi Sadoveanu, şi Eminescu, nu mai vorbesc, şi Caragiale, pe care eu îl consider cel mai mare scriitor român şi prozator. Ca atitudine şi ca concepţie, un om de stânga, care a simţit nevoia, la un moment dat, să se izoleze de ţară şi să se retragă la Berlin. Şi să fie aduse oasele lui şi înmormântate la Bellu. Deci tot ce avem mai scump în literatura română este de stânga şi este în apărarea celor mici şi nedreptăţiţi.

„Tot ce avem mai scump în literatura română este de stânga şi este în apărarea celor mici şi nedreptăţiţi.”

I.V. – L-aţi pomenit pe Caragiale. Aţi condus în două perioade diferite, în două lumi, una înainte de Revoluţie, una după Revoluţie; aţi avut direcţia a două teatre extrem de importante pentru cultura română: Teatrul Mic, între două cutremure, cum se zice, între 1977 şi momentul Revoluţiei, şi Teatrul Naţional din Bucureşti „Ion Luca Caragiale”, în anii 2000. Aş vrea să facem o paralelă între aceste două momente. Încă o dată – două lumi care sunt opuse. Momentul Teatrului Mic. Emisiunea noastră se cheamă AvangardaAvangarda cu Ionuţ Vulpescu. A fost un moment de avangardă în cultura română. Dacă ne gândim la Richard al III-lea, cu Iordache, la Pirandello, Maestrul şi Margareta; Nişte ţărani, care s-a montat atunci. Toate se întâmplă în acest timp: startul regizoral al unor nume mari din cultura noastră, o pleiadă de actori extraordinari. Pe final, după ce Iosif Sava fusese interzis la Televiziunea Română, l-aţi invitat la Teatrul Mic şi au avut loc nişte serate extraordinare în 1988-1989...

D.S. – El recunoaşte că el a fost disident pentru că eu i-am garantat disidenţa.

 

FENOMENUL SĂRINDAR

 

I.V. – Hai să vorbim un pic despre fenomenul Teatrului Mic din acea perioadă.

D.S. – Vreau să vă spun că fenomenul Sărindar s-a datorat unui mare regizor şi unui mare om de teatru, care a fost Mihaela Tonitza, alături de Cătălina Buzoianu, ca regizoare.

I.V. – Mihaela, soţia lui Ştefan Iordache.

D.S. – Şi Ştefan Iordache. Ei au fost actorii principali ai acestui fenomen – Sărindar. Am scris un roman dictat orb la maşina de scris şi romanul se numeşte Ura din ochii vulpii sau Marea dezamăgire a Teatrului Mic. Să ştiţi că şi atunci am apelat la compromisuri, aşa-zise compromisuri mari. Că în familia Ceauşescu era un tânăr foarte învăţat şi foarte civilizat, şi foarte citit, matematician, de altfel, şi care a fost de la grădiniţă îndrăgostit de o fetiţă cu care a stat în bancă – Donca Mizil. Şi ei, când m-am dus ca să apăr Maestrul şi Margareta...

I.V. – Vorbiţi de Nicu Ceauşescu!

D.S. – Nicu Ceauşescu a venit şi de pe poziţia lui de fiu al dictatorului, cu Donca Mizil, la vizionarea spectacolului, noaptea.

„S-a urcat pe scenă şi a îmbrăţişat actorii. A fost un gest extraordinar pentru fiul unui dictator.”

I.V. – Despre ce piesă vorbiţi?

D.S. – Despre Maestrul şi Margareta.

I.V. – În regia Cătălinei Buzoianu.

D.S. – Da. Şi, după aceea, a fost Ivona. Principesa Burgundiei şi, pe urmă, a fost tot aşa – am apelat la ei, a fost Richard al III-lea, care a fost unul din marile spectacole împotriva dictaturii şi împotriva autocraţiei...

I.V. – Cu Ştefan Iordache în rolul principal.

D.S. – Tot aşa, a trebuit să apelez la nucleul tânăr din familia Ceauşescu. Şi a venit primul adjunct al culturii, care era Ion Traian Ştefănescu, un intelectual de mare clasă, şi cu Zoe Ceauşescu, şi au văzut spectacolul. Zoe Ceauşescu, la un moment dat, zicea: „Actorii pe scenă!”. Şi a apărat spectacolul. Acestea au fost marile compromisuri ale mele şi care au fost controversele biografiei mele.

I.V. – Ne întoarcem la titlul cu Arachelian. A mai fost un moment foarte important legat de o montare a lui Silviu Purcărete, cu O scrisoare pierdută, chiar în preajma Revoluţiei.

D.S. – Am vrut să demonstrez că Teatrul Mic nu este un teatru subordonat dictaturii, dimpotrivă. Şi am găsit în Silviu Purcărete şi în scenograf, şi în actori o solidaritate extraordinară.

„Odată cu acest fenomen s-a produs şi primul atac împotriva dictaturii din România. Asta e culmea acestei biografii controversate.”

I.V. – În Sărindar este chiar locul unde erau publicaţiile de stânga, pentru că eu am vorbit de stânga politică. Adevărul şi Dimineaţa. Chiar vizavi de Teatrul Mic, clădirea aceea a fost demolată. Nu mai există astăzi şi nimeni nu a putut să o salveze.

D.S. – Pe această scenă s-a demontat pentru prima dată, într-un spectacol la care au participat, ca represalii, procurorul capitalei, conducerea partidului întreg, pentru că a fost o surpriză uriaşă pe scena asta, în care se lupta împotriva dictaturii; a fost demontată chiar dictatura....

I.V. – Era o parabolă, înfăţişa totul altfel... Cu Leopoldina Bălănuţă, care ducea un rol în travesti extraordinar. Era o demitizare a regimului politic. De ce credeţi că dintre toţi oamenii de cultură, cei mai iubiţi sunt actorii? Mai mult decât scriitorii, mai mult decât artiştii plastici, mai mult decât compozitorii, actorii sunt cei mai iubiţi de public.

D.S. – Pentru că am avut o generaţie de actori în veacul XX şi la începutul veacului XXI de mari conştiinţe actoriceşti şi artistice. Şi, iată, mari valori morale, care au depăşit chiar scriitorii din epocă.

I.V. – Deci conştiinţa lor morală...

D.S. – Da, şi aveau o popularitate extraordinară. Aţi făcut o observaţie excepţională. Ei au fost cei care au demonstrat conştiinţa identităţii naţionale, conştiinţa credinţei în religia creştin-ortodoxă şi cei care au fost purtători de cuvânt şi apostoli, în cel mai deplin înţeles al cuvântului.

I.V. – După 10 ani în care aţi condus Teatrul Mic, ce simţiţi când vă gândiţi la momentul ianuarie 1990, când a trebuit să părăsiţi Teatrul Mic?

D.S. – A fost un moment cumplit din biografia mea. A trebuit să plătesc, cum a spus Valeria Seciu, „singur”... să plătesc singur. Pentru că am tras actorii după mine în aventura mea spirituală, antidictatorială şi de stânga. Actorii aceştia mari, în frunte cu Ştefan Iordache şi Carmen Galin, au părăsit Teatrul Mic odată cu mine. Am trăit din nou sentimentul fricii, pe care l-am descris în volumul II din cel de-al doilea roman, Clipa.

„I.V. – Cum v-aţi simţit atunci, în ianuarie 1990, nedreptăţit, singur, trădat?

D.S. – M-am simţit singur şi trădat, şi în pericol de a mă întoarce la canalul Dunăre-Marea Neagră.”

I.V. – Deci nu mai era o lume care să amintească de asta. S-a întors din nou frica, sentimentul fricii.

D.S. – Sentimentul fricii l-am trăit extraordinar...

I.V. – Ce v-a dezamăgit cel mai tare în momentul acela?

D.S. – Faptul că s-a putut petrece în ţara asta o trădare a conştiinţei naţionale şi a identităţii naţionale, care acum se scufundă.

„Cel mai mare pericol care ameninţă identitatea naţională este scufundarea acestei identităţi, pierderea valorilor acestei identităţi naţionale şi creştin-ortodoxe.”

Pentru că la noi, să ştiţi, domnule ministru, identitatea naţională s-a întemeiat pe credinţa creştin-ortodoxă, care ne-a ţinut în picioare.

I.V. – Zece ani după aceea aţi revenit şi aţi preluat Teatrul Naţional din Bucureşti.

D.S. – A fost cea mai mare ambiţie a mea să joc Apus de soare. Şi a fost un moment de teatru extraordinar la care, alături de şeful statului, care era un om de stânga, un intelectual de stânga, au venit Patriarhul României, mitropoliţii toţi, episcopii toţi, şi au asistat la premieră.

„Iar Patriarhul Teoctist, care era venerat şi iubit de întreaga suflare creştină românească a spus: << Domnule Săraru, a fost acest spectacol cea mai frumoasă Liturghie la care am participat!>>”

 

DE LA FRICA DE LA CANALUL MORŢII, LA DISPREŢUL FAŢĂ DE TRĂDĂRILE REGIMULUI BĂSIST

 

„I.V. – În 2004, v-aţi dat demisia din postul de director al Teatrului Naţional, odată cu plecarea profesorului Răzvan Theodorescu, de la Ministerul Culturii. S-a zvonit atunci că aţi demisionat pentru a nu fi demis din funcţie de către noul preşedinte Traian Băsescu. Este adevărat lucrul acesta?

D.S. – Aşa e. E adevărat. Că nu am vrut să îi dau satisfacţie unui om care a trădat, după părerea mea, interesele şi siguranţa, şi interesul naţional.”

I.V. – Fusese şi episodul acela cu statuia lui Caragiale din perioada de mandat de primar al lui Traian Băsescu.

D.S. – Am avut o controversă cu el. Şi ca să nu fiu pus în situaţia de a fi demis, am plecat eu înainte.

I.V. – Deci sunteţi împăcat, aţi făcut ceea ce trebuia să faceţi în acel moment.

D.S. – Da, am fost împăcat în acel moment.

I.V. – Scrieţi în ultimele cărţi şi pe blogul de la Adevărul, scrieţi foarte mult despre locul unde v-aţi născut, despre Slătioara. Aţi făcut şi o fundaţie în urmă cu 23 de ani. Care a miza Fundaţiei? De ce aţi vrut să faceţi această fundaţie? De ce vă refugiaţi mereu în aceste amintiri despre Slătioara?

D.S. – Pentru că Slătioara a fost... Eu m-am născut la Râmnicu Vâlcea, la spital, dar viaţa mea se leagă de Măgura Slătiorului, de biserica creştin-ortodoxă a Slătiorului, de sărbătorile, de calendarul creştin, de biografia mea de creştin. Vă spun, domnule ministru, că sunt convins că datoria mea, dacă s-a împlinit prin ceva, a fost prin faptul că eu cred în Dumnezeu şi cred în singura nădejde care ne-a mai rămas acum, Dumnezeu.

 

CULTURA ÎN PANDEMIE

 

I.V. – Cultura românească trece de doi ani printr-o perioadă de criză. Trece de mai multă vreme, dar pandemia a accentuat această perioadă.

„D.S. – Vreau să vă spun că aţi semnat, ca Ministru al Culturii, unul dintre cele mai frumoase şi nobile acte de respect a identităţii naţionale, cumpărând pentru istorie Conacul de la Florica, în care Regele Carol I i-a pupat mâna, în sicriu, lui Ion C. Brătianu. Este pentru mine gestul pe care nu l-a făcut niciun intelectual român până astăzi şi vă înscrie în istorie pentru acest gest.”

I.V. – Mulţumesc! Era pentru prima oară când Ministerul Culturii îşi exercita dreptul de preemţiune, pentru o clădire de patrimoniu, după foarte multă vreme.

D.S. – Da, acolo s-a plămădit identitatea naţională şi toate actele mari ale identităţii naţionale, la Florica. Şi dumneavoastră aţi apărat acest moment.

I.V. – Cultura trece de aproape doi ani printr-o perioadă foarte dificilă. Subfinanţarea, cauzată mai mult sau mai puţin de contextul pandemiei, a dus lumea culturală la limita subzistenţei. Dumneavoastră aţi mai trăit o perioadă dificilă a culturii, mă refer aici la perioada comunistă, când cenzura îngreuna şi uneori împiedica desfăşurarea firească a acestui sector. Consideraţi că impedimentele de azi: subfinanţarea, indiferenţa guvernanţilor, tratarea culturii ca domeniu periferic reprezintă nişte piedici mai mari chiar decât piedicile impuse de cenzura comunistă? Cu alte cuvinte: este mai greu astăzi să avem o cultură performantă decât era atunci, pe vremea cenzurii? Ce credeţi despre aceste două pericole?

D.S. – Aţi făcut o observaţie pentru care vă felicit.

„E mai greu astăzi decât sub cenzură. Este mai periculos, este sub imperiul fricii, pentru că este rezultatul unei inculturi, a unei subdezvoltări alfabetice a clasei politicianiste. Este mult mai grav. Mult mai grav şi mai periculos pentru identitatea naţională ce se petrece acum.”

Şi să ştiţi că va fi foarte greu în timp, în timp istoric, să ne regăsim echilibrul care să păstreze identitatea naţională, prin limbă şi prin alfabetizarea clasei politice. Vă daţi seama că, oricât de condamnabilă ar fi acum, nu este, că dacă ar fi condamnabilă, ar fi ceva măcar... Dar este ignorarea tezei Brătienilor: „Prin noi înşine”. Este un act de înaltă ţinută intelectuală.

 

TRĂDARE, CENZURĂ ŞI SECURITATE: DINU SĂRARU, (NE)RĂSFĂŢATUL UNEI EPOCI ŞI PRIETENIILE LUI

 

I.V. – În relaţia cu cenzura, cum au fost cărţile dumneavoastră? Aţi fost un răsfăţat al epocii sau cărţile dumneavoastră au avut probleme grave? Cum consideraţi că a fost?

D.S. – Am avut la romanul Clipa, la Nişte ţărani, a fost oprit romanul foileton, din cauza unui denunţ că descriu colectivizarea ca fiind forţată şi supusă presiunii Securităţii. Şi a fost oprit romanul. După ce l-am terminat, în conducerea comunistă au fost trei oameni care erau intelectuali: unul era Cornel Burtică, fiu de ţăran din Buteşti, din deal, şi care avea un cult al istoriei naţionale şi al identităţii naţionale, Ştefan Andrei, unul din marii intelectuali ai acestei ţări, posesorul celei mai frumoase biblioteci pe care a avut-o cineva în România şi al treilea, Dumitru Popescu, care, cu toată îngâmfarea lui de „Popescu-Dumnezeu”, a creat... aceşti oameni au creat un climat care s-a manifestat cu mijloacele posibile atunci, favorabile ideii de cultură naţională şi de identitate naţională. Nu pot să trec peste asta, pentru că le-am cunoscut familiile, i-am cunoscut şi pe ei. Romanul Nişte ţărani s-a jucat la Teatrul Mic sub influenţa lui Dumitru Popescu „Dumnezeu”, care era preşedinte numit în comisiile ideologice ale partidului. Şi vreau să vă spun că filmul Clipa a fost apărat de aceşti trei oameni şi a devenit şi astăzi, când se rulează pe toate televiziunile, aşa cutremurător, că nu îşi poate cineva imagina că un asemenea film a putut să se producă atunci, în epoca aceea. Dar erau intelectuali cu care puteai să vorbeşti. Astăzi, analfabetismul acesta funcţional... a ruinat tot. Suntem victimele analfabetismului funcţional.

I.V. – Spuneţi-mi un prieten pe care l-aţi avut înainte de 1989, din lumea literară sau culturală, şi pe care l-aţi pierdut după Revoluţie, din pricina orientărilor politice diferite?

D.S. – A fost un prieten care mi-a rămas ca prieten, că am scris despre el când făceam critică teatrală şi literară, şi când mă manifestam la Luceafărul cu Eugen Barbu: D. R. Popescu, de care sunt, nu despărţit, dar nu mai are vocaţia prieteniei, care ne-a legat, şi în familie şi peste tot.

„D.R. Popescu a fost o pierdere pentru mine şi rămâne o pierdere.”

Deşi, chiar ieri am vorbit cu el, dar el este foarte obosit...

I.V. – Un mare scriitor, a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor într-o perioadă foarte complicată, când a apărat breasla literară, cât a putut s-o facă. Şi un dramaturg de prim plan. Deci Dumitru Radu Popescu este unul dintre cei cu care nu mai aveţi acelaşi tip de relaţie pe care o aveaţi înainte de Revoluţie.

D.S. – Da, eram legaţi de familie, de soţie, de copii. Şi acum am vorbit cu soţia lui, Angela, aseară...

I.V. – Şi piesele lui s-au jucat la Teatrul Mic.

D.S. – Sigur că da. A fost una dintre piesele extraordinare care s-a jucat la Teatrul mic, curajoase.

 

„LUI EUGEN BARBU I-AM IERTAT TOATE TRĂDĂRILE. CU NICOLAE MANOLESCU M-AM ÎMPĂCAT”

 

I.V. – Şi un prieten, tot din lumea literară şi culturală, care v-a însoţit aşa, de-a lungul vieţii? Nu contează că a fost înainte sau după Revoluţie. Un om care v-a rămas apropiat. Un om care a traversat epocile, că în lumea literară e destul de complicat...

D.S. – A fost Eugen Barbu. I-am iertat toate trădările, pentru că era un mare scriitor şi este autorul unei mari capodopere împotriva dictaturii, în romanul Principele, care este un mare roman. Dacă ar fi fost tradus la timp şi în timp, acolo era unul din scriitorii cei mai mari ai Europei şi nu numai ai Europei.

I.V. – Aţi folosit sintagma „l-am iertat”. Pe cine aţi ierta, în afara lui Eugen Barbu, dintre toţi cei care puteau să facă mai mult pentru România şi nu au făcut?

D.S. – Pe cine aş ierta?

„A venit să se împace cu mine un critic literar foarte instruit şi care n-a scris niciodată despre mine, şi care a refuzat să scrie despre mine. A venit la Slătioara şi ne-am împăcat, şi l-am iertat. Se numeşte Nicolae Manolescu.”

I.V. – Marele critic şi istoric literar. Când v-aţi văzut cu domnul profesor?

D.S. – Acum o lună am vorbit cu el. Dar a venit la Slătioara şi ne-am împăcat.

I.V. – Şi dumnealui are rădăcini vâlcene.

D.S. – Da, sigur că da. Este, din păcate, pentru mine, care eu am fost victimă a legionarismului agresiv, fiu dintr-o familie legionară. Dar a cerut să se filmeze, să se pozeze cu mine şi a apărut în presă, el cu romanul Nişte ţărani şi eu lângă el.

I.V. – Cel mai longeviv critic literar, rubrica lui de la România literară era dintre cele mai citite... pe vremea când revistele culturale aveau un impact extraordinar. Spuneţi-mi, care este talentul pe care şi-ar fi dorit să îl aibă Dinu Săraru, pe lângă cele pe care le-a avut în această viaţă? Ce alt talent aţi fi vrut să aveţi în afară de acesta de a scrie?

D.S. – La mine se împletesc şi se amestecă scrisul cu teatrul. Romanele mele, toate, au fost, cu una sau două excepţii, au produs filme şi piese de teatru, pentru că am avut acest talent al dialogului şi al reprezentării lumii ţărăneşti cu o vocaţie care m-a definit. Am o carte la care ţin foarte mult, dincolo de Nişte ţărani, bineînţeles. Se numeşte Ultimul ţăran din Slătioara. Este cartea care închide în ea închinarea mea faţă de ţăranul român.

I.V. – Aş vrea să ştiu care sunt întâlnirile esenţiale din viaţa lui Dinu Săraru? Cui datorează Dinu Săraru ce este el astăzi? Oamenii care au influenţat biografia în modul cel mai important?

D.S. – Nu sunt oamenii, sunt împrejurările vieţii cu care m-am bătut eu.

„M-am bătut să demonstrez că gloria aparţine celor care iubesc mai mult lupta decât succesul. A fost lozinca mea fundamentală.”

N-aş putea să spun, dar să ştiţi că se leagă de biografia mea ultimă ca scriitor şi om de teatru un intelectual pe care îl şi numesc „duhovnicul” meu, Varsanufie, căruia îi datorez ultimele trei romane: Ura din ochii vulpii, Corida şi Marele premiu la Monte Carlo. Şi am scos acum o selecţie de articole din tablete, care sunt dedicate Măgurii Slătiorului, pentru că Măgura Slătiorului a fost universul hotărâtor al biografiei mele creştin-ortodoxe. Cât despre prietenii mei...

„Singurul meu mare prieten pentru totdeauna şi pentru o viaţă întreagă a fost Adrian Păunescu, cel căruia i-am dedicat romanul Nişte ţărani şi toate scrierile mele. El este, pentru mine, prietenul absolut.”

Am fost dator şi rămân dator să spun că Valeriu Râpeanu a fost prietenul permanent, solidar, aproape de fiecare rând scris de mine până în ziua de azi. Şi cu el am vorbit şi ieri. Şi el e bătrân şi obosit, şi neputincios, dar nu mă pot despărţi de el, pentru că el a fost un mare-mare prieten al meu, şi în faţa cenzurii, şi în faţa partidului.

I.V. – Un editor important.

D.S. – A fost solidar cu mine, şi cu o diplomaţie rară, de mare intelectual.

„Îi datorez toată scriitura mea lui. El e cel mai mare exeget al lui Nicolae Iorga. Prietenia cu el a rămas ca o icoană.”

I.V. – Există în biografia dumneavoastră vreun compromis la care vă gândiţi şi pe care n-aţi mai vrea să îl faceţi? Gândindu-vă retrospectiv. Am amintit câte ceva din perioada când aţi fost director la Teatrul Mic. Este un moment anume la care vă gândiţi şi care v-a rămas?

D.S. – Nu ştiu dacă există aşa ceva.

„Dar cred că aş fi în stare să o iau de la început.”

I.V. – Asta e foarte bine. Când credeţi că v-aţi simţit cel mai liber, când aţi avut capitalul acesta de libertate? Şi când această libertate a fost necesară, dar nu suficientă, ca să fiţi fericit?

D.S. – Am fost fericit să trăiesc împlinirea unui vis, pe care nu l-am nutrit, să ştiţi. Eu am fost directorul fenomenului Sărindar şi am fost cu toată frica, cu tot consumul nervos, cu toată bătălia, luptând cu prostia, cu îngâmfarea, cu oportunismul, cu trădarea, cu înşelăciunea... au fost momente la Teatrul Mic care nu au putut să egaleze niciodată ce am trăit. Dar nu m-am gândit să mă urc pe scaunul pe care au stat Ion Ghica şi Caragiale.

„Şi să ştiţi că o coincidenţă care mă obsedează şi acum este că m-am născut în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră din noapte în care s-a născut şi I. L. Caragiale.”

I.V. – De ce credeţi că mediul politic românesc e, în general, imun sau ignorant faţă de cultură? Aţi simţit vreodată, în cariera dumneavoastră, că a fi om de cultură înseamnă să rămâi în avangardă faţă de mediul politic?

D.S. – Da, am simţit de nenumărate ori, dar n-am izbutit să răzbesc. Au fost momente iluzorii, cum trăim iluzia asta acum. Eu am făcut, şi familia mea, toate cele trei vaccinuri, şi am crezut că, dacă am făcut cele trei vaccinuri, suntem apăraţi de virusul acesta nenorocit, dar nu e adevărat. E o iluzie.

I.V. – Ce credeţi că s-a schimbat cel mai bine în România în ultimii 30 de ani? O reformă sau o idee care s-a schimbat în bine radical, faţă de ce era înainte de 1989?

D.S. – S-a schimbat ideea de speranţă, dar pe măsură ce a trecut timpul şi ideea de speranţă s-a prăbuşit.  Niculae Gheran, care s-a consacrat operei lui Liviu Rebreanu, şi-a scris pe piatra mortuară o singură inscripţie: „Fereşte-mă, Doamne, de mai rău!”. Ce poate să fie mai rău, să te ferească Dumnezeu, decât de moarte? Am scris un articol, o tabletă, în care am spus că această lecţie pe care ne-o dă Gheran, care e un scriitor cu vocaţia rebreaniană, a ajuns să şi semene cu Rebreanu – atât de devotat a fost editării operei lui Rebreanu – să scrie: „Fereşte-mă, Doamne, de mai rău!”

I.V. – Cum credeţi că se simt scriitorii, oamenii de cultură, în general, creatorii în pandemie? Ce înseamnă pandemia pentru un creator?

D.S. – Creatorii s-au însingurat, s-au izolat, s-au îngrădit într-un cerc restrâns, care, până la urmă, musteşte în fiecare om; şi-a găsit expresia în această însingurare, în această izolare. Prin această bucurie pe care mi-o faceţi dumneavoastră, să veniţi la mine, un om atât de tânăr şi de învăţat, care a făcut şcoala teologică, unde s-a făcut foarte multă carte şi filosofie, îmi daţi sentimentul că sunt şi eu vizitabil şi accesibil la societate.

„I.V. – Deci însingurarea credeţi că e boala cea mai rea din pandemie?

D.S. – Da, cea mai rea.”

I.V. – Când aţi fost în biografia dumneavoastră în avangardă? Când credeţi că a fost momentul de vârf al avangardei lui Dinu Săraru?

D.S. – Trei momente au fost. Am avut curajul să joc Maestrul şi Margareta şi să joc Scrisoarea pierdută. Dar s-a plătit atât de scump secunda aceea de fericire, că am putut să fiu eu însumi când la Teatrul Mic s-a jucat şi Maestrul şi Margareta, şi O scrisoare pierdută. O denunţare atât de savantă şi de cutremurătoare a dictaturii.

I.V. – Deci Maestrul şi Margareta, O scrisoare pierdută, ambele sunt legate de Teatrul Mic. Şi vorbeaţi de trei momente. Un al treilea?

D.S. – Al treilea a fost ambiţia mea de a aduce tineretul la teatru. Şi l-am adus şi la Teatrul Mic.

„Pentru că se stătea toată noaptea, de la Capşa până la casa de bilete; dormeau cu chitarele şi cu umbrelele, şi cu ploaia, ca să apuce bilete la Nişte ţărani şi la Maestrul şi Margareta, şi la Ivona. Principesa Burgundiei.”

Am adus tineretul şi la Teatrul Naţional cu piesa cu marii actori: Beligan, Dinică şi Moraru.

I.V. – Tache, Ianke şi Cadâr. Pentru că aţi evocat trei momente de avangardă ale lui Dinu Săraru, vă rog acum, pentru că acesta este formatul acestor dialoguri, să enunţaţi trei idei revoluţionare, care pot produce o schimbare în evoluţia societăţii româneşti şi în reconstrucţia ei. Trei idei care să ducă România mai departe.

D.S. – O idee: întoarcerea la carte. Întoarcerea la cultură, la lectură, la filosofie, la istoria naţională. Asta ar fi o mare idee, dar cineva ar trebui să fie apostolul acestei cauze. Şi a doua idee ar fi: întoarcerea la limba română, la limba română adevărată, curată, la limba română care să ne păstreze identitari în lume.

„Noi acum suntem şi o colonie a limbii engleze.”

E o iluzie că mă adresez culturii franceze, dar cultura franceză îşi apără limba. Şi este o lecţie la care se ajunge foarte greu.

I.V. – Prima este întoarcerea la carte, a doua este întoarcerea la limba română. Şi a treia?

D.S. – V-aş putea spune: întoarcerea la Biserica Ortodoxă Română. Şi la faptul să creadă lumea că nu ne poate apăra astăzi decât prin Dumnezeu. Asta ar da o tărie mai mare decât o are biserica acum. Dar e greu. Da, întoarcerea la gândul că singurul nostru aliat în lupta cu viaţa şi cu toate endemiile cu putinţă este Dumnezeu.

 

UN NONAGENAR ÎN PANDEMIE: TESTAMENTUL LUI DINU SĂRARU, ÎN ULTIMUL INTERVIU PUBLIC ACORDAT LUI IONUŢ VULPESCU

 

„I.V. – O ultimă întrebare legată de acest moment al pandemiei şi al acestei lupte cu boala. Frica de moarte sau dragostea de viaţă? Ce vi se pare că s-a ivit mai mult din conştiinţa oamenilor în această perioadă?

D.S. – Frica de moarte. Se moare atât de uşor în această ţară şi în această lume... Incredibil! Nu mi-am putut imagina că se poate muri atât de uşor, că se poate plăti atât de scump viaţa... cu moarte.”

I.V. – Aţi avut în perioada aceasta oameni apropiaţi pe care i-aţi pierdut?

D.S. – Foarte mulţi, pe care i-am iubit enorm şi care nu mai sunt, şi care m-au sărăcit, m-au izolat, şi în familie, dar prietenii mei... Atât de singur... Dacă n-ar fi fata asta, care e de faţă cu noi [n.r. Alexandra Săraru, fiica lui Dinu Săraru] şi soţia asta, ea şi Ruxandra, eu n-aş mai putea trăi.

„De pildă, vă spun cinstit, că am obosit să mă lupt pentru viaţă. Am obosit, am ostenit. Aţi fost o rază de lumină pentru mine aici. Şi vă leagă în sufletul meu de un act de istorie naţională, pe care puţini şi-l pot înscrie în biografie. Am ostenit să mă lupt pentru viaţă. Dacă nu i-aş avea şi nu i-aş iubi atât de mult pe membrii familiei mele... sunt singur pe lume... dar sunt nopţi întregi când nu pot să dorm de grija lor, că nu pot să fiu mai puternic, să mă bat pentru viaţă. Şi am ostenit.”

M-aţi deturnat de la osteneala mea.

I.V. – Asta a fost şi intenţia!

D.S. – Şi să vă fericesc că atât de tânăr aveţi viaţa înainte! Eu nu mai am viaţa înainte. Dar meritaţi să fiţi unde sunteţi acum.

 

„ÎMI DORESC SĂ AM NOROCUL SĂ MOR LA MINE ACASĂ!”

 

I.V. – Şi la sfârşit, dacă din ceea ce nu v-am întrebat eu şi aţi vrea să spuneţi, aveţi ultimul cuvânt. Orice gând, orice întrebare nerostită de mine să afle acum răspunsul.

D.S. – Ce îmi doresc?

„Să am norocul să mor la mine acasă, aici, în casa asta. Aşa îmi doresc, să fiu împăcat, să nu trebuiască să fiu rupt de acest spaţiu, de această atmosferă, de acest echilibru sufletesc. Să nu mă pună viaţa în altă situaţie. Atât îmi doresc.”

Am mari doctori care sunt extraordinari şi care s-au străduit în zilele din urmă, cum este profesorul Lascăr, pe care îl iubesc extraordinar şi el mă iubeşte, şi care e o minune a chirurgiei româneşti, şi care are un prieten, o doctoriţă atât de mare... că una e să fii medic şi alta e să fii doctor. Un medic este doamna Bartoş, care l-a făcut pe un prieten al vieţii mele, Episcopul Gherasim, să ajungă la 99 de ani şi trei luni. Vă daţi seama! Şi această doctoriţă a stat zilele acestea cu mine şi înainte de a veni dumneavostră aici, i-am spus că veniţi aici şi s-a bucurat. Am doctori mari de tot în toate domeniile. Unii au pierit ca profesorul Oproiu, de pildă, care a fost o minune a gastroenterologiei româneşti. Şi ca Gherasim, care a creat la sânul profesorilor universitari mari, fiu de ţăran şi el. El încă este mai bătrân ca mine. M-a ajutat Dumnezeu să cunosc în lumea medicală oameni care m-au iubit şi care au sărit pentru mine. Şi nu ştiu cum să le mulţumesc. Uitaţi, şi pentru asta, vă datorez multe: faptul că pomenim, cu acest prilej, pe Irinel Popescu, tot mare chirurg şi pe Mircea Beuran, pe care îl cunosc din şcoală, din facultate, care e unul din marii chirurgi ai ţării acesteia. Şi doctoriţa mea de la Slătioara, care e fiică de cântăreţ de biserică, care e un savant şi care mă cunoaşte foarte bine, cu care vorbesc şi de trei ori pe zi, pe care o întreb şi de ce mi se clatină o geană.

I.V. – Eu vă mulţumesc foarte mult pentru acest dialog, vă doresc multă sănătate, să ajungeţi la vârsta Preasfinţitului Gherasim Cristea, ca să îi ajutaţi pe doctorii pe care i-aţi pomenit. Pentru mine e un privilegiu că am stat astăzi de vorbă!

D.S. – Pentru mine a fost, şi pentru cei care au fost martori, a fost o bucurie mare de tot! Dacă aş putea să vă însoţesc până acasă la dumneavoastră şi la familia dumneavoastră, că avem aceeaşi rădăcină comună – fiu de învăţător şi de preot, ar fi minunat. Ne-am întâlnit cu aceeaşi tradiţie, cu aceeaşi educaţie, cu aceeaşi cinste şi cu acelaşi devotament pentru ţară.

I.V. – Nici eu nu am avut niciodată un complex că m-am născut la ţară. Vă mulţumesc mult!

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

popescu alina
13.01.2022, 09:45:25

Domnule Ionuț Vulpescu, Este surprinzător cum un om tânăr ca dv .poate să contribuie la atât de multă mistificare! Mi-e greu să cred că realmente nu cunoașteți istoria literaturii române de vreme ce admiteți enormitățile care depășesc orice justificare în lungul interviu luat anacronicului domn Săraru. Sunt atât de multe, încât voi aminti numai așa-zisa înfrățire scriitoricească de dinainte de decembrie 1989, opusă celor petrecute în perioada următoare ( vă puteați documenta citind, spre exemplu, jurnalul lui Ion Ianoși, „ Internaționala mea”!). Despre „marele om de teatru” se știu multe, și nu sunt legende, ci momente trăite în preajma acestui „personaj” duplicitar, umil cu șefii de partid, arogant cu colaboratorii, foarte departe de orice morală minimă, în nici un caz creștină ,cum susține acum. Nu aș fi intervenit cât îl privește dacă nu ar afirma, cu aprobarea dv. admirativă că el ar reprezenta epoca controversată pe care a trăit-o!?!?!? Măcar fiica sau nevasta lui (ultima fiind ani de zile martora nefericită și trădată a vieții de ciocoi întâmplat în viața cultural - comunistă a României) s-ar putea jena. Nu vă face deloc cinste ceea ce ați scris, îngroșând numărul nostalgicilor ceaușiști autointitulați de stânga.

Modifică Setările